ICCJ. Decizia nr. 5816/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5816/2010
Dosar nr. 748/99/2008
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2010
Prin Sentinţa civilă nr. 393 din 14 februarie 2007, Tribunalul Iaşi a respins acţiunea reclamanţilor H.C., H.V. şi A.M., formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Iaşi, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
În fapt, s-a reţinut că imobilul a cărui proprietate se reclamă în justiţie de către reclamanţi a fost expropriat în totalitate, conform Decretului nr. 30/1963.
În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001şi ale Legii nr. 247/2005.
Potrivit dispoziţiilor art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, competenţa soluţionării notificării aparţine Primarului municipiului Iaşi, ceea ce înseamnă că şi litigiile născute în legătură cu aceste notificări trebuie să fie formulate, în principal, tot în contradictoriu cu această instituţie.
Reclamanţii nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, situaţie în care Primarul municipiului Iaşi nu a emis dispoziţie care să poată fi contestată de către reclamanţi. Numai emitentul unei dispoziţii de soluţionare a unei notificări depuse în baza Legii nr. 10/2001 - primarul municipiului - poate avea calitate procesuală într-un litigiu generat de aplicarea acestei legi speciale.
Prin Decizia civilă nr. 203 din 12 decembrie 2007, Curtea de apel Iaşi a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat în parte sentinţa, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului municipiului Iaşi şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre soluţionarea pe fond, în ceea ce priveşte acţiune formulată în contradictoriu cu Primarul municipiului Iaşi, s-au păstrat restul dispoziţiilor sentinţei care nu contravin deciziei.
Prin Sentinţa civilă nr. 1016 din 27 mai 2009, în rejudecare, Tribunalul Iaşi a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, a admis în parte acţiunea reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Iaşi şi S.C C.B. S.R.L, a dispus restituirea în natură către reclamanţi a terenului situat în Iaşi, str. Ţuţora nr. 49 (în prezent, Calea Chişinăului nr. 17) în suprafaţă de 444 m.p, delimitat pe schiţa anexă la raportul de expertiză efectuat în cauză ce face parte integrantă din prezenta sentinţă de punctele C, D, E, F, teren deţinut în prezent de S.C C.B. S.R.L, au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru suprafaţa de 156 m.p, teren situat în Calea Chişinăului nr. 17 (fosta str. Ţuţora 49) şi pentru imobilul casă de locuit, în prezent demolată, situat la aceeaşi adresă (în suprafaţă de 148,17 m. p.), a respins acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii S.C S. S.A, prin lichidator H.M.L., Ministerul de Finanţe Publice şi Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului, au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantului suma de 2050 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu ocazia rejudecării, s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică pentru identificarea imobilului în litigiu.
Instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor. S-a reţinut că, reclamanţii, cu actele depuse la dosar, au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 10/2001. În această calitate s-au adresat cu notificare autorităţilor expres prevăzute de lege - pârâtul Primarul municipiului Iaşi.
Deşi notificarea a fost formulată în termen, reclamanţii nu au primit nici un răspuns de la pârât, cu toate că acesta avea obligaţia legală de a emite dispoziţia administrativă - respectiv, să soluţioneze cererea petenţilor sau, în cazul în care imobilul nu se mai afla în posesia sa, să trimită documentaţia spre soluţionare unităţii deţinătoare.
Faptul că, în prezent, imobilul se află în posesia altei instituţii nu este de natură să exonereze pârâtul Primarul municipiului Iaşi de obligaţia de restituire şi reparare a prejudiciului, întrucât dreptul de proprietate este un drept fundamental garantat de Constituţie.
Din concluziile raportului de expertiză a rezultat că, din terenul proprietatea reclamanţilor, suprafaţa de 444 m.p. este liberă de construcţii, nefiind afectată de detalii de sistematizare, fiind deţinută de S.C C.B. S.R.L. care a cumpărat-o de la S.C S. S.A Iaşi. Această suprafaţă urmează a fi retrocedată în natură reclamanţilor iar pentru restul suprafeţei şi imobilul casă de locuit au fost obligaţi pârâţii Primarul municipiului Iaşi şi S.C C.B. S.R.L la plata despăgubirilor în condiţiile legii speciale.
