ICCJ. Decizia nr. 5763/2010. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea îuregistrată la data de 5 octombrie 2001, reclamanții D.C., D.M., D.N., M.A. și S.M. au chemat în judecată pe pârâta A.C.A. din România, solicitând obligarea acesteia să emită decizie sau ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilelor notificate, precum și la plata unor daune cominatorii în valoarea de 1.000.000 ROL pe fiecare zi de întârziere, de la data introducerii cererii până la îndeplinirea obligației.
în motivarea cererii, reclamanții au arătat că au notificat pârâta conform Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură sau prin echivalent, sub forma compensării cu teren de aceeași valoare sau sub formă de despăgubiri bănești, pentru terenul în suprafață de 1.200 mp., situat în București, sector 1, aflat în prezent în folosința A.C.A. din România, expropriat în baza Decretului nr. 262/1974.
Prin sentința civilă nr. 12187 din 21 noiembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în urma declinării, cauza a fost înregistrată sub nr. 1257/2002 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă.
La data de 1 aprilie 2002, reclamanții au depus o cerere modificatoare a acțiunii introductive, prin care au solicitat anularea Deciziei nr. 650 din 3 august 2001 și obligarea pârâtei să îi despăgubească sub forma compensări cu o suprafață de teren echivalentă și similară ca valoare, în aceeași zonă, iar, în măsura în care nu este posibil, să fie obligată aceasta la plata unei sume de bani corespunzătoare valorii imobilului expropriat și aflat în patrimoniul său.
Prin sentința civilă nr. 211 din 10 martie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea reclamanților, astfel cum a fost modificată și completată, s-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prin echivalent bănesc a terenului în suprafață de 900 mp., situat în București și a terenului în suprafață de 300 mp. situat în aceeași localitate, a fost respinsă cererea de anulare a deciziei nr. 650 din 30 august 2001, emisă de pârâta A.C.A., ca rămasă fără obiect, s-a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a unei despăgubiri în cuantum de 4.019.598.000 ROL (119.988 Dolari S.U.A.) pentru terenul din București, și de 1.375.845.000 ROL (41.070 Dolari S.U.A.) pentru terenul din București, cartier B., din care se scădea suma de 31.620.918 ROL, reprezentând valoarea actualizată despăgubirilor primite de reclamanți și autorii acestora pentru cele două imobile.
înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4518 din 9 mai 2006 a casat decizia nr. 566 din 11 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și sentința sus arătată pentru considerentele ce urmează.
Reclamanții, în calitate de persoane îndreptățite, calitate justificată uză, cum temeinic au reținut ambele instanțe, au notificat A.C.A. din România, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în București, cartier B., în suprafață de 300 mp., (notificarea din 14 iunie 2001) și a celui situat în sector 1, București, compus în teren în suprafață de 900 mp. și casă de locuit, în suprafață de 187 mp. (notificarea din 2 octombrie 2001).
Bunurile solicitate au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 262/1974, în scopul construirii unui instituit de cercetări cu profil apicol și se află de la acea dată în administrarea pârâtei A.C.A. din România.
Obiectivul exproprierii a fost atins, terenul fiind ocupat în cea mai mare parte de construcții, Institutul de Cercetări Apicole, internat cu clase, corp laboratoare, depozite și ateliere, etc, suprafețele ramase libere fiind relativ mici și fără posibilități de acces.
Prin urmare, temeinic s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a bunului, ambele instanțe hotărând în sensul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent.
Greșit însă, cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, instanțele au reținut în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice atât îndeplinirea obligației legale menționate, cât și a modalității de realizare a acesteia.
Instanțele ar fi trebuit ca, pe baza unor dovezi certe, să stabilească căreia dintre persoanele notificate și chemate în judecată îi revine calitatea ție "unitate deținătoare", în sensul legii de reparațiune.
Reclamanții au notificat pârâta A.C.A. din România, deținătoare a construcțiilor și a terenului solicitat prin notificare. Cu adresa din 30 august 2001, pârâta a comunicat reclamanților valabilitatea titlului statului de preluare a bunului, precum și imposibilitatea de a le oferi în schimb teren echivalent, întrucât nu dispun de suprafețe libere.
Față de acest răspuns al pârâtei, deficitar atât sub aspect formal, cât și al conținutului, răspuns care, în niciun caz nu poate suplini decizia/dispoziția cerută de lege (art. 23 din Legea nr. 10/2001), reclamanții au promovat prezenta cerere de chemare în judecată, demers judiciar justificat tocmai de modalitatea în care pârâta a înțeles să răspundă notificării, dar și de refuzul soluționării cererii prin acordarea măsurilor reparatorii.
