ICCJ. Decizia nr. 6237/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6237/2010
Dosar nr. 800/36/2009
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1777 din 16 octombrie 2007, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC M. SA; a respins acţiunea formulată de reclamanta N.R.A., prin mandatar G.E.M.A., în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta N.R.A., prin mandatar G.E.M.A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin M.F.P., Municipiul Constanţa, prin Primar, SC A. SA şi SC O.R. SA
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, pârâta SC M. SA a obţinut certificat de atestare asupra terenului în suprafaţă de 2.503,80 mp, în care parţial este inclus şi terenul care face obiectul pricinii aferent activului „Piscina R." În urma divizării SC M. SA, „Piscina R." din staţiunea Mamaia, împreună cu terenul aferent, a fost inclusă în capitalul social al SC R. SA, iar în urma procedurii de privatizare a SC R. SA, pachetul de acţiuni deţinut de Ministerul Turismului la această societate a fost cumpărat de SC O. SA, care a devenit acţionar majoritar.
S-a mai reţinut că, reclamanta N.A.R. a făcut dovada că este succesoarea bunicului său C.C. care, conform actului de vânzare din 18 februarie 1936, a cumpărat lotul, din Planul de proiectare şi sistematizare al plajei Mamaia, suprafaţa de 358,08 mp.
În raport de probele existente în dosar s-a reţinut că, lotul revendicat de reclamantă în realitate reprezintă lotul, cu care autorul reclamantei figurează în registrul de proprietari, vol. VIII pag. 1612. S-a stabilit în sarcina cumpărătorului obligaţia de a construi pe terenul cumpărat o casă de locuit, în timp de 4 ani de la autentificarea actului, şi în caz de neexecutare a obligaţiei asumate vânzarea se reziliază de drept, fără judecată, punere în executare sau altă formalitate.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 6 din 18 ianuarie 2010, a respins apelul declarat de reclamanta N.A.R., în contradictoriu cu Statul Roman, prin M.F.P., Municipiul Constanţa, prin Primar, Consiliul Local Constanţa, SC M. SA, SC S.L. SRL şi SC O.R. SA.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, reclamanta nu a făcut dovada că autorul ei a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat, iar terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului ca „bun fără stăpân, ca urmare a rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, în baza Deciziei nr. 22043/1958.
Prin stipularea rezoluţiunii de drept de către părţi, acestea au renunţat anticipat la caracterul judiciar al acestei sancţiuni. În situaţia în care totuşi părţile ar apela la procedura judiciară, instanţa nu poate decât că constate neexecutarea de către debitor a obligaţiilor asumate.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, a declarat recurs reclamanta N.A.R., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8,9 C. proc. civ., deoarece:
- S-a ignorat conţinutul contractului de vânzare-cumpărare care este legea părţilor, nu numai în privinţa obligaţiilor cumpărătorului, dar şi a manifestării concrete a voinţei creditorului de a activa clauza rezolutorie.
- Manifestarea de voinţă, în sensul desfiinţării contractului, era supusă termenului de prescripţie prevăzut nu de Decretul nr. 167/1958, nici de către art. 1890 C. civ., ci de art. 1900 C. civ. care stabileşte: „acţiunile pentru nulitatea sau pentru stricarea unei convenţii se prescriu prin 10 ani în toate cazurile când legea nu dispune altfel".
- Decizia nr. 22043/1958 nu poate să producă efectele pe care i le atribuie instanţa de apel pentru că s-ar încălca legea părţilor prin care acestea au stipulat clar modalitatea exprimării voinţei de rezoluţiune.
- Faptul că vânzătorul creditor nu a intenţionat să facă uz de pactul comisoriu, rezultă nu numai din faptul că nu a recurs la investirea cu formulă executorie, ci şi din împrejurarea că la nivelul anului 1950 terenul în litigiu avea o situaţie juridică incertă.
Recursul nu este fondat
Reclamanta N.A.R. s-a legitimat ca succesor prin reprezentare al defunctului C.C., care prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 1946 încheiat cu Primăria Constanţa, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, 358,08 mp, situat în Staţiunea Mamaia.
Vânzarea terenului mai sus menţionat a fost posibilă dat fiind faptul că, prin Decizia nr. 25 din 30 decembrie 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, Primăria Oraşului Constanţa a intrat în posesia mai multor terenuri situate în Staţiunea Mamaia, care i-au fost predate de M.A.D., terenuri pe care a hotărât să le vândă sub formă de loturi, cu obligaţia pentru cumpărători de a ridica în 4 ani, pe acestea, construcţii, termen prelungit prin Decizia nr. 5 din 5 decembrie 1924, la 6 ani.
Prin contractul mai sus menţionat, autorul reclamantei şi-a asumat obligaţia de a construi pe acest teren o casă de locuit sau vilă, în conformitate cu planul aprobat de Administraţia Municipală, în termen de 6 ani.
În acest contract părţile au înţeles să insereze, de comun acord, o clauză de rezoluţiune care are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV, clauză potrivit căreia nerespectarea vreunei obligaţiuni luate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a vânzării şi dă drept Primăriei Constanţa să procedeze la reziliere, fără judecată sau punere în întârziere, terenul reintrand în patrimoniul Municipiului Constanţa, prin simpla investire cu formulă executorie, adică fără să fie necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, cum greşit se apără reclamanta.
În cauză, se reţine că reclamanta nu a făcut dovada că autorul ei a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat, sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, i-au fost respinse cererile de către organele în drept.
Prin urmare, terenul în litigiu nu a fost preluat abuziv de Statul Român ca „bun fără stăpân", ci ca urmare a rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, în baza Deciziei nr. 22044/1958 prin care autorul reclamantei a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, situaţie în care reclamanta nu este îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 cu privire la terenul menţionat.
Cu privire la critica referitoare la prescripţia extinctivă prevăzută de Decretul nr. 167/1958, se reţine că, această sancţiune se aplică rezoluţiunii judiciare şi nu celei convenţionale.
Aşa cum s-a menţionat, contractului de vânzare-cumpărare din 18 februarie 1936, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile actului normativ, enunţat mai sus, deoarece, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în anul 1936, nu era în vigoare Decretul nr. 167/1958.
Pentru cele învederate, în cauză nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 1900 C. civ., cum greşit le invocă reclamanta.
Pentru toate cele reţinute, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de drept prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. şi, în consecinţă, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.A.R. împotriva Deciziei nr. 6/ C din 18 ianuarie 2010 a Curţii de Apel, secţia civilă, minori şi familie, litigii de munca şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6219/2010. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 6256/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