Prin Decizia civilă nr. 198 din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel Iaşi a respins apelurile pârâţilor, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:
În ceea ce priveşte apelul Primarului municipiului Iaşi, acesta a fost apreciat ca nefondat, reţinându-se, în esenţă, următoarele:
Cauza a parcurs un prim ciclu de judecată şi prin Decizia civilă nr. 203 din 12 decembrie 2007, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul reclamanţilor, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului municipiului Iaşi, stabilind astfel, cu autoritate de lucru judecat, că acţiunea reclamanţilor este admisibilă, iar Primarul municipiului Iaşi are calitate procesuală pasivă în cauză.
Singura critică invocată de Primarul municipiului Iaşi, susţinută şi prin cererea de apel a S.C C.B. S.R.L. Iaşi - cea referitoare la lipsa notificării reclamanţilor - a fost respinsă, reţinându-se că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a rezultat că reclamanţii au făcut dovada că s-au adresat în termen cu notificare, unităţii deţinătoare.
Împrejurarea că Primarul municipiului Iaşi nu a răspuns notificării nu-i poate îngrădi persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente - tribunalul - în condiţiile Legii nr. 10/2001, respectiv Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de apelanta-pârâta S.C C.B. S.R.L., acestea au fost apreciate ca nefondate, după cum urmează:
Reclamanţii au constatat, după efectuarea expertizei topometrice, că terenul în suprafaţă de 444 m.p este deţinut de S.C C.B. S.R.L. Această societate a preluat terenul, fiind succesoarea în drepturi a S.C S. S.A Iaşi - entitate care la data apariţiei Legii nr. 10/2001 era societate cu capital majoritar de stat - astfel că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt incidente în cauză.
În ceea ce priveşte introducerea în cauză a acestei societăţi, s-a apreciat că în mod corect a fost citată în cauză în calitate de pârâtă, dată fiind procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Chiar dacă reclamanţii şi-au întemeiat cererea de introducere în cauză pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., demersul acestora de a atrage în judecată societatea a vizat calitatea acesteia de pârâtă în proces, situaţie corect configurată de prima instanţa.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 15 februarie 2010, pârâta S.C. C.B. S.R.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă, s-a susţinut că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea regulilor ce guvernează desfăşurarea procesului civil, situaţie ce a pricinuit recurentei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură astfel îndeplinit.
Vătămarea suferită de recurenta-pârâtă a constat în faptul că, prin încheierea din data de 4 februarie 2009, instanţa a adoptat o măsură neprevăzută de normele procedurale române în vigoare, respectiv trecerea în citativ a S.C S. S.A, A.V.A.S, S.C C.B. S.R.L, Ministerul de Finanţe Publice, toate aceste părţi în calitate de pârâţi.
Conform art. 57 alin. 1 Cod de procedură civilă, oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, însă nu este posibilă, pe acest temei de drept, trecerea în citativ sau introducerea în cauză a altor persoane, în poziţia de pârâţi.
Încheierea de şedinţă din data de 4 februarie 2009, prin care s-a modificat cadrul procesual al litigiului, iniţiat cu mai bine de 2 ani înainte, fără a exista un temei de drept procedural, este nulă, aceasta fiind echivalentă unui act de procedură îndeplinit cu neobservarea formelor legale, vătămarea intereselor recurentei fiind mai mult decât evidentă, dată fiind soluţia pronunţată de instanţă, obligarea S.C C.B. S.R.L la restituirea terenului pretins de reclamanţi.
Conform art. 106 alin. 1 Cod de procedură civilă, anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor ulterioare în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare. S-a susţinut că se impune anularea dispoziţiilor din sentinţa primei instanţe referitoare la obligarea S.C C.B. S.R.L, în calitate de pârât, la restituirea terenului către reclamanţi, precum şi a dispoziţiilor instanţei de apel în privinţa respingerii apelului S.C C.B. S.R.L.
