ICCJ. Decizia nr. 5713/2010. Civil

Decizii civile ICCJ 2010

Prin acțiunea civilă precizată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamantul K.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se dispună anularea dispoziției de restituire în natură din 24 martie 2003 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca în temeiul Legii nr. 10/2001 și comunicată la data de 24 august 2006; să fie obligat pârâtul la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură pentru suprafața liberă de 5582 m.p. din imobilul cu nr. top X, iar pentru restul de 1547 m.p. despăgubiri bănești la valoarea de circulație a terenului, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere.

Acțiunea a fost motivată în fapt, arătându-se că, prin anii 60-70, Statul Român, în mod abuziv, fără nici un titlu, a ocupat o parte din grădina casei, iar antecesorii reclamantului au reușit să folosească doar suprafața de 1542 m.p. din suprafața totală de 8671 m.p. Pe o mică porțiune de teren, așa cum a rezultat din rapoartele de expertiză anexate la acțiune, există edificate alte construcții, restul terenului fiind liber, negăsindu-se nici un act din care să rezulte preluarea de către stat a terenului.

Având în vedere faptul că Statul Român a construit pe o parte din terenul reclamantului, acesta a arătat că este îndreptățit să fie despăgubit la valoarea de piață a terenului.

în motivarea precizării de acțiune se arată că pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură solicită acordarea de despăgubiri, și nu acțiuni la Fondul Proprietatea, justificându-se astfel participarea în cauză a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, o astfel de solicitare fiind în acord cu practica C.E.D.O.

Prin sentința civilă nr. 131 din 5 martie 2009, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanțelor Publice; a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul K.G.; a dispus anularea dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură din 24 martie 2003 emisă de pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca; a stabilit în favoarea reclamantului dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj, nr. top X, în suprafață de 7129 m.p., după cum urmează: a restituit în natură , în favoarea reclamantului K.G., imobilul teren în suprafață de 1385 m.p. identificat prim nr. top nou Y potrivit completării la raportul de expertiză intitulată "Răspuns la obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară", întocmit de expert M.I.; a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri în sumă de 3.159.200 Euro, pentru diferența de teren de 5744 m.p., aceasta neputând fi restituită în natură; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului suma de 3.159.200 Euro cu titlu de despăgubiri; a dispus intabularea în cartea funciară, a dreptului de proprietate al reclamantului, astfel dobândit cu titlu de lege, asupra terenului în suprafață de 1385 m.p., identificat prin nr. top nou Y, potrivit tabelului de mișcare parcelară, varianta II, anexă la completarea la raportul de expertiză intitulat "Răspuns la obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară", întocmit de expert M.I., cu corectivul adus de instanță în sensul că înscrierea se va face "cu titlu de lege", în loc de "cu titlu de moștenire" și a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 6.680,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Statului Român prin Ministrul Finanțelor Publice îi sunt conferite atribuții speciale în cea de a doua etapă a procedurii administrative, prin mai multe dispoziții legale cuprinse în art. 8,art. 12 alin. (3) și art. 141 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care justifică calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Prin urmare, aplicarea dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind acordarea despăgubirilor în favoarea persoanei îndreptățite presupune asigurarea fondurilor necesare din partea Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, acesta având astfel calitate procesuală pasivă în litigiile ce decurg din aplicarea procedurii administrative reglementată prin dispozițiile legale speciale în materie.

Este adevărat că atribuțiile prevăzute în sarcina pârâtului se referă la cea de a doua etapă a aplicării procedurii administrative, însă atât timp cât se recunoaște instanței, potrivit jurisprudenței actuale, pentru celeritatea finalizării procedurii în vederea respectării duratei rezonabile de finalizare a litigiului în înțelesul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, posibilitatea de a se substitui entității investite cu soluționarea notificării, atunci când se constată o tergiversare din partea acesteia, în vederea stabilirii îndreptățirii persoanei de a beneficia de măsuri reparatorii în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, și totodată, plecând de la aceleași rațiuni, posibilitatea determinării cuantumului despăgubirilor, situație în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor urmează doar să procedeze doar la actualizarea acestora, este evident că și în această etapă de desfășurare a procedurii devin incidente dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură din 24 martie 2003 emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, a fost respinsă cererea reclamantului privind acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, motivat de faptul că imobilul situat în str. Bistriței, înscris în C.F. Cluj, nr. top Z, nu face obiectul acestui act normativ.

Potrivit poziției exprimate de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, prin întâmpinarea depusă la dosar, imobilul nu a fost preluat de Statul Român neexistând acte de preluare, astfel că nu se poate susține că nu a avut loc o preluare, din moment ce terenul este ocupat de unități ce desfășoară activități de învățământ și nicidecum nu se află în posesia proprietarilor tabulari înscriși în cartea funciară sau a moștenitorilor acestora.

Tribunalul a mai reținut că a avut loc o preluare abuzivă în absența unui act administrativ de preluare și în absența unui temei legal, adică o preluare faptică care nu are la bază nici o justificare, nici cel puțin formală.

Din actele dosarului nu reiese că ceilalți moștenitori ai proprietarilor tabulari ar fi înregistrat notificare prin care să solicite măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că devin incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din acest act normativ.

în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize topografice de către expert M.I. din concluziile căreia reiese faptul că din suprafața totală a nr. top inițial Z, de 8671 m.p., din C.F. Cluj, proprietatea tabulară a lui K.A. și G.M., terenul identificat prin nr. top W în suprafață de 1542 m.p. s-a aflat în posesia reclamantului, acest teren fiind înstrăinat, iar diferența de teren de 7129 m.p., identificată prin nr. top X, ce formează obiectul prezentului litigiu este ocupată astfel: 6023 m.p. de către Colegiul Tehnic de Transporturi Transilvania, iar suprafața de 1106 m.p. este ocupată de Campusul Universitar.

