ICCJ. Decizia nr. 6177/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6177/2010
Dosar nr. 1089/105/2008
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 1089/105/2008, reclamanţii G.T.D. şi G.G. au chemat în judecată pârâţii Municipiul Ploieşti, prin primar, şi M.E.F. solicitând obligarea acestora la restituirea sumelor plătite în contul contractului de vânzare-cumpărare din 18 noiembrie 1996, actualizate cu indicele de inflaţie, să fie despăgubiţi pentru sporul de valoare adus apartamentului, constând în cheltuielile necesare şi utile, să fie despăgubiţi până la concurenţa cu preţul de piaţă al acestui apartament.
Prin sentinţa civilă nr. 1180 din 2 iunie 2009, Tribunalul Prahova a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Ploieşti cu privire la capătul de cerere având ca obiect restituirea preţului, a admis în parte acţiunea reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Ploieşti, prin primar, şi M.F.P., a obligat pârâtul M.E.F. să plătească reclamanţilor suma de 16.617 lei, reprezentând preţul actualizat al contractului din 18 noiembrie 1996, suma de 10.650 lei, reprezentând sporul de valoare adus imobilului în litigiu şi suma de 233.688 lei, reprezentând diferenţa dintre preţ şi valoarea de circulaţie a aceluiaşi imobil, a respins acţiunea faţă de Municipiul Ploieşti, pentru lipsa calităţii procesuale pasive cu privire la restituirea preţului şi ca neîntemeiată pentru celelalte capete de cerere.
S-a reţinut că, prin Decizia civilă nr. 953 din 21 septembrie 2007, irevocabilă, Curtea de Apel Ploieşti a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1996, reclamanţi fiind obligaţi să lase în deplină proprietate, foştilor proprietari, apartamentul.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 48 alin. (1) şi (3) şi art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 24 din 4 februarie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis excepţia de necompetentă materială, a anulat sentinţa primei instanţe şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Ploieşti.
S-a apreciat că în soluţionarea litigiilor apărute pe rolul instanţelor ca urmare a aplicării Legii nr. 10/2001 trebuie să se facă distincţie între diferitele proceduri reglementate de această lege.
Pentru acţiunile de natura celei deduse judecăţii de către reclamanţi, legea nu prevede o competenţă specială, astfel că, în raport de valoarea obiectului litigiului - astfel cum a fost stabilită prin expertiza judiciară efectuată în cauză - pe temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b), raportat la art. 1 pct. 1 C. proc. civ., competenţa de soluţionare revine instanţei de drept comun - judecătoria.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 10 februarie 2010, reclamanţii G.T. şi G.G., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Acţiunea reclamanţilor nu este o simplă acţiune în pretenţii, ci o acţiune cu caracter special având drept scop să nu creeze celor care au cumpărat imobilele în temeiul Legii nr. 112/1996 şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost anulate în instanţă, o situaţie mai grea decât cea în care se aflau la data cumpărării.
Caracterul special şi derogatoriu al unor astfel de acţiuni în pretenţii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 decurge dintr-o serie de beneficii acordate reclamantului/reclamanţilor, după cum urmează: acţiunea este scutită de plata taxelor de timbru; creditorul are posibilitatea să aleagă persoana juridică cu care să se judece pentru a fi sigur că va primi sumele ce i se cuvin (art. 48 alin. (3); spre deosebire de dreptul comun, dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă la momentul vânzării, creditorul-evins se va îndrepta direct împotriva acestuia şi nu împotriva celui căruia îi profită toate cheltuielile necesare şi utile; restituirea contravalorii actualizate a apartamentului se face dintr-un fond special constituit de către M.F.P.
Instanţa de apel nu a avut în vedere că Legea nr. 10/2001 nu prevede norme de competenţa diferite, astfel că atât cererile principale (contestaţiile formulate împotriva dispoziţiilor) cât şi cele accesorii (acţiunile în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, acţiunile în obligaţie de a face având ca obiect emiterea dispoziţiilor, acţiunile în pretenţii formulate în baza Legii nr. 10/2001) se impun a fi soluţionate de aceeaşi instanţa - tribunalul, în primă instanţă - conform dispoziţiilor legii speciale. Aceasta este concluzia la care conduce unul din principiile de bază ale dreptului civil - principiul accesorium sequitur principalae.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de apel în mod corect a admis excepţia de necompetentă materială şi a anulat sentinţa primei instanţe, trimiţând cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Ploieşti, luând în considerare ideea că în soluţionarea litigiilor apărute pe rolul instanţelor ca urmare a aplicării Legii nr. 10/2001, trebuie făcută cuvenita distincţie între diferitele proceduri reglementate de această lege şi regimul lor juridic - special sau de drept comun.
De necontestat, este faptul că Legea nr. 10/2001 prevede norme de competenţa speciale, acestea fiind cuprinse în cap. nr. 3 - intitulat proceduri de restituire - şi se referă în mod expres la contestaţiile formulate împotriva dispoziţiei motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură. (art. 26 alin. (3) din Lege).
Prin Decizia nr. 9 din 20 martie 2006, instanţa supremă a statuat totodată că, raţiuni de simetrie impun ca şi în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică notificată.
Legea nr. 10/2001 nu a stabilit însă norme speciale referitoare la competenţa materială a instanţelor de judecată în soluţionarea acţiunilor în pretenţii întemeiate pe dispoziţiile art. 48 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001, la această concluzie conducând, în primul rând, modul în care aceste articole au fost inserate în corpul legii, respectiv în afara capitolului proceduri de restituire.
În al doilea rând, Legea nr. 10/2001, republicată, reprezintă o reglementare specială prin toate dispoziţiile generale şi de fond - dispoziţii de drept material şi procedural - care circumstanţiază categoria de situaţii la care se referă, dat fiind obiectul de reglementare declarat prin însăşi titulatura legii, anume regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, oferind totodată soluţii legislative specifice.
Regimul juridic al acestei categorii de acţiuni cunoaşte, într-adevăr, dispoziţii speciale derogatorii de la normele care reglementează acţiunea în evicţiune, instituite prin Legea nr. 10/2001, dar privesc alte aspecte decât cele referitoare la competenţă, anume scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru, respectiv calitatea M.E.F. de a restituie cumpărătorului evins preţul plătit, deşi nu a fost parte în contract, precum şi toate celelalte condiţii de exercitare a dreptului prescrise de Legea nr. 1/2009, act normativ care a modificat şi completat dispoziţiile legale care constituie temeiul juridic al acţiunii pendinte.
Aşadar, important şi relevant pentru cauza pendinte este faptul că, pentru acţiunile de natura celei deduse judecăţii de către reclamanţi, legea nu prevede o competenţă specială, astfel că, în raport de valoarea obiectului litigiului - astfel cum a fost stabilită prin expertiza judiciară efectuată în cauză - pe temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b), raportat la art. 1 pct. 1 C. proc. civ., competenţa de soluţionare revine, aşa cum corect s-a stabilit, instanţei de drept comun - judecătoria.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, in conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor împotriva Deciziei nr. 24 din 4 februarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.T. şi G.G. împotriva Deciziei nr. 24 din 4 februarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6166/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6189/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
