ICCJ. Decizia nr. 6416/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6416/2010
Dosar nr. 2882/1/2010
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 15 aprilie2008, reclamanţii A.R.R. şi B.C. au chemat în judecată pe pârâta SC P. SA pentru ca, prin hotărârea care va fi pronunţată, pârâta să fie obligată să le plătească suma de 6.600 RON, reprezentând diferenţa dintre plăţile compensatorii acordate şi cele cuvenite conform Planului social pe anii 2005-2008, plus indexarea sumelor cu dobânda legală de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală.
Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, prin sentinţa nr. 158 din 13 februarie 2009, a respins excepţia prescripţiei dreptul material la acţiune invocată de pârâtă şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei au formulat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
La termenul de judecată din 22 februarie 2010 pârâta SC P. SA a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 alin. (2), art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, C. mun., precum şi a dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 168/1999, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi alin. (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României, revizuită.
Prin încheierea de şedinţă din 15 martie 2010 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei.
În motivarea soluţiei, instanţa a reţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi că asupra excepţiei Curtea Constituţională s-a pronunţat prin decizia nr. 254 din 24 februarie 2009, în sensul respingerii acesteia ca inadmisibilă, cu motivarea că nu există nici o neconcordanţă între textele de lege invocate şi Constituţia României şi că în raportul dintre legea specială şi dreptul comun atributul aprecierii cu privire la aplicarea unei norme este unul exclusiv în favoarea instanţei de judecată în soluţionarea litigiilor de muncă.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta SC P. SA.
Criticile aduse încheierii recurate sunt, în esenţă, cele ce urmează:
Recurenta susţine că dat fiind numărul mare de cauze care, deşi nu sunt identice, sunt similare, vizând probleme de dreptul muncii (acordarea diverselor sporuri şi drepturi salariale obţinute de salariaţi prin încheierea contractelor colective de muncă), se pune în discuţie dreptul efectiv la apărare şi dreptul la un proces echitabil.
Recurenta arată că, pe de o parte, dispoziţiile art. 222 şi art. 282 din Legea nr. 53/2003, C. mun. şi cele ale art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi, pe de altă parte, dispoziţiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor încalcă dispoziţiile de forţă juridică superioară ale art. 1 alin. (3) şi art. 9 din Titlul I ce consacră principiile generale, art. 16 alin. (1) şi alin. (2), art. 20 alin. (1) şi alin. (2), art. 24 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (5) şi art. 53 alin. (1) şi alin. (2) din Titlul II ce consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta mai susţine că există o incoerenţă legislativă în consacrarea rolului sindicatelor în rezolvarea conflictelor de drepturi, întrucât există o diferenţă între regimul juridic al conflictelor de interese şi al conflictelor de drepturi, în cazul primelor, parteneri de dialog sociali fiind exclusiv sindicatele, în timp ce în cazul conflictelor de drepturi, sindicatele nu au aproape nici un rol, ceea ce atrage imposibilitatea unităţii de a le introduce în cadrul procesual demarat de salariaţi.
Recurenta precizează că interesul justificat de recurentă vizează posibilitatea de a formula cereri, în contradictoriu cu sindicatele, pe marginea executării contractului colectiv pe care l-au negociat împreună, prin formularea unei cereri de intervenţie forţată, ori direct, pe cale principală.
Concluzionând, recurenta pârâtă arată că, în cazul de faţă, menţinerea în activul legislativ a art. 222, art. 282 din Legea nr. 53/2003, C. mun., a art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi a art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 perpetuează incoerenţa legislativă în privinţa calităţii procesuale a sindicatelor la rezolvarea conflictelor de drepturi şi, în acelaşi timp, vatămă dreptul societăţii pârâte la apărare şi la un proces echitabil.
Recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ:
- existenţa unui proces pendinte, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
- activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, în vigoare.
- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.
Pentru a nu fi caracterizată ca un abuz de drept, menit să tergiverseze soluţionarea cauzei, ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate trebuie sa fie adecvată argumentului că textul invocat ca neconstituţional este în mod logic, în raport şi în contradicţie cu un articol din Constituţie.
Prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial.
Fiind un impediment apărut în cursul unui proces, asemănător chestiunilor prejudiciale, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate reclamă justificarea unui interes procesual sau de ordin substanţial.
Drept urmare, prin alin. (1) art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiţie şi, pe cale de consecinţă, un control de pertinenţă al instanţei de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, vizând constatarea că aceasta are legătura cu soluţionarea cauzei.
În speţă, recurenta-pârâtă invocă neconstituţionalitatea art. 222 şi art. 282 din Legea nr. 53/2003, C. mun., art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă şi art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, apreciind că acestea încalcă dispoziţiile constituţionale conţinute în art. 1 alin. (3), art. 9, art. 16 alin. (1) şi alin. (2), art. 20 alin. (1) şi alin. (2), art. 24 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (5) şi art. 53 alin. (1) şi alin. (2).
Textele legale criticate se referă la persoana care poate formula acţiunea în justiţie şi la posibilitatea sindicatelor de a-i reprezenta pe membrii lor în faţa instanţelor pentru obţinerea unor drepturi salariale.
Or, în cauza de faţă, acţiunea a fost formulată de reclamanţi prin intermediul unui avocat ales, ei nefiind reprezentaţi de o organizaţie sindicală.
Aşadar, reprezentarea salariaţilor de către sindicate nu are nici o legătură cu cauza.
Critica recurentei se referă la imposibilitatea chemării în judecată într-un astfel de litigiu a organizaţiei sindicale care a negociat contractul colectiv de muncă.
Sub acest aspect, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de munca este convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.
Aşadar, organizaţiile sindicale acţionează numai ca reprezentanţi ai sindicatelor, drepturile şi obligaţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă făcând parte din patrimoniul salariaţilor, organizaţia sindicală nedevenind subiect al acestor drepturi şi obligaţii.
Ca urmare, în cazul unei acţiuni precum cea de faţă, în care se pretind anumite drepturi salariale, calitatea procesual activă o au persoanele care susţin că sunt titularii drepturilor pretinse, adică angajaţii sau foştii angajaţi, în persoana cărora se verifică existenţa sau inexistenţa acestor drepturi salariale.
Din acest motiv, pentru soluţionarea cauzei, nu are nici o relevanţă dacă reprezentantul angajaţilor la semnarea contractului colectiv de muncă poate fi atras în procesul derulat între angajator şi angajat, această împrejurare fiind fără efecte asupra temeiniciei pretenţiilor rezultate din contractul colectiv de muncă care, potrivit art. 7 din Legea nr. 130/1996 constituie legea părţilor.
În raport de considerentele prezentate, încheierea recurată este legală, instanţa de recurs care a pronunţat-o reţinând corect că, în cauză, criticile vizând textele legale invocate nu se circumscriu condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, cu atât mai mult cu cât în recurs criticile referitoare la sindicate privesc aspecte care nu au format obiect al verificării de către instanţa a cărei încheiere se atacă.
În consecinţă, recursul declarat în cauză este nefondat motiv pentru care în conformitate cu art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva încheierii din 15 martie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6415/2010. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6414/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
