ICCJ. Decizia nr. 6256/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6256/20210
Dosar nr. 382/1/2010
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 198 din 12 martie 2002, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta D.V., împotriva pârâtelor N.I.A. şi C.D.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, reclamanta nu a depus la dosarul cauzei, actul de vânzare-cumpărare autentificat din 1945 pentru a confrunta copia depusă, cu originalul. Comparând titlul de proprietate al reclamantei cu cel al pârâtelor, s-a dat eficienţă titlului pârâtelor, ca urmare a înscrierii acestuia în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni la data de 10 februarie 1997, faţă de titlul reclamantei care nu s-a dovedit că a fost înscris în C.F.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 581 din 16 noiembrie 2009, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondate; a schimbat sentinţa în sensul că, a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâta C.D., să lase reclamantei D.V., în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost dobândit în anul 1945 prin contractul de vânzare-cumpărare de către autorii reclamantei, contract care a fost transcris la 18 ianuarie 1945, că, în temeiul Decretului nr. 92/1950 pe numele altei persoane, şi prin urmare dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamantei, Statul Român a dobândit fără niciun titlu imobilul revendicat. În atare situaţie, reclamanta deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a mai reţinut că, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 C. civ., nu poate să devină inadmisibilă prin apariţia unei legi speciale de reparaţie. Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu excludea posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între Legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
De asemenea, s-a reţinut şi faptul că, chiar dacă pârâtele au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu, înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului litigios să facă obiectul unei confirmări în justiţie, nu poate justifica acordarea preferabilităţii contractelor acestora, în condiţiile în care statul - care a transmis acest drept pârâtelor - nu a avut un titlu asupra imobilului revendicat. În atare situaţie, statul nu a avut titlu valabil la momentul vânzării asupra apartamentului în litigiu, iar Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată au declarat recurs, pârâta C.D. şi reclamanta D.V. Aceasta a declarat recurs şi împotriva încheierilor din 24 septembrie 2007 şi din 16 martie 2009.
Pârâta C.D. critică decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., deoarece:
- Hotărârea recurată este supusă nulităţii, motivat de faptul că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 261 C. proc. civ.
- Excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei-reclamante a fost respinsă pe temeiuri care n-au fost invocate de pârâta-apelantă.
- Apartamentul în litigiu a intrat în proprietatea statului cu titlu, acesta fiind naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 din proprietatea numitului P.G.
- În mod eronat instanţa de apel a statuat că dreptul de proprietate al reclamantei cu privire la imobilul în litigiu îl constituie sentinţa civilă nr. 1619 din 3 noiembrie 199.
- Excepţia de inadmisibilitate a acţiunii invocată a fost respinsă de instanţa de apel prin nesocotirea legii.
- Cu privire la fondul procesului, instanţa de apel nu a analizat în nici un fel titlurile părţilor, sub aspectul nevalabilităţii acestora.
- Intimata-reclamantă nu deţine un bun, astfel cum acesta este definit de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Reclamanta D.V. critică decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ., deoarece:
- Încheierile atacate cu recurs prezintă unele imperfecţiuni care sunt de natură a conduce la desfiinţarea acestora pentru motive de nelegalitate.
- Din probele existente la dosarul cauzei rezultă că, în perioada anilor 2006-2009, s-a săvârşit un grav abuz de drept de către pârâte, justiţia a fost obstrucţionată şi, din această cauză, reclamanta a fost grav prejudiciată.
- Prin încheierea din 24 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost sancţionată pârâta N.I. la plata sumei de 700 lei cu titlu amendă judiciară şi 300 lei reprezentând despăgubiri civile în favoarea reclamantei, iar prin încheierea din 16 martie 2007 i s-a aplicat pârâtei C.D. sancţiunea de 500 lei, în condiţiile art. 108 C. proc. civ.
Cu privire la recursul declarat de pârâta C.D.M., se reţin următoarele:
Instanţa de apel a depăşit limitele învestirii date prin Decizia civilă nr. 5819 din 22 octombrie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În rejudecare, instanţa de apel trebuia să procedeze la compararea titlurilor. Cu toate acestea, instanţa de apel a anulat titlul de proprietate al pârâtei şi nu s-a mai procedat la nicio comparare de titluri.
Instanţa de recurs nu poate hotărî asupra fondului pricinii, măsură posibilă, potrivit art. 314 C. proc. civ. numai în cazul în care împrejurările de fapt ale cauzei au fost stabilite pe deplin, ceea ce, în speţă, nu s-a întâmplat.
Toate acestea impun casarea cu trimitere a cauzei în condiţiile art. 313 C. proc. civ. la aceeaşi instanţă.
După casare, instanţa de apel va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
Cu privire la recursul declarat de pârâtă, Înalta Curte a avut în vedere numai criticile formulate de pârâtă în cuprinsul termenului de recurs şi aflate la filele 3-8 dosar recurs, neputând analiza aspectele invocate în plus în cuprinsul notelor scrise şi depuse după închiderea dezbaterilor cu depăşirea termenului impus de art. 303 C. proc. civ.
Cu privire la recursul declarat de reclamanta D.V., se vor reţine următoarele:
Prin recursul său, reclamanta a atacat atât Decizia civilă nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, cât şi încheierea din 24 septembrie 2007, precum şi încheierea din 16 martie 2009, ambele ale aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Bucureşti.
Încheierea din data de 24 septembrie 2007 a mai fost atacată cu recurs de către reclamantă, iar prin Decizia civilă nr. 4047/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a dispus respingerea, ca inadmisibil al recursului declarat de reclamanta D.V.
S-a reţinut că, în cauză fiind vorba de o încheiere premergătoare nu se poate face recurs decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin aceasta s-a întrerupt cursul judecăţii.
În raport de Decizia civilă nr. 4047/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi vizând şi dispoziţiile art. 1201 C. civ., ne aflăm sub imperiul autorităţii de lucru judecat, fapt ce împiedică atacarea încheierii mai sus menţionată, cu un nou recurs.
În ce priveşte încheierea din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, se reţine faptul că prin aceasta s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de pârâta C.D. şi s-a aplicat acesteia o amendă judiciară în cuantum de 500 lei.
S-a impus aplicarea sancţiunii amenzii judiciare pentru formularea cu rea-credinţă a unor excepţii de neconstituţionalitate, de către pârâtă, cu intenţia vădită de a prelungi nejustificat durata de soluţionare a procesului prin suspendarea acestuia pe perioada soluţionării excepţiei.
Prin urmare, cele două încheieri despre care s-a făcut vorbire nu au avut vreo influenţă asupra reclamantei pe parcursul procesului ce s-a derulat între reclamantă şi pârâtă.
Dimpotrivă, prin încheierile menţionate, instanţa a urmărit să pună capăt excepţiilor de neconstituţionalitate invocate de pârâtă cu rea-credinţă pentru a se prelungi nejustificat durata de soluţionare a procesului prin suspendarea acestuia pe durata soluţionării excepţiei.
Aşa fiind, recursul declarat de reclamantă poate fi primit ca nefondat.
Pentru toate aceste considerente, se va admite recursul declarat de pârâta C.D.M. împotriva Deciziei civile nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Se va casa decizia atacată şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Se va respinge recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva încheierilor de şedinţă din 24 septembrie 2007 şi 16 martie 2009, precum şi împotriva Deciziei civile nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat pârâta C.D.M. împotriva Deciziei civile nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Respinge recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva încheierilor de şedinţă din 24 septembrie 2007 şi 16 martie 2009 precum şi împotriva Deciziei civile nr. 581 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6237/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6280/2010. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
