ICCJ. Decizia nr. 5819/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5819/2010
Dosar nr. 5316/62/2009
Şedinţa din 3 noiembrie 2010
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia civilă, reclamantul F.M.G.O. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Braşov, prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că titlurile cu care Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate în CF 4003 Braşov, nr. top. 6459, cu privire la imobilul din Braşov, str. Locul Spitalul Militar nr. 57 (Piaţa Teatrului), compus din casă de piatră cu 3 apartamente şi curte, proprietatea antecesoarei sale, V.G.M. (G.V.), născută G., nu sunt valabile, respectiv sunt nule absolut şi, întrucât Decretul nr. 712/1966 şi Decretul nr. 218/1960 nu sunt aplicabile în speţă, imobilul a fost preluat abuziv, fără titlu valabil; să fie obligat pârâtul Statul Român să îl despăgubească pe reclamant cu contravaloarea imobilului -construcţie şi teren - la valoarea de circulaţie, respectiv echivalentul în lei al sumei de 183.938 Euro la data efectuării plăţii, restituirea în natură nefiind posibilă datorită demolării construcţiei şi edificării altor construcţii pe terenul în cauză.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul a constituit proprietatea bunicii sale V.G.M. (G.V.), născută G., el fiind unicul moştenitor al acesteia, în calitate de nepot de fiică, potrivit certificatului de moştenitor nr. 64/2005.
A mai arătat că imobilul era compus din casă de piatră cu două etaje, din care la parter prăvălie din cărămidă, cu instalaţii de apă, curent, gaz, iar la etaj două apartamente cu câte două camere, bucătărie, baie, antreu, hol, cămară, debara şi cameră servitoare şi pivniţă sub imobil, precum şi curte în suprafaţă totală de 259 mp, conform descrierii cuprinse în raportul de expertiză extrajudiciar întocmit de expertul S.L., fiind demolat în anul 1951, cu ocazia construirii cvartalului „Teatrul de Stat", fără plata vreunei despăgubiri, deşi aceasta a fost solicitată în mod repetat fostului Consiliu Popular al Oraşului Stalin (Braşov).
În acelaşi sens, reclamantul a arătat că demolarea s-a făcut în mod abuziv, fără acordul proprietarului şi fără efectuarea inventarului materialelor, iar pe teren s-au edificat blocuri de locuinţe, astfel încât restituirea în natură nu mai poate fi solicitată, fiind îndreptăţit să solicite contravaloarea imobilului la preţul de circulaţie.
A susţinut că actele normative în temeiul cărora a fost preluat imobilul contraveneau principiilor cu privire la proprietate şi reglementărilor internaţionale la care România a aderat, precum şi dispoziţiilor art. 480, 481 C. civ.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480, 481 C. civ. şi prevederile Legii nr. 213/1998.
Pârâtul Municipiul Braşov prin Primar a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, cu motivarea că legea specială aplicabilă în speţă este Legea nr. 10/2001, instanţa neputând analiza valabilitatea titlului statului asupra imobilelor ce fac obiectul legii speciale şi nici revendicarea acestora decât în cadrul procedurii reglementate de acest act normativ, urmând o fază necontencioasă şi apoi, eventual, o fază contencioasă, în ipoteza în care persoana îndreptăţită este nemulţumită de soluţia adoptată, emisă de unitatea deţinătoare.
Pârâtul a mai arătat că Legea nr. 10/2001 reglementează situaţia tuturor imobilelor preluate de stat în perioada de referinţă a legii, instituind o procedură prealabilă şi obligatorie, iar competenţa instanţei se limitează la analizarea legalităţii deciziei sau dispoziţiei atacate, aspecte de natura celor invocate de reclamant depăşind cadrul procesual pe care legea îl deschide prin instituţia contestaţiei reglementate de art. 26 alin. (3).
În fine, a arătat că, după intrarea în vigoare a acestei legi, nu mai pot fi formulate cereri specifice dreptului comun, având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului Statului.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat la rândul său întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii de reprezentant a acestui minister pentru Statul Român, cu motivarea că imobilul în cauză se află în intravilanul Municipiului Braşov, astfel că Statul Român este reprezentat de această unitate administrativ-teritorială, potrivit Legii nr. 213/1998 şi Legii nr. 251/2001.
A mai invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu motivarea că acesta nu figurează în calitate de proprietar tabular sau de administrator al imobilului, astfel că nu participă în nume propriu în raportul juridic dedus judecăţii, în drept fiind incidente prevederile art. 12 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 213/1998, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că nu există o bază legală pentru acordarea de despăgubiri, Legea nr. 213/1998 necuprinzând prevederi în acest sens.