La un interval de timp extrem de lung, considerând că nu are calitate de unitate deținătoare în sensul legii, pârâta a înaintat notificarea reclamanților Primăriei Municipiului București, entitate care, nici până în prezent, nu al finalizat în vreo modalitate procedura prescrisă de lege.
Prin urmare, în acest caz dreptul subiectiv invocat de reclamanți recunoscut de legea specială în materie se lovește de refuzul pârâtei, care îi declină calitatea de unitate deținătoare și, pe de altă parte, de temporizare; procedurii de entitatea căreia i-a fost înaintată notificarea.
Cu referire la stabilirea calității de unitate deținătoare, cele două instanțe, în baza unui probatoriu sărac, fără a face verificări, au reținut pârâta A.C.A. din România nu ar avea calitatea cerută de lege pentru ca în sarcina sa să opereze obligația prevăzută de art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Constatând că pârâta A.C.A. din România nu este o societate comercială, ci o organizație profesională fără scop lucrativ, prima instanță a conchis că se aplică dispozițiile art. 2 pct. 7 din Legea specială, plata echivalentului bănesc pentru imobile urmând a fi suportată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Astfel, atât prima instanță, cât și cea de apel, care a confirmat această dispoziție, s-au raportat la stabilirea calității de unitate deținătoare strict la forma juridică a pârâtei A.C.A. din România, trecând peste prevederile legale cuprinse în H.G. nr. 498/2003, date în aplicarea și interpretarea unitară a Legii nr. 10/2001.
Or, din textul art. 20 din Lege, rezultă că legiuitorul a circumscris acestei categorii, unitate deținătoare, persoana juridică care exercită dreptul de proprietate publică sau privată asupra unui bun ce face obiectul legii sau care îl are înregistrat în patrimoniu. Enumerarea entităților ce pot avea această calitate este exemplificativă și, în niciun caz, limitativă, pentru a se putea considera că asociațiile ar fi exceptate de la încadrarea în categoria menționată, deci de la aplicarea prevederilor acestei legi.
Așadar, instanțele ar fi trebuit să administreze probe care să stabilească cu certitudine dacă bunurile solicitate sunt înregistrate în patrimoniul pârâtei, identificarea și deținerea exactă a acestora, iar, în măsura în care A.C.A. din România exercită doar un drept de folosință, persoana ce are calitatea de unitate deținătoare în sensul legii.
Atragerea răspunderii Ministerul Finanțelor Publice, conform legii în forma inițială, intervine limitativ în cazurile prevăzute de art. 36-37 sau art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, situații inexistente în cauză în raport de probatoriul administrat
Prin sentința civilă nr. 914 din 15 iunie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.C.A., ca nefondată, a admis acțiunea formulată de reclamanții D.C., D.M., D.N., M.A. și S.M. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și A.C.A. din România, așa cum a fost modificată, a anulat decizia nr. 650 din 30 august 2001, emisă de pârâta A.C.A. din România, a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 1.200 mp., situat în București, cartierul B., a obligat paratul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a despăgubirilor în cuantum de 401.959 RON și de 137.584,50 RON pentru terenul din sector 1, București, din care s-a scăzut valoarea reactualizată a despăgubirilor primite de reclamanți și autorii acestora pentru imobilele expropriate.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie , învestită cu soluționarea apelurilor formulate de reclamanți și de pârâta A.C.A. din România, prin decizia nr. 221 din 7 aprilie 2009 a admis apelurile declarate de reclamanți; a schimbat în parte sentința în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice; a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, pentru imobilul teren de 900 m.p. la valoarea de 5.216.954 ROL, respectiv pentru imobilul teren de 300 m.p. la valoarea de 1.022.744 ROL, aflate în administrarea pârâtei A.C.A. din România; a respins, ca nefondat apelul pârâtei A.C.A. din România și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate pentru următoarele motive:
Pârâta A.C.A. din România are terenul revendicat de reclamanți în patrimoniul său, fiind utilizat pentru scopul în care a fost expropriat, aceasta având și calitatea de unitate deținătoare, obligată a răspunde notificărilor ce i-au fost adresate conform Legii nr. 10/2001. Apelanta A.C.A. din România, deși este o asociație, nu poate fi exceptată de la încadrarea în categoria menționată, deci de la aplicarea prevederilor legii speciale, fiind o persoană juridică de drept public, iar nu privat (astfel cum s-a susținut, dat nu s-a dovedit). Aceasta rezultă din împrejurarea că terenul în litigiu i-a fost atribuit în vederea edificării unui edificiu de interes public, un centru de cercetare cu profil apicol.
