ICCJ. Decizia nr. 6426/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6426/2010
Dosar nr. 5220/117/2007
Şedinţa publică de la 26 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 631 din 16 octombrie 2009 a Tribunalului Cluj a fost admisă plângerea precizată, formulată de reclamanţii B.T.S.A., B.A.I., B.F.Q., B.A.I.A. şi B.C., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, şi, în consecinţă, s-a dispus anularea parţială a dispoziţiei din 22 octombrie 2007 emise de Primarul municipiului Cluj-Napoca, respectiv, doar cu privire la art. 6 din dispoziţie, în sensul că, prima instanţă a dispus restituirea în natuii a terenului în suprafaţă de 262,24 mp, din imobilul situat în Cluj-Napoca, cu menţiunea că de restituirea în natură urmează a beneficia reclamanţii B.C., B.T.S.A., B.A.I., urmând ca în favoarea reclamanţilor B.F.G., B.A.I.A., (cetăţeni maghiari), respectiv pentru cota lor din terenul restituit, să se acorde dreptul de folosinţă special, conform prevederilor Titlului II art. II din O.U.G. nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii 10/2001, aprobată prin Legea nr. 48/2004.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin dispoziţia din 22 octombrie 2007, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, s-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. X, cu obligaţia de menţinere a afectaţiunii pentru o perioadă de 5 ani de la data emiterii dispoziţiei, potrivit prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 în sarcina reclamanţilor. Totodată, pentru restul imobilului, respectiv, pentru apartamentele nr. Y-Z ca şi pentru terenul în suprafaţă de 732 mp din imobilul situat în str. M., s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
S-a reţinut din materialul probator administrat în cauză că terenul în suprafaţă de 732 mp, se află în proprietatea Statului Român şi în administrarea Consiliului Local al municipiului Cluj-Napoca, iar din concluziile raportului de expertiză a rezultat că suprafaţa de teren liberă este de 341,59 mp; cu toate acestea restituirea în natură s-a dispus doar pentru suprafaţa 262,24 mp, deoarece din cea iniţial menţionată s-a scăzut suprafaţa ocupată de trotuare şi gang. Expertul a opinat cu privire la servitutea de trecere pietonală, că aceasta se va rezolva după restituirea în natură a terenului, servitute ce ar fi necesară locatarei corpului II, apartamentul nr. Z, V.I.
Având în vedere prevederile art. 9 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat întemeiată acţiunea reclamanţilor, în condiţiile în care din raportul de expertiză a rezultat faptul că terenul liber, în accepţiunea art. 11, este de 262,24 mp şi a dispus în consecinţă, astfel cum s-a arătat.
Cu privire la problema servituţii de trecere, prima instanţă a reţinut că în prezentul cadru procesual nu se poate stabili dacă este necesară sau nu instituirea unui astfel de drept deoarece, pe de o parte, nu a fost sesizată cu un astfel de capăt de cerere, iar pe de altă parte, instituirea unui astfel de drept trebuie a se stabili doar în favoarea persoanelor interesate. Or, în speţa de faţă, nu au figurat ca părţi în proces proprietarii apartamentelor nr. Y-Z din imobilul situat în Cluj-Napoca, în mod evident, nu se ştie câţi dintre aceştia sunt interesaţi pentru instituirea unui astfel de drept, avându-se în vedere că imobilul este compus din două corpuri de clădire.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere faptul că din totalul celor 732 mp revendicaţi, s-a dispus restituirea în natură doar a suprafeţei are 262,24 mp, restul rămânând în proprietatea indiviză comună a proprietarilor imobilului, astfel că, şi în raport de acest aspect trebuie a se lămuri dacă este necesară instituirea unei servituţi de trecere pietonale.
Cu referire la instituirea unei servituţi pentru intervenţia la reţelele de apă-canal, s-a reţinut că o astfel de servitute în accepţiunea art. 576 şi urm. din C. civ. nu există, însă, tribunalul a apreciat că aceste reţele fac parte din părţile indivize comune ale imobilului şi în caz de o eventuală avarie, toţi coproprietarii (între care şi reclamanţii), sunt obligaţi să permită intervenţia autorităţilor. Pe de altă parte, s-a avut în vedere, aşa cum a arătat expertul, faptul că nu se cunoaşte exact traseul acestora în subteran şi, prin urmare, s-a apreciat că existenţa acestor reţele nu împiedică restituirea în natură a terenului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel în termen legal primarul municipiului Cluj-Napoca, criticând soluţia primei instanţe pentru nelegaliate şi netemeinicie.