Prin Sentinţa civilă nr. 134/S din 16 februarie 2007, Tribunalul Braşov a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, şi în consecinţă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, reţinându-se în esenţă că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai poate fi primită, iar exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea numitor exigenţe, între care şi anumite termene după expirarea cărora valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă, ori reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de legea specială, ceea ce nu încalcă prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi nici dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la această Convenţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, apel care a fost admis prin Decizia civilă nr. 110/Ap din 9 septembrie 2007 a Curţii de Apel Braşov, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtul Municipiul Braşov prin Primar, prin Decizia nr. 5671 din 8 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În consecinţă, sentinţa tribunalului a fost desfiinţată, iar cauza trimisă spre rejudecare, cu motivarea că prima instanţă trebuia să dea eficienţă principiului disponibilităţii şi să analizeze fiecare capăt de cerere în raport cu temeiul de drept invocat, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, persoana îndreptăţită având dreptul de a alege între calea procedurii speciale şi cea a dreptului comun.
În rejudecare, Tribunalul Braşov, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 292/S din 16 noiembrie 2009, a admis în parte acţiunea, a constatat că imobilul ce a constituit proprietatea autoarei reclamantului, G.V., înscris în c.f. 4003 Braşov, nr. top. 6459, a fost preluat în mod abuziv, respingând restul pretenţiilor.
Asupra excepţiilor invocate de pârâţi instanţa s-a pronunţat potrivit celor cuprinse în încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 9 noiembrie 2009, respingând aceste excepţii.
Pe fond, tribunalul a reţinut următoarele:
Imobilul înscris în c.f. 4003 Braşov, nr. top. 6459, a constituit proprietatea numitei G.V., născută G., potrivit înscrierii de la B 16 din această carte funciară, fiind preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 218/1960 şi a Decretului nr. 712/1966, conform menţiunii de la B 17.
Reclamantul este unicul moştenitor al mamei sale G.P.V., conform certificatului de moştenitor nr. 64/2005 emis de B.N.P. C.E., iar aceasta a fost fiica fostei proprietare V.G., potrivit actelor de stare civilă depuse în copie la dosar.
Imobilul în cauză a fost demolat în anul 1951, după cum rezultă din raportul de expertiză extrajudiciar întocmit de expertul S.L., iar pe teren au fost edificate blocuri de locuinţe, aspect care nu a fost contestat de nici una dintre părţi.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea faptului că titlurile cu care Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară nu sunt valabile, respectiv sunt nule absolut, precum şi a faptului că imobilul a fost preluat abuziv, întrucât Decretul nr. 712/1966 şi Decretul nr. 218/1960 nu sunt aplicabile în speţă, instanţa a reţinut că acesta este în parte întemeiat, cu motivarea că Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958, privitor la prescripţia extinctivă prevedea, la art. 3 alin. (1), că dreptul la orice acţiuni având ca obiect restituirea, în natură sau prin echivalent, a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului de faţă, în posesiunea statului, în aceea a unei organizaţii cooperatiste sau a oricărei altei organizaţii obşteşti, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1951, se prescrie prin doi ani socotiţi de la data când a avut loc intrarea în posesiune.
Articolul unic al Decretului nr. 712/1996, cu privire la bunurile ce se încadrează în prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, prevedea că bunurile ce se încadrează în prevederile articolului III din Decretul nr. 218 din 1 iulie 1960 pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivă şi se află în posesia unei organizaţii socialiste, sunt considerate proprietate de stat de la data intrării lor în posesia statului sau a oricărei organizaţii socialiste, precum şi că bunurile prevăzute în alin. 1, care la data publicării acestui decret se află în posesia unei organizaţii cooperatiste sau unei alte organizaţii obşteşti, vor rămâne în folosinţa acestora, urmând ca, pentru viitor, să li se aplice dispoziţiile legale care reglementează transmiterea bunurilor statului în folosinţa unor asemenea organizaţii.
Aceste acte normative au fost adoptate în scopul modificării reglementării referitoare la prescripţie şi au urmărit transformarea unui stări de fapt, respectiv posesia, într-un drept de proprietate în favoarea statului sau a persoanelor juridice enumerate de textele de lege menţionate mai sus, într-un termen derogatoriu de la dreptul comun, pentru a legitima posesia exercitată în mod abuziv de stat asupra imobilelor preluate în fapt.
Având în vedere că pentru a produce efecte juridice, respectiv pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă, posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, rezultă că posesia viciată, respectiv cea întemeiată pe clandestinitate sau pe violenţă nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate.