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 Cod de procedură civilă, s-a susţinut că hotărârile atacate nu cuprind motivele pe care se sprijină, soluţiile pronunţate de instanţele anterioare fiind întemeiate pe motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Acţiunea reclamanţilor, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, a avut drept obiect plângerea acestora faţă de ceea ce au apreciat a fi refuzul pârâţilor Primarul şi Primăria Municipiului Iaşi, Statul român, şi Prefectul Judeţului Iaşi, de soluţionare a solicitării de restituire a terenului de 600 m.p, asupra căruia se considerau a fi persoane îndreptăţite.
Prima instanţă a dispus obligarea S.C C.B. S.R.L, ce nu a figurat în cauză în calitate de pârât, la restituirea unei suprafeţe de 444 m.p către reclamanţi şi la plata unor despăgubiri pentru restul suprafeţei de 156 m.p. aparţinând domeniului public, şi pentru casa de locuit demolată, fără a motiva în temeiul căror dispoziţii din Legea nr. 10/2001 a hotărât în acest sens. Instanţa de apel nu motivează la rândul său propria hotărâre, însuşindu-şi considerentele sumare şi mai mult decât generale ale primei instanţe.
Hotărârile pronunţate nu cuprind motivele care au fundamentat soluţia pronunţată din perspectiva Legii nr. 10/2001, nu conţin aprecierile pentru care au fost respinse apărările S.C C.B. S.R.L şi acceptate solicitările reclamanţilor, nu conţin nicio referire la normele de drept aplicate în speţă ori la cele ale căror dispoziţii, deşi invocate de părţi, nu ar fi fost considerate aplicabile.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă, dar şi cea din apel, nu întruneşte rigorile art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod de procedură civilă, ce consacră principiul obligativităţii motivării în fapt şi în drept a hotărârilor judecătoreşti, pentru a da instanţelor superioare posibilitatea exercitării controlului judiciar.
Faţă de dispoziţiile art. 312 alin. 3 Cod de procedură civilă, s-a susţinut că nemotivarea soluţiilor pronunţate de instanţele de fond atrage în mod neechivoc casarea hotărârilor respective.
Recurenta-pârâtă a invocat şi ipoteza unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii - deşi raportul de expertiză administrat în cauză a arătat că o suprafaţă de 156 m.p. din terenul asupra căruia reclamanţii au pretins că ar avea drept de proprietate face parte din domeniul public, fiind ocupat de carosabilul şoselei Calea Chişinăului şi de trotuar pietonal, instanţele au considerat că ar exista o obligaţie de plată la despăgubiri pentru S.C C.B. S.R.L faţă de reclamanţi, în condiţiile legii speciale.
Evident, motivele pentru care s-a hotărât acest lucru nu pot fi decât complet străine de natura pricinii, neexistând nici un fundament pentru obligarea unei persoane juridice private la despăgubirea unor foşti proprietari, expropriaţi, pentru bunul afectat uzului şi utilităţii publice, intrat prin urmare în domeniul public.
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă, s-a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii - actul juridic dedus judecăţii l-a reprezentat refuzul Primarului şi Primăriei Iaşi de soluţionare a pretinsei notificări formulate de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001. Instanţele fondului au dispus restituirea bunului de către un terţ faţă de cererea de chemare în judecată, în acelaşi timp terţ faţă de procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001.
O altă eroare gravă de calificare priveşte înscrisul depus de reclamanţi la dosar, şi care ar reprezenta, în accepţiunea acestora şi a instanţelor de fond, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. În pofida tuturor suspiciunilor generate de neregularităţile vădite ale acestui act, instanţele fondului, fără a le analiza, au apreciat fără temei că reclamanţii au făcut dovada notificării formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001. S-a susţinut neautenticitatea înscrisului, dat fiind neconcordanţele existente între persoana pretinşilor petenţi - părinţii reclamanţilor - şi semnatarul înscrisului, reclamantul H.C., lipsa oricărui element care să demonstreze înregistrarea acestui înscris la Primăria Municipiului laşi, în primul rând a ştampilei de înregistrare. Însuşi reclamantul a recunoscut că pretinsa notificare nu a fost expediată prin executor judecătoresc şi faptul că semnătura de pe înscris îi aparţine, justificând aceasta prin existenţa unui aşa-zis mandat tacit ce ar exista între membrii aceleiaşi familii.
