ICCJ. Decizia nr. 6027/2010. Civil. Divorţ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6027/2010
Dosar nr. 18817/325/2008
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2019 din 11 februarie 2009, Judecătoria Timişoara a admis acţiunea formulată de reclamanta L.D. împotriva pârâtului L.C.; a dispus desfacerea căsătoriei încheiată intre părţi la data de 09 ianuarie 1992 si înregistrată cu nr. 1 la Primăria comunei Cărpiniş, din vina ambilor soţi; a dispus ca reclamanta să reia numele purtat anterior căsătoriei, acela de "B."; a încredinţat reclamantei, spre creştere si educare, pe minorul L.S.C.; a obligat pe pârât să achite reclamantei cu titlul de contribuţie de întreţinere în favoarea minorului o suma echivalentă cu 1/4 din venitul net lunar, începând cu data pronunţării hotărârii, 11 februarie 2009, si până la majoratul copilului; a disjuns capătul de cerere privind partajarea bunurilor comune.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul L.C., respins prin Decizia civilă nr. 767/ A din 03 noiembrie 2009 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul L.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În cauză, pârâtul recurent L.C. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ. faţă de art. 24 din Constituţia României, precum şi a art. 2 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod, faţă de art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.
Prin încheierea din 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, considerând excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul pârât ca fiind inadmisibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară dispoziţiilor alin. (1), (2) sau (3), alin. (6) al textului de lege arătat prevede că instanţa respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
În cauză, în ceea ce priveşte art. 305 şi art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., analizate prin raportare la obiectul pricinii şi faţă de alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, se impune a se constata că aceste prevederi legale nu au legătură cu soluţionarea cauzei de faţă, care are ca obiect desfacerea căsătoriei.
Excepţia de neconstituţionalitate, ca instituţie juridică, tinde la corelarea legislaţiei naţionale cu principiile stabilite prin Constituţia României, şi nu prin tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte. În situaţia în care legislaţia internă aduce atingere acestor din urmă acte, ce fac parte din legislaţia internă, în condiţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, judecătorul naţional le va aplica direct prin înlăturarea dispoziţiei contrare din legislaţia naţională.
Pentru aceste considerente, constatând ca soluţionarea prezentei cauze nu are legătură cu prevederile legale a căror neconstituţionalitate se invocă, motivele formulate neputând influenţa soluţia ce urmează a se pronunţa în dosar, faţă de dispoziţiile art. 305 şi art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., constatând inadmisibilitatea excepţiei invocate, Curtea a respins cererea pârâtului recurent L.C., de sesizare a Curţii Constituţionale.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs pârâtul L.C., criticând-o pentru următoarele motive:
Una dintre excepţiile invocate a fost cea a îngrădirii dreptului la apărare prin aceea că, în faţa instanţelor de recurs, nu se pot folosi probe noi, cu excepţia înscrisurilor, ceea ce este de natură a veni în contradicţie cu art. 24 din Constituţia României.
Din înscrisurile pe care un justiţiabil le depune în recurs se pot naşte situaţii noi care, pentru o corectă stabilire a adevărului, ar trebui coroborate eventul şi cu proba testimonială, dar aceasta nu este posibilă în prezent.
În cauza dedusă judecăţii, unul dintre motivele importante ale solicitării divorţului, de către reclamantă, a fost acela că a avut o relaţie tensionată cu pârâtul, din înscrisurile depuse rezultând contrariul.
Recurentul a susţinut că relaţia dintre părţi a fost bună, alterându-se din cauza comportamentului fiului acesteia dintr-o relaţie anterioară, arestat în mai multe rânduri, în străinătate, acest lucru fiind dovedit cu înscrisuri, care, însă, nu au fost în măsură să formeze convingerea instanţei cu privire la posibilitatea salvării căsniciei părţilor.
Recurentul pârât a solicitat suspendarea judecării cauzei şi sesizarea Curţii Constituţionale.