În speţă, posesia exercitată asupra imobilului în cauză a fost afectată de clandestinităţi având în vedere că, deşi demolarea acestuia a avut loc în anul 1951 (nefiind cunoscută data preluării în fapt şi nefiind întocmite nici un fel de acte de preluare, în cauză nefiind administrate astfel de probe), dreptul de proprietate al Statului Român a fost înscris în cartea funciară abia în anul 1969, statul exercitând aşadar asupra acestuia o posesie nepublică.
De asemenea, posesia a fost întemeiată pe violenţă, întrucât dreptul de proprietate al autoarei reclamantului a fost uzurpat, fără ştiinţa acesteia, ceea ce rezultă din numeroasele cereri formulate de această, adresate autorităţilor de stat din acea perioadă, prin care solicita comunicarea bazei legale în temeiul căreia a avut loc demolarea, restituirea materialelor rezultate din demolare etc, răspunsul fiind în sensul că „se vor întocmi formele de expropriere", în care va fi inclusă şi proprietatea sa, respectiv că determinarea felului şi valorii clădirilor demolate se va face pe cale judecătorească, ceea ce nu s-a întâmplat, pârâţii neproducând nici un fel de probe în acest sens.
Astfel, posesia statului a fost viciată, neputând conduce la dobândirea dreptului de proprietate, iar Decretele nr. 218/1960 şi 712/1966 erau contrare prevederilor art. 8 alin. (1) din Constituţia din 1948, potrivit cu care proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege, respectiv art. 10 din acelaşi act normativ, conform căruia pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie.
Astfel fiind, rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv, în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
În ce priveşte solicitarea reclamantului în sensul .de a se constata că titlurile cu care Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate în c.f. 4003 Braşov, nr. top. 6459, nu sunt valabile, respectiv sunt nule absolut, instanţa a reţinut că modurile de dobândire a proprietăţii sunt cele prevăzute de art. 644 şi 645 C. civ., această din urmă dispoziţie prevăzând şi legea între modurile de dobândire.
Cum imobilul din litigiu a fost preluat prin lege (în condiţiile arătate mai sus), nu se poate susţine că titlurile în baza cărora Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate sunt nule, instanţa neavând competenţa de a se pronunţa asupra „nevalabilităţii" sau „nulităţii" legii, ci doar a constata modalitatea în care aceasta s-a aplicat şi care, în speţă, este cea reţinută mai sus, ceea ce conduce la concluzia că imobilul a fost preluat prin aplicarea abuzivă a legii.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român să îl despăgubească pe reclamant cu contravaloarea imobilului - construcţie şi teren - la valoarea de circulaţie, respectiv echivalentul în lei al sumei de 183.938 Euro la data plăţii (643.783 lei), restituirea în natură nefiind posibilă datorită demolării construcţiei şi edificării altor construcţii pe terenul în cauză, tribunalul a reţinut că temeiurile de drept invocate de reclamant, respectiv art. 480, 481 C. civ. nu pot sta la baza unei acţiuni în despăgubire, acestea fiind specifice acţiunii în revendicare, acţiune prin care se tinde la redobândirea posesiei bunului însuşi, uzurpată de posesorul neproprietar, nefiind posibil ca, în baza acestor dispoziţii, să fie formulată o acţiune în despăgubire, ţinând seama că revendicarea vizează restituirea bunului în materialitatea sa.
În ceea ce priveşte invocarea de către reclamant a încălcării art. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994 şi devenită astfel drept intern (în fapt fiind vorba de art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie), instanţa a reţinut că aceasta a devenit drept intern numai de la data ratificării prin lege, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în repetate rânduri că textul menţionat nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
De asemenea, instanţa europeană a stabilit că dispoziţiile acestui text nu impun statelor contractante nici o restricţie în exerciţiul libertăţii lor de a determina domeniul de aplicare a legislaţiei pe care ele pot să o adopte în materia restituirii de bunuri trecute în orice mod în proprietatea lor şi în a stabili condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie dreptul de proprietate asupra unor bunuri de care au fost deposedate; în special, statele contractante dispun de o amplă marjă de apreciere cu privire la oportunitatea excluderii unor categorii de foşti proprietari de la recunoaşterea unui drept la restituire, iar în situaţia în care există categorii de proprietari astfel excluşi, o cerere de restituire făcută de unul dintre ei nu este de natură să confere acestuia baza unei „speranţe legitime" care ar atrage aplicarea garanţiilor prevăzute de art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 Adiţional.
Astfel fiind, nici Convenţia şi nici protocoalele adiţionale la aceasta nu obligă Statul Român la repararea prejudiciilor create prin încălcarea dispoziţiilor lor, anterior ca Statul Român să devină parte la aceste tratate (ceea ce decurge din cele mai elementare principii ale aplicării legii în timp), ci doar la garantarea drepturilor acolo prevăzute, după data intrării lor în vigoare, astfel încât reclamantul nu poate invoca încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 Adiţional.