în ceea ce privește modalitatea de acordare a despăgubirilor, tribunalul a constatat că prin decizia nr. 52/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

în cauza de față se atacă dispoziția emisă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, respectiv dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură din 24 martie 2003, astfel că ar deveni incidente dispozițiile art. 30 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziției atacate, potrivit cărora persoanele îndreptățite ar urma să beneficieze de titluri de valoare nominală emise de Ministerul Finanțelor Publice.

în prezent Ministerul Finanțelor Publice nu mai emite astfel de titluri, acestea fiind înlocuite de titlurile de despăgubire emise în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, respectiv în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Actuala reglementare cuprinsă în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede acordarea în favoarea persoanelor îndreptățite de titluri de despăgubiri la Fondul Proprietatea, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii având posibilitatea de a opta, ca urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, potrivit art. 18 alin. (2), pentru despăgubiri în numerar.

în cauza Faimblat, C.E.D.O. a statuat în sensul că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate, atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă, astfel că nu se poate concluziona decât în sensul că Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului român, să fie obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor în favoarea persoanelor îndreptățite, ca echivalent al imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură.

împotriva menționatei sentințe au declarat apel, în termen legal, pârâții Primarul Municipiului Cluj-Napoca și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice județul Cluj.

Prin decizia civilă nr. 257/A din 9 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții Primarul municipiului Cluj-Napoca și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

în motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

în ceea ce privește apelul pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca, critica vizând acordarea a mai mult decât s-a cerut prin acordarea măsurilor reparatorii, în natură și prin echivalent, direct de către instanță, în condițiile în care reclamantul a solicitat doar obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură sau echivalent, aceasta este total nefondată.

Prin decizia nr. 20/2007 pronunțată în recurs în interesul legii, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu titlu obligatoriu, potrivit dispozițiile art. 329 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ., că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Reiese din cele arătate că instanța investită are competența de a analiza și soluționa pretențiile persoanei îndreptățite pe fond, fără a mai obliga entitatea investită cu soluționarea notificării să emită o nouă dispoziție.

Această abilitare conferită instanței este în perfectă concordanță cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul soluționării cererii în termen rezonabil.

Prin soluționarea direct de către instanță se evită tergiversarea finalizării procedurii de restituire, care, în ipoteza în care instanța, cu ocazia soluționării plângerilor succesive formulate împotriva dispozițiilor emise pe cale administrativă, trimite de fiecare dată notificarea spre a fi soluționată de unitatea deținătoare, ar avea ca și consecință prelungirea pe o perioadă de timp nepermis de lungă a soluționării notificării.

Critica vizând soluționarea plângerii cu ignorarea dispozițiilor art. 16 Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu este la rândul său fondată, deoarece prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că deciziile sau dispozițiile anterior adoptării Legii nr. 247/2005 nu mai pot fi trimise secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân sub controlului instanțelor judecătorești, pe aspectul legalității și temeiniciei. Atât timp cât acestea au fost investite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau vigoare la data emiterii actului, în ipoteza în care restituirea în natură nu era posibilă, instanța a acordat în mod corect despăgubirile bănești stabilite prin expertiză.

în acest sens, corect a procedat prima instanță administrând proba cu expertiza de evaluare a terenului cu privire la care s-a constatat nu este susceptibil de a fi restituit în natură.

Critica vizând nelegala restituire în natură a suprafeței de 1385 pe considerentul că aceasta aparține domeniului public și face parte din arealul destinat instruirii elevilor Colegiului Tehnic de Transporturi, nu este fondată. Așa cum reiese din raportul de expertiză efectuat în primei instanțe și planurile de situație și de încadrare în zonă, suprafața cu privire la care instanța a dispus restituirea în natură este liberă de construcții și nu împiedică procesul de învățământ, respectiva porțiune de teren fiind în prezent în stare de degradare, neîntreținută și nefolosită de către Colegiul de Transporturi. Afirmația potrivit căreia terenul face parte din domeniul public nu a fost dovedită nici în fața primei instanțe și nici la fond.

în ceea ce privește apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, reiterată în apel, nu este fondată.

Așa cum s-a reținut prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

întrucât în prezentul litigiu nu sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, soluționarea contestației urmează să fie făcută prin prisma prevederilor legale în vigoare la data emiterii dispoziției din 24 martie 2003.

Aceste dispoziții sunt cele care la momentul respectiv erau cuprinse în art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în esență, instanța investită cu soluționarea plângerii în ipoteza în care stabilea că persoana este îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, îi acorda acesteia fie restituirea în natură, când și în măsura în care aceasta era posibilă, fie despăgubiri bănești, fie compensarea cu alte bunuri sau servicii. Despăgubirile bănești se stabileau prin expertiză, iar plata acestora se făcea prin Ministerul Finanțelor Publice.

întrucât în cazul reclamantului, în raport de data emiterii dispoziției contestate, aplicabilitatea art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu este incidentă, pentru suprafața de teren care nu poate fi restituită în natură urmează a se acorda despăgubiri, plata acestora fiind în sarcina Ministerului Finanțelor Publice care deține calitatea procesuală pasivă.

Motivul vizând inadmisibilitatea dispoziției de acordare de despăgubiri este nefondat, întrucât Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor a fost înființată ulterior soluționării notificării reclamantului prin dispoziția contestată, la momentul soluționării neexistând o astfel de autoritate.