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 Cod de procedură civilă, s-a susţinut că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut - nu a existat o pretenţie a reclamanţilor faţă de S.C. C.B. S.R.L, cererea de introducere în cauză - fila 73, dosar rejudecare tribunal - fiind informă în această privinţă, fiind doar o presupunere implicită a instanţelor că obiectul acesteia ar fi acelaşi cu obiectul cererii de chemare în judecată iniţiale.
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, s-a susţinut că soluţiile instanţelor anterioare sunt lipsite de temei legal, întrucât acestea nu conţin nici o referire la temeiul legal ce a stat la baza adoptării lor.
Recurenta-pârâtă susţine astfel inexistenţa dispoziţiilor legale care să justifice măsura obligării S.C C.B. S.R.L la restituirea în natură a suprafeţei de 444 m.p teren şi la plata măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 156 m.p de teren ce face parte din domeniul public, conform raportului de expertiză, şi pentru imobilul casă de locuit demolată, pronunţată de instanţe.
S-a susţinut aplicarea greşită a legii şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor.
Pentru a fi titularul unui drept dedus judecăţii şi a sta în judecată în calitate de reclamant într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este necesară declanşarea, în prealabil, a procedurii administrative speciale prevăzute în această lege şi care este iniţiată prin notificarea transmisă prin executorul judecătoresc în condiţiile legii. Cum reclamanţii au recunoscut că nu au formulat o notificare care să fi fost trimisă prin executor judecătoresc, aceştia nu au calitatea procesuală activă de a promova acţiunea de faţă întemeiată pe dispoziţiile acestei legi.
S-a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate şi în raport de lipsa evidentă de calitate procesuală pasivă a S.C C.B. S.R.L, de a fi obligată la reparaţii în natură ori prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001, aceasta nefiind o entitate obligată a emite decizii în temeiul Legii nr. 10/2001(art. 21).
Nici în temeiul dispoziţiilor art. 29 al Legii nr. 10/2001 nu se poate considera că ar exista vreo obligaţie de emitere a vreunei decizii în sarcina S.C C.B. S.R.L, care nu este nici societate privatizată, nici instituţie publică care să fi efectuat vreo privatizare pentru a emite decizia de acordare a despăgubirilor.
Cu prioritate, s-a analizat excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi - recursul a fost semnat de o persoană care nu avea împuternicire avocaţială şi nici nu a reprezentat partea în faza procesuală a apelului - aceasta fiind neîntemeiată, întrucât, la dosarul cauzei s-a depus împuternicirea avocaţială nr. 153722/2010, manifestarea de voinţă expresă a recurentei-pârâte fiind de ratificare a actului de procedură (cererea de recurs) întocmit anterior datei semnării împuternicirii avocaţiale în condiţiile art. 67 şi urm. Cod de procedură civilă, respectiv art. 126 pct. 4 din Statutul profesiei de avocat.
Recursul este întemeiat, pentru considerentele ce urmează:
Recurenta-pârâtă şi-a susţinut criticile de nelegalitate în mod expres pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 Cod de procedură civilă, arătând, în esenţă, că nu a beneficiat de o judecată propriu-zisă în apel, fapt evidenţiat de absenţa motivării hotărârii atacate pe aspectele vizând neregularităţile procedurale invocate - interpretarea şi aplicarea în cauză a art. 57 alin. (1) Cod de procedură civilă, nemotivarea hotărârii de primă instanţă - dar şi fondul raportului juridic litigios (aplicarea dispoziţiilor de drept substanţial ale legii speciale în privinţa situaţiei societăţii pârâte).
Recurenta-pârâtă a susţinut că, în cauză, a existat o lipsă de preocupare din partea instanţei de a explica şi fundamenta într-un mod explicit raţionamentul acesteia la momentul pronunţării soluţiei, pentru a lăsa acesteia, dar şi instanţei superioare de control posibilitatea să cenzureze în cunoştinţă de cauză acest raţionament.
Aceste aspecte concrete relevate de partea recurentă au fost analizate din perspectiva dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod de procedură civilă, conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Dispoziţiile legale susmenţionate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient asupra modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.