Apelurile declarate de reclamant şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Braşov, în reprezentarea Statului Român au fost respinse de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 2/Ap din 11 ianuarie 2010.
În considerentele hotărârii sale, curtea de apel a reţinut că, întrucât reclamantul nu a urmat calea administrativă reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pe calea dreptului comun şi a temeiului de drept invocat de acesta, nu pot fi acordate despăgubirile care rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză.
Totodată, reclamantul nu poate invoca încălcarea practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nici încălcarea Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului întrucât statul Român a înţeles să rezolve problema restituirii proprietăţilor preluate abuziv de statul totalitar sau să asigure despăgubiri, după caz, în maniera prevăzută de Legea nr. 10/2001, de care acesta nu a uzat, fiind astfel respectată Decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Î ce priveşte apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că excepţia lipsei de interes, invocată în apel, nu este fondată, faţă de modul în care au fost formulate capetele de cerere, scopul imediat fiind acela al obţinerii de despăgubiri, ca urmare a constatării preluării abuzive a imobilului de la antecesoarea reclamantului. De asemeni, s-a apreciat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este nefondată, în raport de pretenţiile reclamantului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.
1. Prin recursul său, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a formulat următoarele critici:
Soluţia instanţelor de respingere a petitului privind obligarea Statului Român la plata despăgubirilor cu motivarea că reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 încalcă dreptul acestuia de acces la un tribunal, astfel cum este prevăzut de art. 6 alin.(1) Convenţie.
În cauzele aflate pe rolul Curţii Europene, se susţine că procedura pusă la dispoziţie prin Legea nr. 10/2001 nu este eficace, având în vedere în special faptul că Fondul Proprietatea nu funcţionează într-un mod care să poată conduce la o despăgubire eficientă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit în mai multe cauze contra României că, deşi dreptul de acces la instanţă nu este absolut, având limitele implicite admise, în special cu privire la condiţiile de admisibilitate a unei căi de atac, aceste limitări nu pot restrânge dreptul unui justiţiabil privind accesul la o instanţă astfel încât să fie afectat însuşi esenţa dreptului.
Totodată, Curtea Europeană a reamintit că dreptul la o instanţă nu implică doar recunoaşterea printr-o hotărâre judecătorească a unui drept teoretic, astfel cum a procedat Curtea de Apel Braşov, ci presupune speranţa legitimă că această decizie va fi pusă în executare.
Instanţa europeană nu a contestat eficienţa procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, însă punerea în executare a deciziei administrative sau judiciare se face întotdeauna prin intermediul procedurii prevăzută de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea, despre care s-a stabilit că nu funcţionează într-un mod care ar putea fi considerat echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensaţii (Ruxandra lonescu contra României, Matache şi alţii).
În fine, reclamantul susţine că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii şi petitului 2 al acţiunii introductive, în sensul obligării pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor constând în contravaloarea imobilului.
2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând în motivarea cererii următoarele:
Reiterând excepţia lipsei calităţii sale procesuale, pârâtul arată că, potrivit dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte alte organe în acest scop.
Or, în speţă, faţă de obiectul dedus judecăţii şi având în vedere că imobilul nu face parte din domeniul public al statului potrivit Legii nr. 213/1998, legitimarea procesuală o deţine Municipiul Braşov, prin primar şi nu Statul Român.
Pe fond, pârâtul a susţinut că hotărârile instanţelor de fond au fost date cu aplicarea greşită a legii în sensul că reclamantul nu justifica interes în formularea petitului privind constatarea nevalabilităţii ridului statului, fiind accesoriu faţă de primul capăt de cerere.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile în revendicare formulate în temeiul dreptului comun sunt inadmisibile, Legea nr. 10/2001 fiind o lege specială, care priveşte regimul juridic al unor bunuri preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar aplicarea ei este prioritară în raport cu dreptul comun.
Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc, prin norme de procedură cu caracter special.
Prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006, Curtea Constituţională a statuat că Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului şi implicit, exercitarea dreptului de proprietate, se fac numai în urma constatării acestui drept, fie prin decizie a autorităţii administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiţie.
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate de stat în perioada de referinţă a legii.
Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, legiuitorul având competenţa exclusivă de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate şi de a institui limitări rezonabile în valorificarea acestuia întrucât recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a declanşa procedura de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică, admisibil pe termen scurt, dar intolerabil, într-un stat de drept, o perioadă îndelungată de timp.