în ce privește aprecierile recurentului potrivit cărora, acordarea de despăgubiri în numerar pe calea unor hotărâri judecătorești care ar îndreptăți viitorii creditori să încaseze dintr-o dată și nu eșalonat drepturile ce li se cuvin, în condițiile în care este de notorietate că veniturile ce se colectează la buget datorită scăderii activităților economice sunt tot mai mici, ar duce la colaps economic, adică la prăbușirea întregului sistem economic și bugetar, fără posibilitatea de plată a pensiilor, salariilor bugetarilor și a celorlalte categorii sociale, nu s-ar mai putea susține echilibrul și ordinea, deci, cu alte cuvinte, s-ar instala falimentul și implicit haosul economic și social, aceste aspecte sunt total străine de natura cauzei.

împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, apelanții-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice județul Cluj și Primarul municipiului Cluj-Napoca, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

1. în dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Județul Cluj a arătat că instanța a interpretat greșit decizia în interesul legii nr. 52 din 4 iunie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la natura și valoarea măsurilor reparatorii, în speță sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (9), cu referire la art. 11 alin. (4) și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind excluse despăgubirile bănești, forma reparatorie solicitată de reclamant.

Măsurile reparatorii prin echivalent sunt cele existente în cadrul normativ la momentul soluționării pricinii, iar nu cele de la data emiterii dispoziției (anul 2003), care nici nu ar mai putea fi valorificate (acțiuni, titluri de valoare nominală), având in vedere modificările intervenite sub aspectul normelor de drept material aplicabile raportului juridic de față.

Din cuprinsul Legii nr. 10/2001, înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005, se poate desprinde cu ușurință faptul că Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al statului roman, nu a fost implicat în procesul de acordare a despăgubirilor prevăzute de această lege, nici chiar a despăgubirilor bănești, așa cum a reținut instanța de apel.

Astfel, s-au invocat dispozițiile art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introduse prin O.U.G. nr. 81/2007, s-a prevăzut că titlurile de plată sunt certificate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) în numele și pe seama statului român, care incorporează drepturile de creanță ale deținătorilor...", ceea ce nu lasă nicio îndoială asupra faptului că, în planul acordării efective a despăgubirii, Statul Român este reprezentat prin A.N.R.P.

Apelantul-pârât critică astfel hotărârea din apel, prin raportare la considerentele apreciate de către instanța de apel ca pertinente, cuprinse în sentința pronunțată la fond, în măsura în care prin aceasta s-a reținut că procedura administrativă specială, oferită de legislația internă, (reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005) nu este în măsură să conducă la acordarea de despăgubiri efective, într-un termen rezonabil, în acord de despăgubiri efective, într-un termen rezonabil, în acord cu cerințele prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel că nu se poate concluziona decât în sensul că Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului român, să fie obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor în favoarea persoanelor îndreptățite, ca echivalent al imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură.

Pentru a combate aceste aspecte, apelantul-pârât învederează faptul că procedura de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv este stabilită prin normele cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt speciale și au caracter imperativ, ele impunându-se cu forță obligatorie, omiterea lor fiind îngăduită numai în situația în care, făcându-se aplicarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituția României (conform cărora "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, în care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile"), s-ar constata că prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ar veni în conflict cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în sensul evocatelor prevederi constituționale.

Astfel fiind, rezultă că regula trebuie să fie reprezentată de parcurgerea procedurii instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, derogările de la aceasta apărând ca excepționale și motivate prin raportare la evocatele prevederi constituționale.

Este adevărat că în cauza Katz contra României, C.E.D.O. a arătat [parag. (34)] ca statul trebuie să adapteze procedura stabilită de legile de reparație astfel încât aceasta să devină coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă, inclusiv în ceea ce privește metoda pentru alegerea dosarelor care vor fi examinate de către Comisia Centrala, sistemul astfel îmbunătățit trebuind sa permită persoanelor în cauză să beneficieze de despăgubiri și/sau să primească acțiunile la Fondul Proprietatea în funcție de opțiunea lor, într-un termen rezonabil

Rezultă din aceste statuări ale Curții că, ceea ce se critică, nu este natura reparației (sume de bani sau, după caz, acțiuni la Fondul Proprietatea), ci eficacitatea concretă a procedurii reparatorii, acestea nefiind îndeajuns de rapidă pentru a se putea considera că are aptitudinea de a conduce într-un termen rezonabil la plata despăgubirii.

Astfel fiind, rezultă, implicit, și în cazul în care instanțele judecătorești ar stabili ele însele, în mod direct, suma de bani ce i s-ar cuveni persoanei îndreptățite fără a mai pretinde parcurgerea procedurii instituite de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu există certitudinea că suma de bani astfel stabilită ar fi plătită într-un termen scurt, susceptibil de a fi caracterizat ca rezonabil.

Importantă este, așadar, nu doar determinarea despăgubirii ce i se cuvine persoanei îndreptățite în temeiul Legii nr. 10/2001, ci existența unei voințe suficiente a statului de a asigura, în concret, plata reparației. în caz contrar, suma de bani pe care instanțele ar stabili-o în sensul cerut de apelanți ar putea ajunge să fie încasată cu întârziere și într-un interval de timp imprevizibil la momentul stabilirii întinderii despăgubirilor, ceea ce, de asemenea ar însemna, în sensul celor arătate în hotărârea Katz contra României, punerea persoanelor îndreptățite în imposibilitatea de a beneficia de despăgubiri într-un timp rezonabil.

Pe fond, se critică hotărârea pronunțată în apel, tot în ceea ce privește dispoziția de admitere a acțiunii în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de obligare la plata sumei de 3.159.200 Euro deoarece celelalte petite ale acțiunii și, evident, și dispozițiile corelative nu sunt formulate în contradictoriu cu acest pârât.