Prin încheierea de şedinţă din data de 9 martie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a suspendat judecarea cauzei în baza art. 29 pct. 5 din Legea nr. 47/1992 şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea judecării recursului declarat de pârâtul L.C. împotriva încheierii de respingere a sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate. din 26 ianuarie 2010.
Analizând încheierea atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Deşi recurentul a solicitat sesizarea instanţei de contencios constituţional cu ambele excepţii de neconstituţionalitate invocate în dosarul Curţii de Apel, criticile formulate în prezentul recurs se referă doar la neconstituţionalitatea art. 305 C. proc. civ. şi în aceste limite instanţa de faţa va verifica încheierea atacată.
Din această perspectivă, în mod corect, Curtea a considerat că nu sunt întrunite condiţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, faţă de inexistenţa legăturii dintre dispoziţia sus-menţionată şi soluţionarea cauzei.
Astfel, art. 305 C. proc. civ. menţionează că, în instanţa de recurs, nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.
Nici în cererea prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ. faţă de art. 24 din Constituţia României, privind dreptul la apărare, şi nici prin motivele de recurs, pârâtul nu a arătat ce alte probe ar fi intenţionat să administreze, cu excepţia înscrisurilor şi în ce măsură imposibilitatea procedurală de proceda în acest sens, în faza recursului, îi afectează dreptul la apărare, contravenind, astfel dispoziţiei constituţionale.
În realitate, prin motivele de recurs formulate împotriva soluţiei de respingere a sesizării Curţii Constituţionale, recurentul critică Decizia instanţei de apel asupra fondului cauzei, arătând că, din înscrisurile administrate, rezultă posibilitatea continuării căsătoriei dintre părţi şi care vor fi verificate cu ocazia soluţionării recursului declarat pe fondul cauzei, iar nu aspecte ce ţin de nelegalitatea încheierii de respingere a sesizării Curţii Constituţionale.
Pe de altă parte, recurentul avea posibilitatea administrării tuturor probelor pe care le considera necesare în fazele procesuale anterioare recursului, recursul nefiind conceput ca o cale de atac devolutivă, prin intermediul căreia se rejudecă litigiul, ci ca un mijloc procedural prin care se realizează examinarea hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia.
Recursul este o cale extraordinară de atac, ceea ce justifică deosebirea faţă de apel sau fond în ceea ce priveşte inadmisibilitatea probelor, cu excepţia înscrisurilor.
În ipoteza depunerii de înscrisuri noi, în recurs, care coroborate cu alte probe deja administrate în instanţele anterioare, ar conduce la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele anterioare există remediul casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru o completă stabilire a situaţiei de fapt şi cercetare în fond a cauzei.
Ca atare, şi din această perspectivă, art. 305 C. proc. civ. nu are legătură cu soluţionarea, în recurs, a litigiului de divorţ, neexistând niciun impediment pentru instanţa de recurs să procedeze la soluţia amintită mai sus, în cazul depunerii de noi înscrisuri relevante în schimbarea soluţiei atacate.
Aceasta şi motivat de faptul că, faţă de actuala structură a recursului, în care nu se mai regăseşte motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, instanţa de recurs nu poate proceda la reevaluarea situaţiei de fapt stabilită de instanţa anterioară, chiar şi în ipoteza depunerii de noi înscrisuri în recurs, în condiţiile art. 305 C. proc. civ.
De asemenea, prin cererea de recurs nu s-a solicitat proba cu înscrisuri şi nici nu a avut loc termenul de dezbatere a probelor, astfel încât, şi din acest punct de vedere, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a unui text care vizează probatoriul ce poate fi administrat în această fază procesuală nu are legătură cu soluţionarea cauzei.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că s-a procedat la respectarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de către Curtea de Apel, respingându-se cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât împotriva încheierii din 26 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul L.C. împotriva încheierii de şedinţă din 26 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6026/2010. Civil. Asigurări sociale. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6030/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
