ICCJ. Decizia nr. 5989/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5989/2010
Dosar nr. 271/2/2002
Şedinţa publică de la 11 noiembrie 2010
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 03 octombrie 2000 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a, reclamantul A.C. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, M.T., M.A., M.T.T. şi M.M. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să-i oblige pe pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat la et.5 al imobilului din Bucureşti, 7, sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 182 din 15 februarie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A.C.
A admis acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâţii să lase reclamantului, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în, sector 1, Bucureşti.
A obligat, în solidar, pârâţii la plata sumei de 5.000.000 lei vechi cheltuieli de judecată, către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul, cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a făcut dovada că este proprietarul imobilului în litigiu, iar pârâţii, persoane fizice, au opus acestuia contractul de închiriere din 23 august 1991, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 13 lit. g) din O.U.G. nr. 40/1999, prelungirea contractelor de închiriere nu se aplică în cazul chiriaşilor care au schimbat total, sau parţial, destinaţia ori structura interioară a locuinţei fără consimţământul scris al proprietarului şi fără aprobările legale.
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul a invocat lipsa titlului pârâţilor persoane fizice, în baza căruia ocupă apartamentul în litigiu pentru că aceştia au adus modificări de structură locuinţei fără autorizaţia sa sau a aparentului proprietar.
În dovedirea acestei stări de fapt, s-a admis proba cu expertiză tehnică pentru a se stabili dacă s-au adus modificări de structură apartamentului în litigiu, probă care, însă, nu a putut fi administrată, deoarece pârâţii M. s-au opus efectuării acesteia. Această opunere a fost interpretată de instanţă ca o recunoaştere a faptului că au adus modificări de structură apartamentului în litigiu.
De asemenea, s-a reţinut faptul că pârâţii M. au refuzat să răspundă la interogatoriile formulate de reclamant şi depuse la dosarul cauzei.
Refuzul de a răspunde la interogatoriu, în raport de dispoziţiile art. 225 C. proc. civ., coroborat cu refuzul de a permite efectuarea expertizei, a permis instanţei să statueze că s-au efectuat modificări structurale ale apartamentului în litigiu.
Aşa fiind, în raport de dispoziţiile art. 13 lit. g) din O.U.G. nr. 40/1999, tribunalul a apreciat că pârâţii nu pot invoca prelungirea contractului de închiriere potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999.
Prima instanţă a mai reţinut că pârâţii, persoane fizice nu au un titlu valabil pentru ocuparea spaţiului în litigiu astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 480 C. civ., acţiunea în revendicare faţă de aceştia este întemeiată şi că Primăria Municipiului Bucureşti are calitate procesual pasivă în cauză, având în vedere că exercită posesia acestui imobil prin intermediul pârâţilor, persoane fizice, care au contract de închiriere pentru acest apartament.
Împotriva sentinţei civile nr. 182 din 15 februarie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat apel pârâţii M.T., M.T.T., M.M. şi M.A., precum şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Prin Decizia civilă nr. 231 din 24 martie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, a respins ambele apeluri, ce nefondate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
La dosarul cauzei, la fila 25, se află certificatul de moştenitor din 19 martie 2002 emis de B.N.P. – E.M., din care rezultă că în urma decesului lui A.C., zis şi A. a rămas ca unică moştenitoare B.M.A., în calitate de fiică.
În cursul judecării cauzei, la data de 18 septembrie 2007, M.A., în calitate de mandatar pentru apelanţii-pârâţi persoane fizice, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante B.M.A., deoarece la dosar nu există originalul actului de deces al lui A.C. S-a mai invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a autorului intimatei-reclamante, respectiv a numitului A.C., susţinându-se că aceste nu are titlu de proprietate şi nu poate formula acţiunea în revendicare.
Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă de apel, prin încheierea din 18 septembrie 2007, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A.C., decedat în timpul judecării cauzei, cât şi a unicei moştenitoare a acestuia, respectiv B.M.A.
