ICCJ. Decizia nr. 5959/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5959/2010
Dosar nr. 7715/3/2009
Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 26 februarie 2009 reclamanta R.I.M. a chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat de Primar General solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii motivate de aprobare a restituirii în natură a apartamentului, situat în imobilul din Bucureşti, sector 5.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a formulat notificarea din 25 iulie 2001 emisă de B.E.J. P.S. privind restituirea imobilului susmenţionat, depunând şi actele doveditoare ale dreptului de proprietate. A menţionat reclamanta că actele au fost completate ulterior cu Decizia civilă nr. 1045 din 06 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. 2896/2003 prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 06 aprilie 2000 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Municipiul Bucureşti şi C.Ş. şi C.G.
Deşi au fost depuse mai multe memorii şi s-a prezentat în audienţă de mai multe ori, dosarul nu a fost soluţionat prin emiterea unei dispoziţii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001. Prin sentinţa civilă nr. 1201 din 19 octombrie 2009 Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea formulata, obligând paratul sa dispună restituirea în natură în favoarea reclamantei apartamentului, situat in imobilul din Bucureşti, sector 5.
Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, instanţa de fond a reţinut turnătoarele: prin notificarea 25 iulie 2001, formulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 de reclamantă, aceasta a solicitat restituirea în natură a apartamentului, situat în imobilul din Bucureşti, sector 5.
Cu privire la calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul sus-menţionat, tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut această dovadă, în condiţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 şi art. 22/1 din Normele Metodologice de aprobare a Legii 10/2001, dovedind aşadar, atât calitatea de proprietar asupra imobilului menţionat a numitului R.E.C. şi calitatea de succesor al acestuia.
Astfel, din contractul de vânzare cumpărare autentificat din 1945 şi a contractului de vânzare-cumpărare aut. din 1946 coroborate cu Decizia nr. 23 din 11 ianuarie 1983 modificată prin Decizia nr. 790 din 15 mai 1984 emise de Consiliul Popular - Comitetul Executiv - Biroul permanent, din care a rezultat trecerea fără plata în proprietatea statului a apartamentului în litigiu, fost proprietatea numitei R.I., cu situaţia juridică a imobilului, istoricul de adresă poştală şi istoricul de rol fiscal-adeverinţă fila 69, rezultă în mod evident că autorul R.E.C. a dobândit proprietatea apartamentului în litigiu, proprietate transmisă succesoral reclamantei R.I.
În acest sens, tribunalul reţine că din certificatul de moştenitor din 13 iunie 1980 rezultă că, proprietatea asupra apartamentului al imobilului în litigiu, a fost transmisă legatarei R.I.-nuda proprietate şi legatarei R.H.- uzufructul viager. Raportat şi la decesul uzufructuarei R.H., atestat de certificatul de deces ataşat la fila 68 din dosar, reclamanta R.I.M. este unica proprietară a apartamentului, situat în imobilul din Bucureşti, sector 5.
Având în vedere că este posibilă respectarea principiului restituirii în natură, conform art. 7 din Legea nr. 10/2001, întrucât în urma admiterii irevocabile a acţiunii formulate de reclamantă având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 06 aprilie 2000, apartamentul în litigiu a revenit în deţinerea unităţii administrativ-teritoriale, tribunalul a admis acţiunea aşa cum a fost formulată, întemeindu-se inclusiv pe Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interesul legii, privind competenţa instanţei de judecată de a soluţiona pe fond notificarea în baza Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând hotărârea pronunţată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 23 alin. (1) şi (2) în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 22, unitatea deţinătoare este obligată săise pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii formulate. Termenul de 60 de zile de soluţionare a cererii este un termen de recomandare, depăşirea lui poate fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, în măsura în care a fost depăşit în mod culpabil, iar persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.
În altă ordine de idei, conform art. 22 din Lege nr. 10/200 rezultă că dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor ale persoanei îndreptăţite se dovedesc numai cu „acte", respectiv înscrisuri prin care înţelegem orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate şi care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă şi numai după ce aceasta dovada a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea deţinătoare poate să se pronunţe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.
Mai mult, în art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 se prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluţionării notiiicam.
5 Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr. 790/1984, potrivit Decretului nr. 223/1974.
Apreciază apelanta că prevederile decretului sus-menţionat nu contravin dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, respectiv art. 480 C. civ., precum şi dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte, privitoare la proprietate şi anume Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Chiar dacă decretul sus-menţiont contravenea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, acest act normativ a reprezentat un titlu valabil, legal constituit de preluarea în proprietatea statului a imobilului sus menţionat.
În urma analizei actelor şi lucrărilor dosarului, a sentinţei apelate, prin prisma şi a motivelor de apel invocate, Curtea a respins apelul prin Decizia civilă nr. 7/ A din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a reţinut următoarele:
S-a apreciat că, în cauză s-a făcut dovada calităţii de persoana îadrcptăţită a reclamantei, respectiv a dreptului de proprietate al autorului acesteia asupra imobilului, cât şi a preluării abuzive a bunului de către stat.