în aceste condiții, are calitate procesuală pasivă în cauză, iar prima instanță a respins, în mod legal și temeinic, excepția invocată de pârâtă.
în legătură cu adresa din anul 2003, emisă de Ministerul Administrației Publice, la care face trimitere apelanta-pârâtă A.C.A. din România, Curtea a constatat că prin acest înscris este exprimat un punct de vedere al unui minister, fără relevanță asupra hotărârii instanței de judecată, cea chemată să analizeze aplicarea Legii nr. 10/2001 în speță. O astfel de opinie este extrajudiciară, reprezintă o interpretare particulară a normelor juridice invocate, emisă pe baza unor documente insuficiente.
Apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a vizat, în principal, aceeași excepție, legată strict de calitatea de unitate deținătoare a pârâtei A.C.A. din România, cea chemată inițial în judecată, iar nu cu referire la persoana juridică abilitată de lege să soluționeze notificările în cauză.
Reclamanții D.C., D.M., D.N., M.A. și S.M., au formulat, în termen, notificări către unitatea deținătoare, respectiv A.C.A. din România, pentru restituirea imobilelor identificate prin cele două amplasamente, nesoluționate până în prezent (notificarea in 2 octombrie 2001 și notificarea din 13 iunie 2001).
în faza procedurii prealabile, emiterea unei decizii/dispoziții privind solicitarea făcută de reclamanți aparținea unității deținătoare A.C.A. din România (identificată în această calitate prin considerentele prezentate la analiza apelului declarat de această pârâtă), însă, depășită fiind aceasta, instanța de judecată este cea chemată, în cadrul funcției ei jurisdicționale pe care o exercită, să aplice textele de lege incidente la situația pendinte. Aceasta presupune nu numai stabilirea dreptului la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, ci și cuantumul acestora, avându-se în vedere criticile din apel, soluția instanței de fond, dar și legea aplicabilă la data pronunțării hotărârii atacate.
Stabilindu-se calitatea pârâtei A.C.A. din România de unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, critică principală a reclamanților D.C., D.M., D.N., M.A. și S.M. în calea de atac exercitată, Curtea, conform art. 296 din C. proc. civ., va admite apelul declarat de aceștia și, pe fond, va constata că sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, întrucât terenul este imposibil de restituit în natură (problemă de drept deja dezlegată), în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel republicată și Titlul VII din Legea nr. 247/2005 referitoare la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
S-au avut în vedere, valorile stabilite prin raportul de expertiză deja efectuat în cauză, pentru cele două amplasamente, respectiv 5.216.954 RON pentru suprafața de teren de 900 mp, din București, sector 1 și 1.022.744 RON, pentru imobilul de 300 mp din București, cartier B.(aflate în administrarea pârâtei A.C.A. din România).
Cererea apelanților-reclamanți privind despăgubirea sub forma compensării cu alte bunuri, cu referire la o suprafață liberă de teren din incinta A.C.A. din România, alta decât cea revendicată, nu poate fi avută în vedere la acest moment date fiind dispozițiile art. 295 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea, verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.
Măsurile reparatorii vor fi propuse de unitatea deținătoare, având în vedere că aceasta este cea obligată să pună în executare hotărârea Curții.
Prin decizia nr. 552A/3 noiembrie 2009, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 221 A/7 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, formulată de petenții D.N., S.M., M.A., D.M. și D.C., în contradictoriu cu intimații A.C.A. din România și Ministerul Finanțelor Publice; s-a admis cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 221 din 7 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, formulată de petenții D.N., S.M., M.A., D.M. și D.C., în contradictoriu cu intimații A.C.A. din România și Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că alin. (6) al dispozitivului va avea următorul conținut:
"Constată că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, pentru imobilul teren de 900 mp din sector 1 București, la valoarea de 5.216.954 RON, respectiv pentru imobilul teren de 300 mp din cartier B. București, la valoarea de 1.022.744 RON (aflate în administrarea pârâtei A.C.A. din România), măsuri reparatorii ce vor fi propuse de pârâta A.C.A. din România".
La pronunțarea deciziei instanța a reținut dispozițiile art. 2811 din C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.
Sub acest aspect, s-a apreciat că cererea petenților este fondată, în sensul de a se stabili care este persoana obligată la executarea silită a hotărârii, în cazul în care executarea nu se produce în mod direct, Curtea a reținut că această obligație de propunere măsuri reparatorii, în sensul anterior arătat, revine paratei A.C.A. din România.