Astfel, în măsura în care Legea nr. 10/2001, în forma existentă la data emiterii dispoziției (anul 2003) nu cuprinde nicio dispoziție prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la plata despăgubirilor bănești în favoarea persoanelor îndreptățite, este evident că hotărârea este lipsită de suport legal și se impune admiterea recursului și modificarea ei în sensul respingerii petitului prin care reclamantul solicită obligarea Statului român la plata despăgubirii bănești pentru partea din teren care nu poate fi restituit în natură. De altfel, nici Legea nr. 247/2005 nu cuprinde dispoziții potrivit cărora Statul român ar putea fi obligat la plata despăgubirilor bănești direct în favoarea reclamantului.

2. în dezvoltarea motivelor de recurs, apelantul-pârât Primarul municipiului Cluj-Napoca a arătat că, în mod greșit a respins instanța de apel solicitarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor publice de comunicare a raportului de expertiză și a acordării unui termen în vederea depunerii de obiecțiuni, fiind astfel încălcate normele imperative de procedură (art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (3) din C. proc. civ.), dreptul la apărare al Statului Român prin Ministerul Finanțelor, acordându-se mai mult decât s-a cerut (art. 304, pct. 6 din C. proc. civ.).

Astfel, instanța fondului a considerat total nefondată această critică, având în vedere decizia 20/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, atâta timp cât reclamantul nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor sau restituirea în natură a terenului liber, întrucât o astfel de solicitare nu a fost formulată în fața instanței de fond.

întrucât limitele cadrului procesual sunt tranșate de reclamant, în speță mai sunt aplicabile prevederile art. 109 din C. proc. civ. conform cu care "oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente."

Legea nr. 10/2001 este o lege specială, prin care se prevede procedura pentru restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, putându-se aprecia că "limitele determinate de lege" sunt cele reglementate de această lege. în aceste condiții, obligativitatea parcurgerii fazei administrative nu încalcă dispozițiile art. 21 din Constituția României.

Se consideră că reclamanta trebuia să solicite în mod expres cuantificarea despăgubirilor de către instanță, printr-o precizare de acțiune, în caz contrar instanța acordând mai mult decât s-a cerut.

Prin sentința apelată instanța a stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri în suma de 3.159.200 Euro ce urmează a fi achitate de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor cu încălcarea dispozițiilor legale incidente, motiv de recurs prevăzut de art. 304. pct. 9 din C. proc. civ.

Instanța de fond a omis să analizeze situația concretă din prezenta speță. Astfel, chiar dacă dispoziția a fost emisă în anul 2003, trebuie analizat care este momentul în care s-a născut dreptul de a ataca această dispoziție. Astfel, așa cum rezultă din adresa din 24 martie 2003, reclamantul a declarat că a "ridicat dispoziția din 24 martie 2003, în original, în data de 24 august 2006", astfel încât, această dată fiind ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, susținerea instanței de apel cum că nu se aplică prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, nu își găsesc temei.

Totodată, se consideră că în cauză nu sunt incidente dispozițiile deciziei înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2007, având în vedere că, contestația împotriva dispoziției a fost înregistrată la data de 26 septembrie 2006, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Raportat la critica instanței de apel, potrivit căreia nici în fata instanței de fond și nici în fața instanței de apel nu s-a făcut dovada apartenenței bunului în litigiu la domeniul public al municipiului Cluj-Napoca, se învederează faptul că la dosarul cauzei este copie a H.G. nr. 193/2006 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 969/2002 privind atestarea domeniului public al județului Cluj, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Cluj.

Pentru a-i fi aplicabile prevederile dreptului comun privind transmiterea dreptului de proprietate acesta trebuie introdus în circuitul civil. în acest moment bunul respectiv fiind inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, conform art. 10 alin. (2) coroborat cu art. 11 din Legea nr. 213/1998, se învederează de asemenea, că, potrivit Legii nr. 213/1998 reintroducerea în circuitul civil a imobilelor din domeniul public se realizează de Guvern, prin hotărâre.

Toate clădirile, aleile, spatiile verzi, terenurile de sport, poligonul auto (restituit în natură de instanța fondului) realizează un tot indivizibil, fiind necesar procesului de instruire a elevilor, această nouă proprietate constituind o enclavă în arealul grupului școlar și va fi un factor perturbator al procesului de învățământ. Se consideră că suprafața solicitată de reclamant se încadrează funcțional în ansamblul școlar, neputând fi considerat ca fiind teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, în condițiile în care amenajările de utilitate publică sunt exceptate de la restituire.

Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, înalta Curte apreciază că acestea sunt fondate, pentru următoarele considerente comune:

Prin notificare reclamanții au solicitat restituirea în natură a unei suprafețe de 7129 mp teren din municipiul Cluj, identificată în C.F. nr. top X, deoarece, anterior, li s-a recunoscut, prin sentința civilă nr. 9117 din 1 octombrie 2002 a Judecătoriei Cluj, un drept de proprietate propriu pentru diferența de teren de 1542 mp nr. top Y, din totalul de 8671 mp, nr. top Z, care au aparținut autorilor K.A. și K.M. (fostă G.M.).

Potrivit aceleiași sentințe, suprafața de teren de 7129 mp a fost înscrisă în vechea carte funciară pe numele autorilor reclamanților, deoarece ieșirea din indiviziune nu se putea realiza cu Statul Român, cât timp imobilul fusese preluat de stat fără nici un titlu, deci nu intrase în proprietatea acestuia.