În ceea ce priveşte cauza de faţă, actul de dispoziţie al instanţei de apel nu cuprinde în mod evident premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, nu reflectă preocuparea reală a acesteia de a înfăptui o analiză exhaustivă a temeiurilor juridice invocate de partea care a învestit instanţa, a probelor administrate de aceasta, de a înlătura în mod justificat susţinerile părţii adverse, respectiv probele administrate la solicitarea acesteia, cu atât mai mult cu cât cauza se prefigura a fi complexă - din perspectiva susţinerilor din acţiune, apărărilor formulate, circumstanţelor administrării probatoriului, relevanţei acestora pentru proces, stabilirea argumentelor de fapt şi de drept decisive pentru soluţionarea cauzei etc.
Cum dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancţionată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se înlătura consecinţele acestei încălcări prin desfiinţarea hotărârii recurate.
S-a avut în vedere şi împrejurarea că, lipsa motivării, în forma şi limitele circumscrise de textul de lege susmenţionat, a fost privită în jurisprudenţa instanţelor naţionale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situaţie care atrage după sine, sancţiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin urmare, în raport de aceste aspecte care configurează conţinutul unor neregularităţi procedurale evidente, dar şi esenţiale în raport cu judecata anterioară, luând în considerare şi jurisprudenţa instanţelor de judecată, Înalta Curte a făcut aplicaţia dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ. - text de lege care prescrie soluţiile ce pot fi pronunţate de către instanţa de recurs.
Soluţia de casare a hotărârii pronunţate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă s-a impus, aşadar, şi din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalităţii, a normelor de drept aplicabile, dar şi a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.
Pe de altă parte, soluţia s-a impus şi faţă de dispoziţiile exprese ale art. art. 313 şi art. 314 C. proc. civ.
conform cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legi, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Din conţinutul acestei ultime dispoziţii legale procedurale rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă în concret, în accepţiunea conturată în mod constant de jurisprudenţă, dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.
Hotărârea pronunţată în cauza pendinte, nefiind motivată, nu poate conduce la situaţia-premisa pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs, conform căreia, având pe deplin stabilită situaţia de fapt, partea interesată poate deduce judecăţii orice ipoteză de aplicare greşită a legii din cele prevăzute de art. 304 Cod de procedură civilă.
Toate aceste considerente de fapt şi de drept s-au impus a fi avute în vedere de instanţa de recurs în configurarea soluţiei pronunţate şi ca o garanţie a respectării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.
Această dispoziţie de drept convenţional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanţă de judecată, ci şi toate celelalte garanţii cu privire la organizarea şi compunerea instanţei, cu privire la desfăşurarea procesului civil, la tranşarea pe fond a litigiului, la obţinerea unei soluţii asupra temeiniciei pretenţiei, inclusiv la motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate etc., aspecte care înseamnă, în esenţă, conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.
În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.
Numai astfel se asigură, pe de o parte, transparenţa actului de justiţie, şi, pe de altă parte, se oferă în mod real justiţiabililor posibilitatea de a fi convinşi că s-a făcut dreptate şi că judecătorul a examinat cauza sub toate aspectele susţinute, probate, dar şi relevante pentru cauză.
În plus, enunţarea consideraţiilor de fapt şi de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, sunt importante şi din perspectiva posibilităţii conferite părţii interesate de a aprecia asupra şanselor de succes într-o eventuală cale de atac ordinara sau extraordinara subsecventa celei în care a obţinut deja hotărârea judecătorească.
Pentru situaţia cauzei pendinte este suficientă cercetarea acestui motiv de recurs, dat fiind consecinţele produse asupra procedurii şi hotărârii anterioare, instanţei de apel revenindu-i rolul de a conserva ceea ce s-a tranşat cu autoritate de lucru judecat în etapele procedurale anterioare, respectiv de a continua judecata într-un context procedural configurat în acord cu dispoziţiile legale - stabilirea cadrului procedural (obiect, temei juridic, părţi), justificate printr-o motivaţie adecvată, şi în final de a pronunţa o soluţie care să respecte rigorile prevăzute de art. 261 alin. (1) Cod de procedură civilă.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, va admite recursul reclamantei, respectiv va casa decizia civila atacată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii - reclamanţi H.V., H.C. şi A.M.
Admite recursul declarat de pârâta S.C. C.B. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 198 din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3353/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5819/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