Cât privește cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 221 din 7 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Curtea a apreciat că aceasta nu este întemeiată, întrucât instanța de apel a analizat toate motivele invocate de către reclamanți prin cererea de apel.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 2812alin. (1) din C. proc. civ. se aplică în cadrul judecății în primă instanță, când instanța are a se pronunța asupra cererilor, principale, accesorii, conexe sau incidentale, cu care a fost învestită, precum și în cazul judecății în fond, după casare cu reținere, respectiv după anularea sentinței în apel.
Petenții solicită prin cererea de completare a dispozitivului ca instanța de apel să aibă în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză privind compensarea terenului preluat abuziv, or, aceste critici pot fi făcute doar în cadrul căilor de atac exercitate împotriva hotărârii acestei instanțe, nu și în temeiul art. 2812alin. (1) din C. proc. civ.
Eventuala omisiune a instanței de apel de a analiza o parte din motivele invocate de reclamanți nu se încadrează în textul de lege menționat și, ca atare, prezenta cerere de completare a dispozitivului nu poate fi primită.
împotriva deciziei nr. 221 din 7 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții și pârâta A.C.A. din România.
Reclamanții au formulat recurs și împotriva deciziei nr. 552 din 3 noiembrie 2009, solicitând admiterea cererii în sensul de a obliga pârâta A.C.A. din România la acordarea măsurilor reparatorii constând în o suprafață de teren similară ca valoare și în aceeași zonă, iar în situația în care nu este posibil să fie obligată pârâta la 1.758.900 Euro despăgubiri.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs cu privire la ultima decizie se arată că instanța trebuia să constate că nu s-a pronunțat asupra cererii referitoare la acordarea unui teren echivalent sau a despăgubirii bănești solicitate.
Reclamanții prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6,7 și 9 din C. proc. civ. critică decizia sub următoarele aspecte:
Instanța de apel, deși reține că ea este cea chemată să aplice textele de lege, totuși, atunci când soluționează cauza nu face acest lucru deoarece, pe de o parte nu se pronunță asupra tipului de măsuri reparatorii, respectiv despăgubiri sub forma compensării cu alte bunuri sau despăgubiri bănești, iar pe de altă parte, nu obligă unitatea deținătoare să acorde măsuri reparatorii nici sub forma compensării, nici sub forma despăgubirilor bănești.
Prin hotărârea atacată nu s-a acordat ceea ce s-a solicitat, fiind dată cu încălcarea legii deoarece, constată doar calitatea de persoanei îndreptățite a reclamanților și de persoană obligată, A.C.A. din România, în condițiile în care arată îndreptățirea apelanților-reclamanți de a obține fie despăgubiri sub forma compensării cu o suprafață de teren echivalentă și similară ca valoare, fie despăgubiri bănești prin plata unei sume de bani corespunzătoare valorii imobilelor expropriate.
Totodată, instanța nu aplică legea în concret în sensul de a pronunța o hotărâre susceptibilă de executare.
Cu ocazia dezbaterilor orale a recursului a fost invocată hotărârea pilot Atanasiu ș.a. vs. România, în sensul că instanța avea obligația de a oferi reclamanților despăgubiri reale.
Pârâta A.C.A. din România invocă în motivarea recursului, neîntemeiat în drept, că este o persoană juridică de drept privat și nu public și, drept urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, deoarece terenurile solicitate nu s-au aflat niciodată în patrimoniul său, fiind doar administrate și folosite pe o perioadă nedeterminată, terenuri pe care s-a construit un instituit de cercetare și dezvoltate pentru agricultură, cămin internat și laboratoare apicole.
Reclamanții au invocat nulitatea recursului declarat de A.C.A. din România întrucât niciuna dintre critici nu poate fi subsumată cerințelor art. 304 din C. proc. civ.
înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor legale incidente cauzei, reține caracterul nefondat al excepției precum și al ambelor recursuri pentru argumentele ce succed.
Nulitatea recursului prevăzută de art. 306 alin. (1) din C. proc. civ. este asanată în cazul în care dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 conform art. 306 alin. (3) din C. proc. civ.
Recurenta A.C.A. din România, invocă încălcarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, fiind persoană juridică de drept privat nu poate avea calitatea de unitate deținătoare.
Critica poate fi încadrată în motivul de modificare al pct. 9 al art. 304 din C. proc. civ. întrucât se invocă aplicarea greșită a legii.
Drept urmare, excepția nulității recursului pârâtei va fi respinsă ca nefondată.