Notificarea având ca obiect această suprafață de teren a fost soluționată prin dispoziția din 24 martie 2003, contestată în prezenta cauză la data de 26 septembrie 2006, în termenul legal, deoarece a fost comunicată contestatorului după trei ani de la emitere, la data de 24 august 2006.

Această dispoziție a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dar contestarea sa în instanță s-a realizat după intrarea în vigoare a acestei legi.

Astfel cum s-a stabilit prin decizia nr. 52/2007 pronunțată de secțiile unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (în actuala reglementare art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Prin urmare, data în raport de care se determină legea aplicabilă cauzei este data emiterii dispoziției, instanța realizând controlul de legalitate în considerarea Legii nr. 10/2001 de la acel moment.

La momentul emiterii dispoziției din 24 martie 2003, art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 prevedea că, în cazul imobilelor cu destinația de locuințe, dacă restituirea în natură nu era posibilă, oferta de restituire prin echivalent se putea face sub forma unor despăgubiri bănești.

Astfel fiind, legea permitea acordarea de despăgubiri bănești, acestea urmând a fi stabilite în prezenta cauză de către instanță, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, atribuțiile acestei comisii fiind exercitate numai în raport de notificările și dispozițiile care nu au fost atacate cu contestație la instanța civilă în termenul legal.

Prin urmare, dispoziția contestată, fiind emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și contestată în termenul legal, nu va fi trimisă, pentru verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură și emiterii titlurilor de despăgubire, Secretariatului Comisiei Centrale, astfel cum prevede art. 16 pct. 4 și 7 al Titlului VII, ci va fi analizată de către instanță, care se va pronunța, în virtutea plenitudinii sale de competență, atât sub aspectul legalității nerestituirii în natură, cât și în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate.

Aceste atribute sunt preluate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu privire la notificările și dispozițiile care nu au fost contestate în termenul legal, în cadrul procedurii administrative menționate în Titlul VII, procedură supusă, la rândul său, controlului judecătoresc, conform art. 20.

Cele două proceduri, create prin interpretarea dată de secțiile unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție art. 16 și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin decizia în recurs în interesul Legii nr. 52/2007, au aceeași finalitate: identificarea persoanei îndreptățite și stabilirea cuantumului despăgubirilor, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, însă punerea în executare a măsurilor dispuse se realizează după aceeași procedură, cea a Legii nr. 247/2005, ca lege specială de reparație, care se aplică cu prioritate față de orice altă procedură în materie de executare, conform principiului specialia generalibus derogant.

Urmează ca, după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri judecătorești, sumele stabilite în cuprinsul său cu titlu de despăgubire să fie valorificate prin procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, ca lege de procedură de imediată aplicabilitate și, în același timp, ca lege specială în materia plății sumelor stabilite cu titlu de despăgubire în procedura Legii nr. 10/2001, lege în temeiul căreia a fost soluționată prezenta cauză, și care derogă de la dreptul comun reprezentat de C. proc. civ. Urmare a stabilirii de către instanța judecătorească a calității de persoană îndreptățită și a cuantumului despăgubirilor ce i se acordă acesteia, atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se rezumă numai la emiterea titlurilor de despăgubire în limita sumei stabilită de către instanță.

O astfel de concluzie se desprinde din interpretarea art. 19 alin. (3) al Titlului VII, care poate fi extinsă la o ipoteză similară, creată de decizia în interesul Legii nr. 52/2007. Potrivit art. 19 alin. (3) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, decizia reprezentând titlul de despăgubire se emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în cazul în care, după procedura în fața Comisiei Centrale, instanța de contencios administrativ stabilește o despăgubire mai mare decât cea acordată în procedura administrativă.

în speța de față această procedură administrativă este înlocuită de cea judecătorească, astfel cum s-a stabilit prin decizia în interesul Legii nr. 52/2007. După emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a deciziei de acordare a titlurilor de despăgubire conform hotărârii instanței civile, se urmează procedura prevăzută la capitolul V1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, privind valorificarea titlurilor de despăgubire.

Pentru argumentele menționate, înalta Curte consideră nefondate criticile recurenților referitoare la imposibilitatea instanței de acordare de despăgubiri bănești și de stabilire a cuantumului acestora, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Analizând cuantumul despăgubirilor ce se cuvin a fi acordate, înalta Curte are în vedere că prin dispoziția contestată s-a respins notificarea cu motivarea că terenul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, fără a se realiza o evaluare a valorii acestuia, cât și împrejurarea că, atât la momentul soluționării notificării prin dispoziția contestată, cât și ulterior, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, Legea nr. 10/2001 nu stabilea criterii în raport de care să fie evaluată valoarea terenului, aceste criterii fiind introduse abia prin Legea nr. 247/2005 care se referă la stabilirea valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Astfel, în art. 40 al Legii nr. 10/2001 în forma publicată în M. Of. din 17 ianuarie 2003, în vigoare la data emiterii dispoziției contestate, cât și în M. Of. din 4 aprilie 2005, ultima formă anterioară apariției Legii nr. 247/2005, se menționa că “pe baza evaluării despăgubirilor bănești, în termen de un an de la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificărilor, prin lege specială se vor reglementa modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare a despăgubirilor bănești, care pot fi plafonate".

Aceleași criterii de stabilire a despăgubirilor au fost menționate, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în normele metodologice de aplicare a acestei legi, respectiv în H.G. nr. 498/2003, norme care urmau a fi avute în vedere la momentul soluționării contestației.