În motivarea apelului, pârâtul a arătat că soluţia pronunţată de prima instanţă este dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor legale incidente.
Astfel, terenul atribuit de instanţă reclamanţilor, nu se poate transforma în amplasament construibil, deoarece nu are dimensiunea şi forma impuse prin planul urbanistic general aferent zonei centrale şi a construcţiilor din imediata vecinătate. Instanţa de fond nu a ţinut cont că suprafaţa, curte, dintre corpul 1 şi 2, deşi este liberă de construcţii, este afectată de utilităţi care deservesc cele două imobile: canalizare, apa potabilă, punct hidrant, situaţie în care era necesară şi instituirea unei servituţi de trecere pietonale pentru locatarii corpului 2, care ar trebui să fie amplasată pe o lungime de cea 17,50 mp şi o lăţime de minim 1 m.
Apelantul a mai învederat că deşi tribunalul a reţinut că nu se cunoaşte traseul exact al reţelelor apă canal, cu toate acestea a apreciat că existenţa acestora nu împiedică restituirea în natură a terenului.
Or, o atare concluzie încalcă dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care precizează că pentru terenul afectat servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică, se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent.
S-a susuţinut, totodată, prin motivele de apel, că instanţa de fond a ignorat şi prevederilor art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007, care definesc sintagma de amenajări publice, ca fiind acele suprafeţe de teren afectate utilităţilor publice, respectiv, suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii şi dotări tehnico-edilitare subterane. Or, suprafaţa de 262,24 mp este afectată de dotări tehnico-edilitare şi se impunea acordarea de despăgubiri, iar nu restituirea în natură.
Prin decizia civilă nr. 2 A din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a fost admis apelul formulat de pârât, sentinţa apelată a fost schimbată în tot, iar, pe fond, contestaţia promovată de reclamanţi, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că din planul de situaţie, anexă a raportului de expertiză, rezultă că imobilul situat în Cluj-Napoca, are o suprafaţă de teren de 673,52 mp, pe care sunt edificate două corpuri de clădire, suprafaţa construită fiind de 331,93 mp, iar terenul liber, de 341,59 mp. Acest teren reprezintă curtea interioară a imobilului, corpul 1 de clădire fiind situat la str. M., iar corpul 2 de clădire, în partea opusă a. acesteia la limita proprietăţii. Intrarea în curtea interioară a imobilului şe face printr-un gang cu o suprafaţă de 40,55 mp şi, în continuare, se intră într-o curte liberă sub forma unui dreptunghi, situat între corpul 1 şi 2 de clădire, în suprafaţă de 301,04 mp.
În raportul de expertiză s-a arătat că suprafaţa liberă a terenului (incluzând şi gangul) este de 341,59 mp.
În răspunsul la obiecţiuni, expertul a arătat că din terenul de 341,59 mp a scăzut trotuarele, considerate ca făcând parte din părţile indivize comune ale imobilului, rezultând o suprafaţă liberă ce ar putea fi restituită în natură de 262,24 mp.
Având în vedere situaţia de fapt anterior redată, reţinută de instanţa de apel, s-a apreciat că terenul de 262,24 mp cuprinde şi suprafaţa aflată în gangul de intrare în imobil.
Totodată, reclamanţii au învederat că le-a fost restituit corpul 2 din clădire şi că o eventuală servitute pietonală şi auto ar fi fără obiect, în ipoteza în care li s-ar restitui curtea interioară a imobilului.
Această susţinere a fost înlăturată de instanţa de apel, întrucât în anexa nr. 3 a raportului de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că cel de-al doilea corp de clădire este compus din apartamentul nr. Z şi apartamentul nr. X, iar prin dispoziţia din 22 octombrie 2007 reclamanţilor li s-a restituit în natură numai apartamentul nr. X în suprafaţă de 17,11 mp şi, prin urmare, acestora li s-a restituit numai o parte din corpul 2 de clădire, iar nu întregul corp.
Tot din anexa 3 a raportului (planul parterului corpului 1), a rezultat că apartamentele situate în acest corp sunt aşezate unul în continuarea celuilalt, situaţie în care instanţa de apel a apreciat că este evident că pentru buna funcţionare şi utilizare a acestora este necesară o servitute auto şi pietonală pentru a avea acces maşina pompierilor sau salvarea, în caz de nevoie. La fel, proprietarul apartamentului nr. Z are nevoie de acces auto şi pietonal până la corpul 2 al imobilului în care, de asemenea, este situat apartamentul său.
