ICCJ. Decizia nr. 5767/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 10046/3/2009, la data de 13 martie 2009, reclamanta L.S. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București și Municipiul București prin primar general solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele nr. X și Y, iar în subsidiar acordarea de despăgubiri în echivalent conform Legii nr. 107/2001.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul a cărui restituire se solicită a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov din 6 martie 1930. Potrivit certificatului de moștenitor din 18 iulie 2002, este unica proprietară a imobilului în litigiu. Acesta a trecut abuziv în proprietatea statului conform Decretului de naționalizare nr. 92/1950. Prin sentința civilă nr. 14531 din 27 noiembrie 1997 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, definitivă și irevocabilă, s-a constatat că bunul a fost preluat fără titlu.
Prin sentința civilă nr. 981 din 1 iulie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul București să emită dispoziție de restituire prin echivalent cu propunere de acordare a despăgubirilor bănești potrivit legii speciale, pentru apartamentele nr. X și Y din imobilul situat în sector 2, București.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea apelului declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, prin decizia nr. 693 din 17 decembrie 2009, a respins calea de atac ca nefondată pentru motivele ce urmează.
Potrivit deciziei, date în interesul legii, nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) din C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Ca urmare, prin raportare la decizia în interesul legii sus-citate, Curtea a apreciat că nu se poate imputa instanței de fond faptul că în stabilirea obligației pârâtului de a răspunde notificării ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 25 din Legea nr. 107/2001, republicată.
Susținerea apelantului în sensul că termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, este un simplu termen de recomandare, așa încât depășirea lui nu putea atrage decât obligarea la despăgubiri a unității deținătoare nu poate fi primită, întrucât caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează: "în termen de 60 zile (...) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (...)".
A admite că termenul de soluționare a notificării este un termen de recomandare ar însemna să se lase exclusiv la latitudinea unității deținătoare durata soluționării notificărilor, putându-se astfel ajunge ca prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptățite, lipsindu-le în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., întrucât termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 curge de la data la care au fost depuse actele doveditoare conform art. 22 din Lege.
Referitor la dispoziția instanței de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se arată că reclamanta avea obligația să dea declarații din care să rezulte dacă ea sau ascendenții ei au beneficiat sau nu de despăgubiri.
înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Dispozițiile art. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, referitoare la prorogarea termenului de 60 de zile în care unitatea deținătoare este obligată să soluționeze notificarea formulată în temeiul acestei legi sunt inaplicabile în cauză față de conținutul dosarului administrativ din care rezultă că reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile cerute de lege: copie după procesul-verbal emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București, de înscrierea a dreptului de proprietate în cartea funciară privitor la imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 302 m.p. și construcție, autorizația de construire și sentința civilă nr. 14531 din 27 noiembrie 1997 pronunțată de Judecătoria sector 2 București prin care a fost admisă acțiunea reclamantei în contradictoriu cu același pârât, cu obligarea acestuia de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, cele patru contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, certificatul ce atestă istoricul adreselor poștale ale nemișcătorului, precum și sentința civilă nr. 448 din 5 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, prin care pârâta a fost obligată să soluționeze prin dispoziție motivată notificarea.
Recurenta, deși obligată prin hotărâre judecătorească irevocabilă să soluționeze notificarea, reiterează probleme de drept intrate în puterea lucrului judecat respectiv constatarea prin sentința civilă nr. 448 din 5 martie 2008 că pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală de a soluționa notificarea în 60 de zile.
Lipsa declarației referitoare la primirea ori nu a unor despăgubiri pentru imobilul notificat, nu atrage respingerea acțiunii, ea putând fi complinită odată cu acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent dispuse de instanță.
înalta Curte, reținând că motivul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. nu a fost incident în cauză, a respins recursul ca nefondat în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5765/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3301/2010. Civil → |
|---|