Astfel, înalta Curte constată că instanța de apel a ignorat prevederile pct. 10.8.B din H.G. nr. 498/2003, potrivit cărora "pentru terenurile preluate abuziv și care nu pot fi restituite în natură stabilirea valorii se face potrivit actelor normative în vigoare. Având în vedere că incidența legii se limitează la acele terenuri care se situează în intravilanul localităților, stabilirea valorii acestora urmează a se face potrivit valorii de piață. în acest caz valoarea estimativă se va stabili de către comisia internă de evaluare din cadrul unității deținătoare, care va avea în vedere valoarea de vânzare a unui teren martor din anul soluționării notificării, prin utilizarea raportului RON/mp. Valoarea astfel rezultată va face obiectul negocierii cu persoana îndreptățită, care poate opune expertiza de specialitate efectuată pe cheltuiala sa. Suma astfel rezultată va fi utilizată pentru acordarea sau stabilirea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege".

înalta Curte observă că, prin contraexpertiza de evaluare a terenului aflat în dosarul primei instanțe, efectuată de către expert B.G., a fost evaluat imobilul teren potrivit valorii de piață a acestuia, la suma de 550 Euro/mp, la data de 11 decembrie 2008, fără a se menționa criteriile avute în vedere de către expert, precum valoarea de vânzare a unui teren martor din anul soluționării notificării, prin utilizarea raportului RON/mp, la care face referire pct. 10.8.B din H.G. nr. 498/2003.

Deși au existat atât obiecțiuni la raportul de expertiză, cât și motive de apel al Statului Român privind modul în care a fost evaluat imobilul, iar în cuprinsul răspunsului la obiecțiunile formulate de pârâtul primarul municipiului Cluj-Napoca, chiar expertul B.G. a recunoscut că se impune o reevaluare a terenului în litigiu, cu atât mai mult cu cât, datorită actualei crize economice, a avut loc o scăderea sensibilă a prețurilor, instanța de apel nu a analizat aceste critici, menținând sentința primei instanțe de fond care a acordat despăgubiri de 550 Euro/mp.

Prin urmare, sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor, instanța de apel nu s-a preocupat să analizeze modul în care trebuiau aplicate prevederile art. 10 alin. (9) al Legii nr. 10/2001 și pct. 10.8.B. din H.G. nr. 498/2003, ceea ce impune verificarea acestor critici, în raport de temeiul de drept în vigoare la data emiterii dispoziției contestate, prin administrarea probei cu o nouă expertiză de evaluare a imobilului, probă care nu poate fi administrată în această fază procesuală, conform art. 305 din C. proc. civ.

în ceea ce privește critica referitoare la imposibilitatea retrocedării în natură a terenului în suprafață de 1385 mp deoarece acest teren se află în domeniul public al unității administrativ teritoriale și este de utilitate publică, înalta Curte apreciază că o astfel de susținere este nefondată în raport de prevederile art. 6 alin. (1) și (2) al Legii nr. 213/1998. Potrivit acestui text legal “fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".

Din cuprinsul textului menționat rezultă că legea permite restituirea bunurilor care au intrat în domeniul public al Statului Român și al unităților administrativ-teritoriale fără un titlu valabil, astfel cum e cazul în speță, unde terenul a fost preluat de stat fără nici un titlu.

Apărarea că terenul nu poate fi restituit în natură deoarece este de utilitatea publică, nu va fi primită căci acest aspect a fost analizat de către instanța de apel pe baza constatării expertului potrivit cu care terenul respectiv nu este utilizat de către unitatea de învățământ, fiind în stare de degradare și neîntreținut, iar o înlăturare a acestei constatări ar presupune o reapreciere a probelor, aspect inadmisibil în recurs, față de cazurile de recurs limitativ reglementate în art. 304 din C. proc. civ.

înalta Curte apreciază ca fiind corectă critica referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Deși ambele instanțe de fond motivează pe larg această excepție, raportându-se la sarcinile speciale care îi sunt atribuite Ministerului Finanțelor Publice prin art. 8,art. 12 alin. (3), art. 141alin. (4) ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în sensul că acest minister trebuie să asigure fondurile necesare acordării de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, este motivată de necesitatea respectării termenului rezonabil al duratei procesului.

Se apreciază de către instanța de apel că Ministerul Finanțelor Publice trebuie obligat în mod direct la acordarea de măsuri reparatorii în favoarea persoanei îndreptățite deoarece parcurgerea procedurii administrative instituite de Legea nr. 10/2001, cât și procedura de executare introdusă prin Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, nu sunt în măsură să conducă la plata de despăgubiri într-un termen rezonabil.

Sub acest aspect, înalta Curte observă că este fondată critica recurentului Statul Român prin care se precizează că nu are calitate procesuală pasivă, în raport de două argumente: unul care se întemeiază pe prevederile Legii nr. 10/2001, celălalt derivat din aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ca efect al înlăturării legii naționale contrare Convenției.

Primul argument pornește de la dispozițiile legii interne, respectiv a legii speciale aplicabile în materia imobilelor preluate de regimul comunist, Legea nr. 10/2001, care nu cuprinde nici o prevedere prin care să acorde Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, posibilitatea de a acorda despăgubiri bănești din alte fonduri decât cele menționate în Legea nr. 247/2005.

Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile bănești prevăzute în Legea nr. 10/2001 urmau a fi acordate de către o entitatea ce urma a se stabili prin lege specială, potrivit art. 40, iar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, posibilitatea de acordare a despăgubirilor bănești a fost suprimată odată cu abrogarea art. 24 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.