Fiind vorba de două corpuri de clădire, este evident că acestea sunt branşate la reţeaua de canalizare, apă potabilă, gaz metan, reţele care traversează curtea interioară a imobilului.
În aceste circumstanţe, instanţa de apel a apreciat că terenul ce constituie curtea interioară a imobilului nu poate fi restituită în natură, deoarece, potrivit dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi restituit în natură terenul afectat de servituti legale.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, instanţa este obligată să verifice destinaţia actuală a terenului solicitat, existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane, conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol şi altele asemenea.
În ipoteza în care se constată că există astfel de amenajări subterane, restituirea în natură se limitează numai la acele suprafeţe de teren libere care nu afectează accesul şi utilizarea normală a acestora.
În cazul de faţă, a mai reţinut instanţa de apel, curtea interioară pe porţiunea aferentă corpului 1 de clădire, este destinată accesului auto şi pietonal necesar pentru buna funcţionare a ambelor corpuri de clădire, în timp ce, în subteranul curţii există reţeaua de canalizare şi de apă pentru ambele corpuri de construcţie, astfel că, restituirea în natură ar afecta utilizarea normală a celor două construcţii.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că terenul de 262,24 mp nu poate fi restituit în natură liber de sarcini, astfel cum prevede art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece este evidentă necesitatea instituirii unei servituţi auto şi pietonale, cât şi a unei servituţi pentru utilizarea reţelelor de apă şi canalizare.
Curtea de apel a concluzionat că tribunalul în mod greşit a apreciat că, ulterior finalizării prezentului litigiu, părţile vor putea sesiza instanţa cu o acţiune pentru instituirea unei servituţi auto şi pietonale, întrucât necesitatea instituirii unei astfel de măsuri, trebuie apreciată la momentul la care se dispune cu privire la măsurile reparatorii în condiţiile legii speciale.
Apreciindu-se greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001 de prima instanţă, curtea de apel a admis calea de atac şi a schimbat în tot sentinţa în sensul celor arătate.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanţii au promovat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
S-a susţinut prin motivele de recurs că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 7, art. 9 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că, în mod nelegal le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului liber al imobilului în suprafaţă de 341 mp, înscris în CF (îndreptându-se eroarea materială strecurată în motivele de recurs cu privire la acest nr. top., prin cererea depusă).
Recurenţii au învederat că în mod nelegal instanţa de apel a calificat acest teren ca fiind curtea imobilului din Cluj-Napoca şi a reţinut că dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 împiedică restituirea lui în natură, întrucât ar fi grevat de servituti legale.
Textul invocat nu este incident, întrucât pe terenul ce a fost preluat de la autoarea lor, nu s-au edificat construcţii noi şi nici nu este afectat unor servituti legale sau amenajări de utilitate publică.
Împrejurarea că pe un traseu de cca. 79 ml din teren se află conducta de apă şi canalizare amplasată la marginea lui nu constituie o aşa zisă servitute lagală asupra terenului, concluzia instanţei de apel fiind în afara cadrului legal.
Aceste conducte nu reprezintă amenajări de utilitate publică în interesul comunităţii din municipiul Cluj, ca urmare a realizării unor noi construcţii de către stat ci, prin înstrăinarea apartamantelor nr. Y-Z din imobil, ele au devenit şi sunt proprietate comună indiviză perpetuă şi forţată a proprietarilor apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 şi a recurenţilor, cărora li s-a restituit apartamentul nr. X din corpul 2 al clădirii; ele nu sunt de utilitate publică pentru că sunt menite să deservescă exclusiv proprietarii imobilului de pe str. M.
Pe de altă parte, mai arată recurenţii, instanţa de apel nu indică temeiul legal potrivit căruia a stabilit că dacă s-ar restitui în natură terenul liber, ar fi necesară stabilirea unei servituţi cu mijloace auto în favoarea salvării şi pompierilor, dar şi a proprietarilor celorlalte apartamente.
Servitutile, în general, presupun existenţa unui fond dominant şi a unuia aservit, iar pe de altă parte, ele nu pot fi stabilite decât prin lege sau prin convenţie; or, niciuna dintre condiţiile de constituire a unui drept de servitute nu este întrunită în cauză.