Cu privire la fondul recursului pârâtei, instanța reține că prin decizia de casare din 9 mai 2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că "din textul art. 20 din lege... rezultă că legiuitorul a circumscris acestei categorii - unitate deținătoare persoana juridică care exercită dreptul de proprietate publică sau privată asupra unui bun ce face obiectul legii sau care îl are înregistrat în patrimoniu. Enumerarea entităților ce pot avea această calitate este...exemplificativă și în niciun caz limitativă pentru a se putea considera că asociațiile ar fi exceptate de la încadrarea în categoria menționată și, deci de la aplicarea prevederilor acestei legi".
Rezultă astfel că problema de nelegalitate invocată de recurentă a fost soluționată irevocabil prin decizia de casare, așa încât reiterarea lipsei calității sale de unitate deținătoare întrucât este persoană juridică de drept privat nu poate fi reanalizată.
Instanța de apel, dă aceeași dezlegare motivului de apel identic motivului de recurs arătat, cu indicarea interpretării legale a normei juridice dată prin H.G. nr. 250/2007, în sensul că afirmația recurentei că este o persoană juridică de drept public, iar nu privat nu are suport probatoriu, așa încât recurenta, deși este o asociație, întrucât terenul revendicat de reclamanți se află în patrimoniul său, fiind utilizat pentru scopul în care a fost expropriat, respectiv edificarea unui edificiu de interes public, un centru de cercetare cu profil apicol, este entitate deținătoare.
Ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 304 alin. (1) din C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
Referitor la cele două recursuri declarate de reclamanți, instanța reține că motivele de nelegalitate sunt congruente, iar argumentele asemănătoare cu privire la neacordarea măsurilor reparatorii solicitate respectiv acordarea în compensare a unui teren ori obligarea la plata unei sume de bani pentru terenul expropriat.
Reclamanții au învestit instanța de judecată, astfel cum au precizat la 1 februarie 2002, cu cenzurarea legalității deciziei nr. 650 din 30 august 2001 emisă de pârâta A.C.A. din România în sensul obligării entității deținătoare la acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat sub forma compensării cu o suprafață de teren similară ca valoare, în aceeași zonă, în subsidiar obligarea pârâtei la plata unei sume de bani corespunzătoare valorii imobilului, precizată la 1.758.900 Euro.
Măsurile reparatorii prin echivalent constau, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale de reparație, respectiv al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Instanța de apel, în motivarea soluției date cu privire la modalitatea de reparație ce urmează a fi acordată reclamanților pentru bunul preluat abuziv, a avut în vedere dispozițiile art. 295 alin. (1) din C. proc. civ., condițiile cărora instanța de apel verifică stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță doar în limitele cererii de apel.
Or, prin motivele de apel depuse la 10 ianuarie 2008 reclamanții au solicitat doar obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilelor expropriate conform calcului efectuat de experți.
Drept urmare, criticile vizând nepronunțarea instanței asupra cererii de acordare în compensare a unui teren de aceeași valoare și în aceeași zonă sunt nefondate, câtă vreme instanța de apel nu a fost învestită cu cercetarea temeiniciei și legalității sentinței din acest punct de vedere.
Nefondată este și critica referitoare la nepronunțarea asupra cererii de obligare a entității deținătoare la plata sumei stabilită prin raportul de expertiză, față de dispozițiile imperative ale titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
Astfel, potrivit art. 16, entitatea deținătoare are doar obligația de a înainta propunerea motivată de acordare a despăgubirilor Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care, la rândul lui, urmează procedura stabilită în același articol în vederea emiterii titlurilor de despăgubire.
Din economia ambelor legi de reparație nu rezultă obligația entității deținătoare de a achita ea însăși sumele stabilite ca reprezentând contravaloarea bunului preluat abuziv, despăgubirea urmând a fi achitată în condițiile procedurii stabilite prin Legea nr. 247/2005.
în cauza pilot Atanasiu, invocată de reclamanți drept temei al admiterii pretențiilor lor în forma solicitată, a fost instituită în sarcina Statului Român o obligație de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente nu echivalează, așa cum se susține cu obligația de restituire în natură a bunului, de acordare a unui teren prin compensare ori de obligare directă la plata unor suma de bani, ci echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 inclusiv cu acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Criticile referitoare la neindicarea persoanei obligare la măsuri reparatorii a rămas fără obiect întrucât omisiunea a fost complinită prin decizia nr. 552A/3 noiembrie 2009.
înalta Curte, reținând că instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii prin cererea de apel, apelând la argumente clare, logice, cu trimitere la dispozițiile legale aplicabile cazuri, așa cum a rezultat din expunerea rezumată a conținutului deciziei recurate, că, față de situația de față reținută, legea a fost corect aplicată, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a respins ambele recursuri ale reclamanților.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3300/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5764/2010. Civil → |
|---|