Astfel, imobilul a fost dobândit de autorul reclamantei, R.E.C. în baza contractului de vânzare-cumpărare din 1945, a actului din 1946 şi în baza autorizaţiei de construire, iar dreptul de uzufruct a încetat la momentul decesului uzufructuarei R.H., deces înregistrat în registrul stării civile la din 18 aprilie 1997, înscrisurile fiind depuse la dosarul deschis în baza notificării formulate.
Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 25 pct. 1 din normele metodologice de interpretare si aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, „existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura reluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
În cuprinsul alin. 2 al acestui text de lege se prevede ca „în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".
În cuprinsul Deciziei nr. 23 din 11 ianuarie 1983 emisa in aplicarea Decretului 223/1974 se menţionează ca bunul a fost preluat de la reclamanta R.I., astfel încât, în temeiul dispoziţiilor legale susmenţionate se naşte prezumţia că aceasta avea calitatea de proprietar la momentul naţionalizării.
Curtea a apreciat că termenul de 60 de zile prevăzut în cuprinsul dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 este unul imperativ, astfel cum rezultă chiar din cuprinsul revederilor art. 25 din Lege, legiuitorul prevăzând în mod expres „obligaţia" şi nu facultatea unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea primită în termen de 60 de zile.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 25.1 din Normele Metodologice, intimata avea obligaţia, ca în situaţia în care consideră că documentaţia depusă de petenta este insuficientă, să-i comunice acesteia, precum şi faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate, condiţii ce nu au fost respectate de intimată.
În cauza nu a operat nici prorogarea îndeplinirii obligaţiei de soluţionare a notificării, conform dispoziţiilor art. 25.1 din HG nr. 250/1997, având în vedere ca unitatea deţinătoare nu şi-a îndeplinit obligaţia susmenţionata, astfel încât nu se poate retine nici pasivitatea persoanei îndreptăţite care ar fi echivalat cu o prorogare tacită a acestui termen legal.
Împotriva Deciziei civile nr. 7/ A din 12 ianuarie 1010 pronunţată de Curtea de Apel, secţia a IX-civilă, Bucureşti, în Dosarul civil nr. 7715/3/2009, a declarat recurs Primăria Municipiului Bucureşti care a susţinut următoarele motive de nelegalitate:
Se consideră că, în mod greşit, Curtea de apel a respins apelul Municipiului Bucureşti deoarece potrivit art. 23, în înţelesul dat; de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aşadar, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 Legea nr. 10/2001 pct. 23.1 H.G.. nr. 498/2003).
Se mai susţine că în cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Insă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şlîn cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date în Aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Se consideră că la dosar nu se regăseşte o situaţie juridică clară a imobilului în cauză identificat potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se stabilească atât situaţia juridica cât şi locativă la zi furnizată de Administraţia Fondului Imobiliar sau I.C.R.A.L. care administrează apartamentul.
Se invocă în drept, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pe considerentele ce succed:
Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Termenul de 60 de zile, prevăzut de lege pentru îndeplinirea obligaţiei de către unitatea deţinătoare poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificărilor fie cea a depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care înţelege să se folosească pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării.
Termenul pentru îndeplinire acestei obligaţii „ de a face", potrivit art. 23 H.G. nr. 498/2003 (echivalent art. 35 H.G. nr. 250/2007 care a abrogat H.G. nr. 498/2003) se poate proroga numai dacă unitatea deţinătoare în urma analizei actelor doveditoare deja depuse comunică persoanei îndreptăţite, faptul că documentaţia prezentată este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Textul de lege prevede expres că, pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice în scris, persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Susţinerea recurentului pârât în sensul că nu s-au depus la dosarul cauzei toate înscrisurile doveditoare, nu se justifică, deoarece, aşa cum în mod just a reţinut şi instanţa de apel, prorogarea termenului de 60 de zile este condiţionată de analizarea notificării de către unitatea deţinătoare, precum şi de comunicarea, în termen de 60 de zile, a faptului că documentaţia este insuficientă.
Motivele de recurs invocate de recurentă sub aspectul incidenţei motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se justifică, în mod corect instanţa a menţinut sentinţa primei instanţe, deoarece pârâtul, ca instituţie notificată nu a procedat la o astfel de comunicare.
Nici criticile recurentului pârât inexistenţa unei situaţii juridice a imobilului identificat în cauză nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii sentinţei recurate, imobilul în litigiu a fost identificat conform raportului de expertiză întocmit în cauză constatându-se a fi îndeplinite dispoziţiile art. 3, 4 şi 7 din Legea nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine sentinţa civilă eâ legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 7/ A din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5962/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5935/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