De asemenea, au fost abrogate prevederile art. 29, 30, 33 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 care acordau competența Ministerului Finanțelor Publice în emiterea titlurilor de valoare nominală, aceste titluri fiind convertite în titluri de despăgubire. Deși în art. 28 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 se prevede posibilitatea chemării în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, atunci când nu poate fi identificată unitatea deținătoare, totuși, despăgubirile pe care statul trebuie să le acorde se circumscriu cadrului legal existent la momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Ulterior, prin Legea nr. 247/2005, A.N.R.P. devine reprezentanta Statului Român în procedura de acordarea despăgubirilor, conform art. 3 lit. h) al Titlului VII al acestei Legi. Apoi, prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost reintrodusă posibilitatea acordării de despăgubiri bănești plafonate, posibilitate suspendată în prezent prin O.U.G. nr. 62/2010.

înalta Curte consideră că Legea nr. 10/2001 asigură persoanelor care se pretind îndreptățite la despăgubiri, dreptul de acces la o instanță, cât și posibilitatea de recunoaștere într-un termen rezonabil a măsurilor reparatorii, inclusiv printr-o practică unitară a instanțelor în sensul de a se pronunța pe fondul cauzei, atunci când se întârzie în mod nejustificat finalizarea procedurii administrative, astfel cum s-a stabilit prin decizia în interesul legii nr. 20/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din succesiunea modificărilor legislative enunțate, rezultă că legiuitorul român nu a înțeles să oblige direct Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant de despăgubiri bănești, astfel încât, cele două entități juridice nu au calitate procesuală pasivă, deoarece nu există identitate între persoana pârâtului și cel care este obligat prin lege în raportul juridic dedus judecății.

Cu toate acestea, în extinderea la acțiune, reclamantul a solicitat în mod expres o astfel de despăgubire, întemeindu-și cererea pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit că Fondul Proprietatea nu funcționează, astfel încât, procedura de stabilire și plată a despăgubirilor, instituită de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este iluzorie.

Această cerere, pune în discuție cel de-al doilea argument al înaltei Curți în admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, raportat la aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Sub acest aspect, înalta Curte consideră că realizarea unui alt cadrul procesual decât cel determinat de legea internă, prin raportare la jurisprudența europeană, ar fi posibilă numai în situația în care instanța europeană ar fi constatat o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului de către legea internă, sub aspectul nerespectării garanțiilor procedurale.

înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și 20 din Constituția României, după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv, art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora un resortisant al unui stat membru al Convenției solicită antrenarea mecanismului judiciar național.

în prezenta cauză nu se invocă o încălcare a Convenției de către legea internă, ci imposibilitatea de punere în executare a despăgubirilor acordate deja printr-o hotărâre judecătorească, pronunțată în aplicarea Legii nr. 10/2001, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea, din care trebuie să fie asigurate resursele necesare acordării acestor despăgubiri.

Ambele instanțe de fond au omis a observa că fondul alocat de Statul Român acordării despăgubirilor recunoscute foștilor proprietari în temeiul Legii nr. 10/2001 este Fondul Proprietatea, astfel încât, prin obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor bănești către reclamanți, din alt fond, cel al Ministerului Finanțelor Publice, nu se realizează respectarea dreptului de proprietate al reclamantului, deoarece este posibil ca, nici în acest caz, despăgubirile să nu fie plătite, din lipsă de fonduri.

De altfel, recurentul Statul Român, prin chiar recursul formulat, învederează împrejurarea că despăgubirile stabilite în acest cadrul procesual solicitat de reclamant nu vor putea fi plătite.

înalta Curte apreciază că, atâta vreme cât instanța de judecată a recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri bănești și a determinat și cuantumul acestora, în contradictoriu cu emitentul dispoziției contestate, hotărârea judecătorească pronunțată în acest cadru procesual este suficientă pentru recunoașterea de către puterea judecătorească a unui drept fundamental, dreptul de proprietate, pe care persoana îndreptățită să îl invoce în patrimoniul său în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Valorificarea acestui bun se va realiza în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, după ce, în prealabil, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va transforma în titluri de despăgubire sumele menționate în hotărârea judecătorească, astfel cum s-a motivat anterior.

împrejurarea că Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră care să asigure plata efectivă și rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 247/2005, nu poate atribui instanței posibilitatea de depășire a cadrului legal intern și de obligare directă a statului la acordarea de despăgubiri bănești către reclamant, căci o astfel de obligație nu este prevăzută de legea internă, astfel încât, instanța ar depăși atributele puterii judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative.

Statul Român trebuie să soluționeze problemele de reparație ce se acordă celor ale căror bunuri au fost trecute în proprietatea statului prin măsuri coerente de ordin legislativ, administrativ și prin activitatea instanțelor de judecată în limita competențelor acestora.

Dreptul de acces la o instanță și dreptul la un recurs efectiv, prevăzute de art. 6 și 13 al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, au o aplicabilitate directă în dreptul intern, ca și jurisprudența C.E.D.O. Art. 6 are prioritate de aplicare față de art. 13 al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, ca articol special prin raportare la generalitatea art. 13.

Astfel cum s-a arătat, nu există prevederi contrare ale Legii nr. 10/2001 cu Convenția, care să determine o înlăturare a aplicării legii interne și o aplicare directă a Convenției, în temeiul art. 20 alin. (2) a Constituției României.

însă, așa cum C.E.D.O. a constatat în multe cauze împotriva României, precum cauzele: Viașu, Matache, Atanasiu, motivul constatării nerespectării dreptului de proprietate recunoscut fostului proprietar, naționalizat de către stat în mod abuziv, a fost imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești date în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, imposibilitate datorată lipsei banilor, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea.

Astfel fiind, sancționarea Statului Român nu s-a datorat în acest caz deficiențelor legislative sau încălcării de către instanțe a dreptului la un proces echitabil, ci neîndeplinirii de către Statul Român, prin organele sale cu atribuții executive, a obligațiilor pe care și le-a asumat prin lege.