În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanţii M.T., M.T.T., M.M. şi M.A., Curtea de Apel a reţinut că susţinerile grupate în primul motiv de apel şi care vizează lipsa calităţii procesuale active a intimatului-reclamant, respectiv a numitului A.C. şi, ulterior, a moştenitoarei acestuia, B.M.A. sunt neîntemeiate. La dosarul cauzei a fost depusă sentinţa civilă nr. 10345 din 25 octombrie 1996 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, sentinţă definitivă şi irevocabilă, prin care a fost admisă acţiunea formulată de A.C. împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti şi a fost obligat pârâtul să retrocedeze către reclamant imobilul situat în Bucureşti, sector 1, terenul aferent şi a anexele. Prin această hotărâre judecătorească s-a constatat că reclamantul este proprietarul imobilului în litigiu, iar preluarea de către stat a fost abuzivă, astfel încât se impune restituirea apartamentului către proprietar.
Apartamentul a fost dobândit, prin cumpărare, de A.C., împreună cu soţia sa, A.V., prin actul de vânzare-cumpărare din 1940. În baza autorizaţiei de construcţie din 1945 a fost construit imobilul revendicat, care, ulterior, după decesul soţiei reclamantului şi refuzul acestuia de a reveni în ţară, a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974.
Curtea de apel a reţinut că, atâta timp cât prin hotărâre judecătorească definitivă s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantului, nu mai este necesar să se pună în discuţie şi să fie analizate titlurile anterioare, respectiv actul de vânzare-cumpărare invocat de apelanţii-pârâţi în motivele de apel.
Prin hotărârea judecătorească obţinută de numitul A.C., hotărâre care îi consacră dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, acesta poate invoca un bun în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Acest aspect este consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. prin numeroase hotărâri, cum ar fi cauza Păduraru contra României pronunţată în 1 decembrie 2005 şi publicată în M. Of. nr. 214 din 14 iunie 2006 şi cauza Străin contra României din 21 iulie 2005 publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006.
S-a mai reţinut că intimata-reclamantă B.M.A. are calitate procesuală activă, în calitate de moştenitoare a reclamantului A.C., situaţie dovedită cu certificatul de moştenitor din 19 martie 2002, depus în copie certificată la dosarul cauzei, la fila 25 şi că situaţia de fapt constatată de prima instanţă este corectă, deoarece refuzul de a răspunde la interogatoriu, în raport de dispoziţiile art. 225 C. proc. cic., poate fi socotit ca o mărturisire deplină în folosul părţii potrivnice, respectiv al reclamantului. De asemenea, în mod corect tribunalul a coroborat această probă şi cu refuzul apelanţilor-pârâţi de a permite expertului să efectueze expertiza aprobată de instanţă, aspect ce este de natură să consolideze susţinerea reclamantului în sensul că pârâţii au efectuat modificări în apartamentul revendicat.
Instanţa de apel a apreciat că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost în mod corect respinsă de tribunal deoarece, în cadrul primei acţiuni în revendicare, reclamantul s-a judecat în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti care este o persoană juridică distinctă de Primăria Municipiului Bucureşti.
De asemenea, s-a considerat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamant este nefondată, deoarece acţiunea a fost formulată în cursul anului 2000, deci înaintea apariţiei Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte apelul declarat de Primăria Municipiului Bucureşti, Curtea de Apel a reţinut faptul că, la data formulării acţiunii de către reclamantul A.C., respectiv la data de 03 octombrie 2000, nu intrase în vigoare Lege nr. 215/2001, astfel încât acesta era îndreptăţit să cheme în judecată această instituţie, care deţinea bunul şi care l-a închiriat pârâţilor M.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs pârâţii M.A. în nume personal şi în calitate de mandatară a celorlalţi apelanţi pârâţi, M.T., M.M. şi M.T.T. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
1. La termenul de judecată din data de 11 noiembrie 2010, pârâta M.A. a solicitat instanţei să ia act că înţelege să renunţe la judecarea recursului declarat în nume personal şi în calitate de mandatară a pârâţilor M.T., M.M. şi M.T.T.
Având în vedere principiul disponibilităţii care guvernează desfăşurarea procesului civil în toate fazele procesuale şi dispoziţiile art. 267 alin. (2) C. proc. civ.., Înalta Curte a luat act de renunţarea recurenţilor la judecarea căii de atac formulate.