Recurentul - pârât solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul schimbării în parte a sentinţei tribunalului, iar pe fond, respingerea acţiunii.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Criticile reclamantului se raportează la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care ar veni în contradicţie cu legea internă în materia retrocedării imobilelor preluate abuziv de stat.
În dreptul intern, prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementată procedura prin care pot fi revendicate imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care presupune parcurgerea fazei prealabile, ce se declanşează odată cu înregistrarea notificării şi care este finalizată printr-o decizie sau dispoziţie motivată, ce poate fi contestată în justiţie, la tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, hotărârea acestuia fiind supusă căilor legale de atac.
Prin această lege specială s-a derogat de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480 şi 481 C. civ., numai în privinţa acestei categorii de imobile, pentru celelalte categorii de bunuri, dispoziţiile Codului civil rămânând pe deplin aplicabile.
Pe de altă parte, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, iar Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Ca atare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul nu mai putea formula acţiune pe calea dreptului comun cu privire la bunurile ce cad sub incidenţa acestui act normativ, ci numai în temeiul acestei legi speciale.
Aceasta nu înseamnă o îngrădire adusă liberului acces la justiţie, deoarece după parcurgerea fazei prealabile, persoanele nemulţumite de decizia sau dispoziţia prin care a fost finalizată notificarea, o pot ataca în justiţie, beneficiind de dreptul de a exercita căile legale de atac.
Art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului garantează fiecărei persoane dreptul la un „tribunal", adică dreptul la „o instanţă judiciară care să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile".
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă, actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
Prin respingerea acţiunii de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intra sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurentul reclamant, norma convenţională garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană şi se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.
În egală măsură, trebuie avută în vedere Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, într-un recurs în interesul legii, conform căreia în concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant.
Prin statuarea de către instanţa supremă, în cadrul acestei decizii, a necesităţii analizei, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei acţiuni, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, se dă expresie deplinei jurisdicţii a unei instanţe independente şi imparţiale, care să stabilească asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, ce formează obiectul oricărui proces echitabil în materie civilă, în egală măsură garanţia dreptului de acces la un tribunal - componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
2. În ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, reiterată prin cererea de recurs este nefondată, întrucât prin acţiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun de la cel care l-a deposedat.
Aşa fiind, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu poate fi primită.
În ce priveşte însă fondul litigiului, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este fondat şi va fi admis, pentru următoarele considerente:
Anterior formulării prezentei cereri, reclamantul nu a întreprins niciun alt demers pentru restituirea proprietăţii menţionate, nici pe cale administrativă şi nici judiciară, fie pe calea dreptului comun, fie uzând de legislaţia specială adoptată în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Examinarea valabilităţii titlului Statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Or, în materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparaţie, anume, Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea şi el evaluarea titlului Statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluţionarea notificării, dată fiind împrejurarea că în anumite ipoteze, legea specială reglementează soluţii diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.
Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantului să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificare unităţii deţinătoare în termenul şi condiţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Sancţiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
În acest context, de vreme ce reclamantul nu mai poate obţine măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului Statului potrivit criteriilor reglementate de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformităţii lui cu Constituţia în vigoare la momentul preluării, cu tratatele internaţionale la care România era parte ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către Stat.
Oricum, simpla constatare a nevalabilităţii titlului statului nu-i conferă reclamantului un „bun" în sensul Convenţiei, rară dispunerea şi a restituirii imobilului.
În acest sens, în Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea a reţinut că:
„134. (..) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. (..)
140. (..) existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
141.Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
142.(..) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.
Faţă de aceste considerente, se constată că întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta cauză, constatarea judiciară a nevalabilităţii titlului statului nu prezintă nici o relevanţă întrucât indiferent de valabilitatea titlului statului, dreptul de despăgubire este reglementat de Legea nr. 10/2001, cu respectarea procedurii.
Faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de acelaşi pârât împotriva Sentinţei civile nr. 292/S din 16 noiembrie 2009 a Tribunalului Braşov, Secţia civilă, va schimba în parte sentinţa, în sensul că va respinge şi capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv, fără titlu valabil al preluării imobilului înscris în CF 4003 Braşov, nr. top 6459, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei şi va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.M.G.O.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva Deciziei civile nr. 2/Ap din 11 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în parte decizia, în sensul că:
Admite apelul declarat de acelaşi pârât împotriva Sentinţei civile nr. 292/S din 16 noiembrie 2009 a Tribunalului Braşov, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că:
Respinge şi capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv, fără titlu valabil al preluării imobilului înscris în CF 4003 Braşov, nr. top 6459.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.M.G.O. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5816/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5824/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