Pe de altă parte, proprietarii apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 ar avea dreptul doar la o servitute de tecere pietonală, iar nu auto, şi, în plus, acesta există deja şi este exercitată efectiv printr-un trotuar de beton cu lăţimea de 1 ml care se întinde de la locuinţele lor până la calea publică, pe o lungime de cea. 15 ml.
Nici existenţa conductei de apă şi canalizare care deserveşte cele două apatamente din corpul 2 de clădire şi se află în subteranul unei porţiuni de 79 mp neocupate de construcţii, nu poate împiedica restituirea în natură, deoarece acestea se află în proprietatea comună perpetuă şi forţată a proprietarilor apartamentelor şi sunt utilizate exclusiv în interesul lor privat; pe de altă parte, aceste conducte nu se regăsesc în subteranul suprafeţei de 262,24 mp liberă de construcţii care a fost restituită în natură în mod legal de prima instanţă.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul pârât Primarul municipiului Cluj a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Nu s-au administrat alte probe în această etapă procesuală.
Recursul formulat este fondat.
Examinând decizia recurată în baza criticilor formulate de reclamanţi, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este dată, în parte cu aplicarea greşită a legii, iar în parte, lipsită de temei legal, astfel încât, sunt întrunite cerinţe de modificare a ei, pe temeiul art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Imobilul situat în municipiul Cluj, compus din teren în suprafaţă de 732 mp şi două corpuri de clădire cu 9 apartamente, solicitat spre restituire de către recurenţi în baza Legii nr. 10/2001, a aparţinut autoarei lor B.M., fiind preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin dispoziţia din 22 octombrie 2007, emisă de intimat şi contestată în cauză, s-a dispus restituirea în natură doar a apartamentului nr. X din corpul 2 de clădire, pentru restul apatamanatelor (Y-Z) vândute în baza Legii nr. 112/1995 ca şi pentru terenul în suprafaţă de 732 mp, propunându-se acordare de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Instanţa de fond, constatând pe baza expertizei efectuate în cauză, că o suprafaţă de 262,24 mp de teren este liberă, a dispus anularea în parte a dispoziţiei (art. 6) şi a dispus restituirea în natură şi a acestei suprafeţe către reclamanţi, făcând, totodată, aplicarea prevederilor art. II din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002 de modificare a Legii nr. 10/2001 în ce priveşte reclamanţii cetăţeni maghiari, în favoarea cărora, pentru teren, a stabilit un drept de folosinţă specială, conform acestei norme.
Raportul juridic de drept material a fost soluţionat în baza art. 9 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel, reinterperetând materialul probator al cauzei, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a dispus, schimbând în tot sentinţa apelată, respingerea contestaţiei formulate, înlăturând, prin urmare, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 262,24 mp, parte din curtea imobilului.
Norma legală incidentă a fost greşit identificată de instanţa de apel, art. 10 alin. (2), (imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950, iar nu prin expropriere pentru a fi aplicabil art. 11 din lege, cum a reţinut prima instanţă), şi în plus, a fost şi greşit aplicată.
Astfel cum au susţinut recurenţii, instanţa de apel pornind de la premisa falsă a incidenţei art. 10 alin. (2), a identificat două impedimente la restituire:
- necesitatea stabilirii unei servituţi pietonale şi auto (pentru a avea acces maşina pompierilor şi salvării, la nevoie) în favoarea proprietarului de la apartamentul nr. Z din acelaşi corp 2 de clădire, în care se află şi apartamentul restituit recurenţilor, astfel că, s-a apreciat ca afectarea terenului acestei servituţi legale, reprezintă un impediment susceptibil de încadrare în teza finală a art. 10 alin. (2) din lege;
- totodată, s-a apreciat că este necesară şi o servitute pentru utilizarea reţelelor de apă şi canalizare (soluţie identificată în baza art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001), reţele calificate de instanţa de apel ca fiind de utilitate publică, excepţie de la restituirea în natură instituită tot prin teza finală a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din actul normativ de reparaţie (dacă premisa aplicării lui se verifică).
Norma de drept anterior menţionată împiedică, într-adevăr, restituirea în natură în măsura în care terenul a cărui restituire în natură este afectat unor servituţi legale, ceea ce presupune preexistenţa acestora raportată la momentului soluţionării raportului de restituire.
Or, servitutea de trecere, dezmembrământ al dreptului de proprietate, nu se naşte ope legis, ci ea trebuie să fi fost constituită în favoarea fondului dominant la solicitarea titularului său, pentru a avea o existenţă juridică şi a fi legal materializată în realitatea obiectivă întrucât numai în acest caz servitutea de trecere constituie un impediment legal la restituirea în natură a unui teren ce formează obiectul Legii nr. 10/2001.