Fiecărui stat semnatar al Convenției Europene a Drepturilor Omului i s-a recunoscut dreptul de a acorda sau nu despăgubiri, în modalitatea și cuantumul pe care puterea legiuitoare le-a dorit. Constatând că a fost nejustificat de generoasă pentru posibilitățile materiale pe care le avea, puterea legiuitoare a adus numeroase modificări Legii nr. 10/2001, atât în ceea ce privește modalitățile de despăgubire, cât și de eșalonare a plății acestora, iar, ca sursă de finanțare, a fost creat, prin Legea nr. 247/2005, Fondul Proprietatea pe care însă puterea executivă nu a reușit nici până în prezent să îl facă funcțional de o manieră care să permită plata imediată a despăgubirilor recunoscute persoanelor îndreptățite, astfel cum a constatat până în prezent C.E.D.O.

Prin crearea unei obligații directe a Statului Român de despăgubire, în afara cadrului legal, puterea judecătorească nu poate suplini lipsa de diligență a puterii executive pentru punerea în aplicare a legilor, deoarece s-ar adăuga la legea internă și nici nu poate aplica direct art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cât timp nu există nici o certitudine că statul va putea plăti sumele astfel stabilite, îndeosebi în situația în care toți deținătorii unui bun în sensul art. 1 alin. (1) al Protocolului nr. 1 vor uza de o astfel de acțiune directă împotriva statului.

Condamnările multiple ale României la C.E.D.O. nu au determinat executivul să adopte măsurile necesare alocării de fonduri din alte surse decât Fondul Proprietatea pentru plata sumelor datorate ca măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce justifică concluzia înaltei Curți că nici după obligarea directă a Statului Român la plata despăgubirilor bănești nu există siguranța că aceste hotărâri vor fi puse în executare într-un termen rezonabil.

Deși este cunoscută jurisprudența Curții în sensul că faza de executare face parte din cursul procesului civil, (astfel cum C.E.D.O. a decis în cauzele Croitoru, Abramiuc, Șandor, Ruianu, etc.), iar neexecutarea unei hotărâri judecătorești poate prelungi nejustificat durata procesului, ceea ce atrage o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, înalta Curte consideră că nu poate crea un cadru procesual nou, numai luând în considerare imposibilitatea temporară de plată a despăgubirilor stabilite de către instanță, ca urmare a suspendării plății despăgubirilor conform O.G. nr. 62/2010.

Soluția ambelor instanțe de fond de a dispune obligarea directă a Statului Român la plata de despăgubiri în altă formă și după o altă procedură decât cea prevăzută de legea internă, motivat de constatarea imposibilității de punere în executare a unei hotărâri judecătorești, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea, ar putea fi justificată, prin aplicarea directă de către instanța națională a dispozițiilor art. 6 ale Convenției, numai în măsura în care soluția astfel pronunțată ar fi eficientă, în sensul de a eluda o procedură anevoioasă și lipsită de finalitate cum este cea de plată menționată în Legea nr. 247/2005 și de a asigura în toate cazurile plata efectivă și imediată a sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri.

Totodată, nu se poate reține că refuzul examinării pe fond a cauzei, motivat de împrejurarea că statul urmează să ia măsuri pentru a face eficient mecanismul de despăgubire prevăzut de Legea nr. 247/2005, echivalează cu o încălcare a art. 13 din Convenție, privind dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale. Aceasta deoarece legislația internă, Legea nr. 247/2005, prevede o procedură de urmat, atât pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, cât și pentru plata acestora, astfel încât nu există un vid legislativ sub aspectul existenței unei căi de atac efective. în jurisprudența C.E.D.O., exprimată în cauza Rotaru contra României, se arată că autoritatea națională competentă trebuie să ofere o reparație adecvată atât sub aspect legislativ, cât și al rezultatului practic.

Deoarece în prezența cauză încălcarea dreptului protejat prin Convenție survine atunci când nu se poate garanta că plata sumelor stabilite prin hotărâre judecătorească se va efectua de către Statul Român, înalta Curte apreciază că instituirea unei astfel de obligații, dincolo de cadrul legal existent, ar fi lipsită de eficiență.

De altfel, această problemă a imposibilității plății sumelor la care Statul Român a fost obligat, prin hotărâri ale instanțelor naționale, a fost tranșată de Curte în cauza Atanasiu și alții împotriva României în sensul că Statul Român a fost obligat să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor la restituire sau la despăgubire enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul în care s-a constatat nefuncționarea Fondului Proprietatea. Aceste măsuri vor trebui să fie puse în practică în termen de 18 luni de la data la care această hotărâre va rămâne definitivă și privesc refacerea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate, care ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa.

Curtea a apreciat că autoritățile naționale rămân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor constatate de Curte.

în acest context, rezolvarea de către instanțe a încălcărilor constatate, pe care C.E.D.O. a pus-o în sarcina legislativului, prin stabilirea unui cadru procesual în afara celui reglementat de ordinea juridică internă, nu constituie o soluție aptă să asigure o protecție efectivă a dreptului de proprietate.

Pentru argumentele prezentate, înalta Curte apreciază că se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, urmând ca, în rejudecare, cauza să se judece în limitele procesuale reglementate de Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției contestate.

Astfel fiind, înalta Curte a considerat ca fiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă, în raport de împrejurarea că a fost reevaluat cuantumul despăgubirilor prin efectuarea unui nou raport de expertiză, probă care nu putea fi administrată direct în recurs, au fost aplicabile prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul cărora a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță de apel.

← ICCJ. Decizia nr. 3213/2010. Civil  ICCJ. Decizia nr. 5765/2010. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 5713/2010. Civil