ICCJ. Decizia nr. 6414/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6414/2010
Dosar nr. 49/118/2008
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 7062 din 25 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, pronunţată în Dosarul nr. 614/36/2006 a fost admis recursul formulat de reclamanta G.A.R. împotriva deciziei civile nr. 142/C din 5 iulie 2006 şi a încheierii nr. 155/C din 13 septembrie 2006 ale Curţii de Apel Constanţa, precum şi recursul Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, împotriva aceleiaşi decizii.
A fost respins ca nefondat recursul comun formulat de pârâţii Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin Primar.
Urmare casării, cauza a fost trimisă la Tribunalul Constanţa pentru soluţionarea celorlalte cereri formulate în cauză.
În aceste condiţii, soluţionându-se irevocabil acţiunea principală formulată de reclamanta G.A.R. în revendicarea imobilului din Constanţa, Tribunalul Constanţa a fost sesizat în vederea desăvârşirii judecăţii asupra cererilor incidentale şi accesorii formulate în cauză, anume:
- cererea reconvenţională formulată de pârâta T.L. în contradictoriu cu reclamanta G.A.R. pentru plata contravalorii actualizate a îmbunătăţirilor şi reparaţiilor efectuate asupra părţii de imobil deţinute; instituirea unui drept de retenţie în favoarea pârâtei reconveniente până la plata integrală a acestei valori (estimate la data depunerii cererii, 7 martie 2001, la 150.000.000 ROL);
- cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, formulată de pârâta-reconvenientă T.L. în vederea obligării chematului în garanţie la plata de despăgubiri aferente sumei de 10.762.192 ROL, actualizate cu rata inflaţiei, reprezentând valoarea actualizată a preţului cu care a dobândit dreptul de proprietate asupra părţii de imobil deţinute;
- cererea de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa, formulată de pârâta reconvenientă T.L. în vederea obligării chematului în garanţie la plata de despăgubiri aferente sumei de 10.762.192 ROL, actualizate cu rata inflaţiei, reprezentând valoarea actualizată a preţului cu care a dobândit dreptul de proprietate asupra părţii de imobil deţinute;
- cererea de chemare în garanţie a Administraţiei Financiare Constanţa şi a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice. Constanţa, formulată de chemata în garanţie R.A.E.D.P.P. Constanţa în vederea suportării corelative de către autorităţile administraţiei fiscale a despăgubirii aferente sumei de 10.762.192 ROL, actualizate cu rata inflaţiei, în măsura în care regia autonomă ar cădea în pretenţii faţă de pârâta reconvenientă.
Prin sentinţa civilă nr. 295 din 18 martie 2008 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pronunţată în Dosarul nr. 49/118/2008, a fost admisă cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie a Statului Român-prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, cereri formulate de pârâta-reconvenientă.
Reclamanta G.A.R. (moştenitoarea lui P.A.M.) a fost obligată la plata către pârâta-reconvenientă T.L. a sumei de 38.500 RON (385.000.000 lei ROL), reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor şi a lucrărilor de reparaţii, care se va reactualiza în funcţie de indicele de inflaţie la data efectivă a plăţii.
A fost instituită, în favoarea pârâtei-reconveniente T.L., un drept de retenţie cu privire la imobilul situat în municipiul C., judeţul Constanţa, până la plata integrală a sumei de 38.500 RON reactualizată la data plăţii efective.
Chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost obligat la plata către pârâta reconvenientă T.L. a sumei de 1.076,21 RON (10.762.192 ROL), reprezentând preţul imobilului, sumă care se va reactualiza în funcţie de indicele de inflaţie, la data efectivă a plăţii.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa formulată de pârâta-reconvenientă, ca nefondată, cererea de chemare în garanţie a Administraţiei Finanţelor Publice Constanţa şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, formulată de chematul în garanţie R.A.E.D.P.P. Constanţa, fiind respinsă ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Instanţa de fond a reţinut că nici constatarea irevocabilă a nevalabilităţii titlului statului cu privire la imobilul în litigiu nu atrage netemeinicia cererii reconvenţionale, atât în ceea ce priveşte pretenţiile, cât şi în raport de persoana obligată la suportarea contravalorii sporului de valoarea adus imobilului, în cauza de faţă nefiind incidente prevederile speciale ale art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text intrat în vigoare ulterior prezentei acţiuni şi de care partea nu a înţeles să se prevaleze, aceasta invocând în susţinerea cererii sale dispoziţiile dreptului comun (acţiunea fiind timbrată la valoarea pretenţiilor invocate, corespunzător dreptului comun în materie).
Preţul de vânzare al imobilului, deşi achitat către R.A.E.D.P.P. Constanţa, unitate care în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 a înstrăinat imobilul, a intrat în fapt în patrimoniul Statului Român, fondul extrabugetar fiind doar la dispoziţia Ministerului Finanţelor.
Faptul că instanţa de recurs a stabilit lipsa legitimării procesuale pasive a statului în cadrul acţiunii în revendicare pentru că bunul nu intră în domeniul public de interes naţional nu înlătură obligaţia de despăgubire cât priveşte restituirea preţului vânzării şi care incumbă statului, el fiind şi cel care a beneficiat de preţ.
De altfel, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că respectarea echilibrului just impune ca partea care a pierdut proprietatea să primească o compensaţie rezonabilă, restituirea preţului în cuantum reactualizat în funcţie de indicele de inflaţie la data efectivă a plăţii reprezentând o astfel de reparaţie rezonabilă.
Obligaţia de garanţie revine chematului în garanţie Statul Român şi, întrucât s-a dovedit prin proba cu înscrisuri (Dosar nr. 519/2002) şi proba testimonială, că pârâta-reconvenientă T.L. este cea care a achitat preţul vânzării în sumă de 10.762.192 ROL, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat, cererea de chemare în garanţie a Statului Român a fost admisă.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta-reconvenientă T.L. în contradictoriu cu chematul în garanţie R.A.E.D.P.P., instanţa s-a raportat la considerentele expuse în argumentarea soluţiei date cererii de chemare în garanţie a Statului Român, în sensul că acesta este adevăratul transmiţător al dreptului de proprietate prin actul de vânzare-cumpărare desfiinţat în mod irevocabil, fiind şi cel care a beneficiat de preţul vânzării. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu revine aşadar R.A.E.D.P.P., aceasta fiind numai o „unitate specializată care evaluează şi vinde apartamentele" potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 şi art. 29 din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, care a criticat-o pe considerentul greşitei respingeri a cererii de chemare în garanţie formulate de pârâta Toboltoc faţă de R.A.E.D.P.P. Constanţa şi reţinerea temeiurilor de răspundere ale statului.
Prin decizia civilă nr. 286C din 7 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale s-a admis apelul formulat de apelanta G.A.R.; s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat apelanta la plată, către pârâta reconvenţională T.L. la 24.981 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, sumă ce se va actualiza în raport de indicele de inflaţie la data plăţii efective; s-a respins cererea reconvenţională, cât priveşte instituirea dreptului de retenţie; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; s-a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, şi T.L. şi a fost obligată pârâta T.L. la plata către apelanta reclamantă G.A.R. la 2.585 RON cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Apelul formulat de apelantul chemat în garanţie Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor (Ministerul Finanţelor Publice conform H.G. nr. 34/2009) este nefondat.
Principala critică adusă soluţiei apelate constă în respingerea, lipsită de suport legal, în opinia apelantului, a cererii de chemare în garanţie formulate de către pârâta reconvenientă T.L. faţă de R.A.E.D.P.P. Constanţa, dată fiind calitatea acestei entităţi mandatate legal să înstrăineze imobilele cu destinaţia de locuinţe aflate în patrimoniul statului şi de împrejurarea că, urmare, finalizării procedurii, regia autonomă a dedus şi şi-a însuşit conform legii comisionul de 1% din valoarea acestui apartament.