2. Prin cererea de recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a formulat următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. cic.
Prin sentinţa civilă nr. 10345 din 25 octombrie 1996, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de A.C. împotriva Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, instanţa dispunând restituirea către reclamant a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, precum şi a terenului aferent şi a anexelor.
Întrucât acţiunea ce formează obiectul prezentului litigiu vizează restituirea aceluiaşi imobil, în cauză operează autoritatea lucrului judecat, fiind îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, cază şi obiect.
Se mai arată că imobilul în litigiu face obiectul unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de o altă persoană, respectiv de numita B.G., astfel încât dreptul de proprietate invocat de reclamant este incert.
În raport de prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate excepţia nulităţii cererii de recurs invocată de pârâta M.A. şi întemeiată pe argumentul că, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, calea de atac este declarată împotriva unei alte decizii, pronunţate într-un alt dosar.
Excepţia nu este fondată, pentru următoarele considerente:
Este adevărat că, potrivit art. 302 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, indicarea hotărârii ce se atacă. Nulitatea prevăzută de textul de lege menţionat este o nulitate expresă, ceea ce înseamnă că, în condiţiile art. 105 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., vătămarea este prezumată până la proba contrară.
În cauză însă, se face dovada contrară, a lipsei oricărei vătămări atrase de indicarea greşită a hotărârii care se atacă, deoarece cererea de recurs cuprinde elemente suficiente care să permită identificarea cu certitudine a deciziei recurate. Astfel, în antetul său, cererea de recurs poartă menţiunea corectă a dosarului cauzei, părţile litigiului sunt corect indicate, iar situaţia de fapt descrisă corespunde celei existente în prezentul litigiu.
Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că acestea nu sunt fondate.
Recurentul pârât susţine că, în cauză, operează autoritatea de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 10345 din 25 octombrie 1996 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă.
Autoritatea de lucru judecat este reglementată ca o prezumţie legală absolută irefragabilă în art. 1201 C.civ şi ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută de art. 166 C. proc. civ.
Potrivit art. 1201 C. civ este „lucru judecat atunci când a doua cerere are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”. Art. 166 C. proc. civ. prevede că „excepţia puterii de lucru judecat se poate ridica de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs.”
Identitatea de cauză, ca element ce se impune a fi analizat în cadrul autorităţii de lucru judecat, priveşte cauza cererii de chemare în judecată, temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere.
Din această perspectivă, chiar dacă cauza celor două acţiuni este identică şi anume deţinerea abuzivă a imobilului de către pârâţi, cauza cererilor de chemare în judecată, temeiul juridic al acestora este diferit, împiedicând producerea efectelor specifice autorităţii de lucru judecat.
Astfel, în litigiul finalizat prin sentinţa civilă nr. 10345 din 25 octombrie 1996 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, cauza cererii de chemare în judecată formulată de reclamant a reprezentat-o aplicarea nelegală a Decretului nr. 223/1974 în legătură cu imobilul situat în Bucureşti, sector 1, pe când în prezentul litigiu, cauza cererii de chemare în judecată o reprezintă nelegalitatea contractului de închiriere încheiat între pârâţi cu privire la acelaşi imobil şi prelungirea efectelor acestui act prin încălcarea prevederilor O.U.G. nr. 40/1999.
Prin urmare, nefiind îndeplinită condiţia identităţii de cauză între cele două litigii, nu poate opera autoritatea de lucru judecat, aşa cum se susţine prin motivele de recurs.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că imobilul în litigiu face obiectului unei notificări depuse, în temeiul Legii nr. 10/2001, de o altă persoană decât reclamantul, Înalta Curte constată că, potrivit înscrisurilor aflate la filele 128-158 din dosarul instanţei de apel, notificarea formulată de numita B.G. vizează imobilul situat în Bucureşti, sector 1, în timp ce obiectul prezentului litigiu îl reprezintă imobilul aflat în Bucureşti, sector 1.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primar General.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva Deciziei nr. 231 din 24 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Ia act de renunţarea la judecata recursului declarat de pârâţii M.A. în nume personal şi ca mandatar pentru M.T., M.M. şi M.T.T. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6007/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5962/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