Soluţia decurgând din dispoziţiile art. 10 alin. (2) din lege (nerestituirea în natură a imobilelor afectate unei servituti legale, constituite însă în favoarea construcţiilor noi edificate pe terenul a cărui restituire în natură se cere) se coroborează cu prevederile art. 9 care dispun că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini, servitutea fiind definită drept o sarcină ce se impune proprietarului fondului aservit, respectiv, o limitare a exerciţiului atributelor dreptului său de proprietate care nu pierde niciunul dintre acestea prin instituirea servituţii, spre deosebire de alte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (uz, uzufruct, habitaţie).
Raţiunea interdicţiei instituite prin dispoziţiile art. 10 alin. (2) teză finală, este aceea că prin măsura restituirii în natură, trebuie respectate raporturile juridice legale şi preexistente soluţionării cererii de restituire, deci, şi a unor servituţi legale care nu pot înceta prin schimbarea titularului fondului aservit, date fiind condiţiile în care restituirea trebuie să opereze: libere de sarcini (art. 9 din lege) şi aceasta, cu atât mai mult cu cât servitutea are un caracter accesoriu, în sensul că urmează soarta fondului căruia îi profită.
Contrar celor statuate de instanţa de apel, nici ipoteza amenajărilor de utilitate publică nu se verifica în cauză, întrucât existenţa unor conducte de apă şi canalizare în subteranul terenului ce constituie curtea imobilului nu constituie amenajări de utilitate publică, nefiind destinate să servească unei comunităţi, în general, ci coproprietarilor imobilului din str. M., fiind coproprietate comună, forţată şi perpetuă a acestora (proprietarii apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 ca şi a recurenţilor).
Însă, astfel cum corect au susţinut recurenţii prin motivele de recurs, cererea de restituire a terenului în discuţie, era susceptibilă de soluţionare în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât construcţia ce a fost preluată autoarei lor împreună cu terenul, nu a fost demolată nici total nici parţial pentru a fi aplicabil art. 10 alin. (2), demolare care să fi fost urmată de edificarea unei noi construcţii, însă, având în vedere că 8 din 9 apartamente ale celor două corpuri de clădire au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, trebuia a se observa şi incidenţa art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, potrivit situaţiei de fapt reţinute în cauză de instanţele de fond, restituirea în natură este posibilă pentru terenul liber ca şi pentru apartamentele ce nu au fost înstrăinate, art. 20 alin. (2) trebuind a fi interpretat per a contram, deoarece textul prevede măsuri reparatorii exclusiv prin echivalent, pentru situaţia vânzării întregului imobil.
Prin urmare, dacă imobilul nu a fost vândut integral în baza Legii nr. 112/1995, nu există nicio raţiune pentru a se exclude restul imobilului (construcţie şi restul terenului neînstrăinat chiriaşilor cumpărători) de la regula prevalentă a restituirii în natură, înscrisă cu valoare de principiu în dispoziţiile art. 1 alin. (1) din lege şi reluată în art. 7, art. 9, etc. din actul normativ de referinţă.
Or, din raportul de expertiză efectuat în dosar rezultă că din întregul teren corespunzător curţii în suprafaţă de 341, 59 mp, este liberă în sensul legii, o suprafaţă de 262,24 mp, întrucât s-a dedus cea corespunzătoare gangului ce constituie cale de acces pentru toţi proprietarii apartamentelor ca şi trotuarele de beton practicate de-a lungul celor două corpuri de clădire, aşa cum a reţinut şi apreciat prima instanţă (situaţia de fapt neputând fi cenzurată în recurs).
Prin urmare, în temeiul art. 10 alin. (1) coroborat cu art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acest teren este susceptibil de restituire în natură.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) şi alin. (3) coroborat cu art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., va admite recursul reclamanţilor, va modifica în tot decizia recurată, iar în temeiul art. 296 din C. proc. civ., apelul pârâtului va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii B.C., B.A.I., B.F.G., B.A.I.A. şi B.T.S.A., împotriva deciziei civile nr. 2 A din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Modifică în tot decizia recurată, în sensul că, respinge ca nefondat apelul formulat de pârâtul Primarul municipiului Cluj, împotriva sentinţei civile nr. 631 din 16 octombrie 2009 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6417/2010. Civil. Recalculare pensie.... | ICCJ. Decizia nr. 6415/2010. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