Această critică este însă nefondată, iar soluţia instanţei de fond, care a statuat în sensul determinării obligaţiei personale a statului faţă de fostul proprietar al apartamentului vândut conform Legii nr. 112/1995, este corectă în măsura în care adevăratul titular al dreptului de proprietate transmis prin contractul de vânzare-cumpărare este, astfel cum a recunoscut de altfel şi apelantul, Statul Român, R.A.E.D.P.P. acţionând ca entitate mandatată.
În egală măsură, virarea a 99% din preţul plătit de pârâta reconvenientă pentru apartamentul în litigiu în fondul extrabugetar constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 confirmă această calitate a statului, iar împrejurarea că fondul este gestionat de Ministerul Finanţelor vizează transpunerea în practică a atribuţiilor generale ale Ministerului Finanţelor de reprezentare a Statului, în raport de obiectul său de activitate (abilitare regăsită şi în contextul dat de H.G. nr. 34/2009).
În speţă, nu se poate face trimitere la o altă entitate abilitată de lege, care să întrunească deopotrivă calitatea de fost titular al dreptului de proprietate asupra acestui imobil preluat abuziv de stat (chestiune statuată irevocabil în speţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi cea de beneficiar al preţului vânzării bunului, iar modalitatea concretă în care statul, prin unităţile sale descentralizate, va dispune restituirea sumei către cumpărătorul evins, anume, plata din fondul extrabugetar constituit la dispoziţia M.F. sau din alte surse, nu reprezintă un element de natură să schimbe raportul juridic obligaţional.
Nu va avea relevanţă, din acest punct de vedere, nici faptul că entitatea mandatată să înstrăineze locuinţa (R.A.E.D.P.P. Constanţa) şi-a dedus conform legii un comision de 1% din preţ, câtă vreme această situaţie presupune desocotirea financiară între mandant şi mandatar, după restituirea către pârâta reconvenientă a sumei actualizate achitate cu titlu de preţ.
În fine, sub aspectul greşitei înlăturări a prevederilor art. 276 din C. proc. civ. care permit admiterea parţială a pretenţiilor legate de cheltuielile de judecată ori compensarea lor, în măsura în care pretenţiile părţilor au fost încuviinţate în parte, se constată că şi aceste critici sunt neîntemeiate.
Obligarea uneia dintre părţi la plata cheltuielilor de judecată ţine de chestiunea culpei procesuale, iar în speţă, întregul litigiu a fost generat de revendicarea imobilului preluat abuziv şi înstrăinat de stat către o terţă persoană care, la rândul său, a invocat faptul evicţiunii şi prejudicierea prin pierderea valorică suportată (preţul achitat şi îmbunătăţirile aduse locuinţei restituite fostului proprietar).
Din acest punct de vedere, aspectul culpei procesuale este neechivoc, iar faptul că prin decizia civilă nr. 7581 din 4 octombrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a statuat în sensul că Statul nu mai avea, la data promovării acţiunii în revendicare, acest bun în patrimoniu şi nu întrunea calitatea procesuală pasivă în acţiunea principală nu presupune că el nu va putea răspunde în acţiunea în pretenţii formulată în speţă. Or, toate probele care au implicat cheltuieli ale pârâtei-reconveniente nu pot fi puse pe seama altei părţi decât celei faţă de care s-a stabilit obligaţia personală, astfel că în mod corect statul a fost obligat să suporte aceste cheltuieli, în faţa instanţei de fond.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, chematul în garanţie Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 şi urm. din C. proc. civ.
În dezvoltarea acestuia s-a arătat că se critică hotărârile pronunţate atât de către instanţa de fond, cât şi cea de apel în ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa formulată de pârâta-reconvenientă T.L., pentru următoarele motive:
Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 din Legea nr. 112/1995.
Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, comisionul de 1% reţinut de unitatea vânzătoare ar fi trebuit restituit de aceasta având în vedere că suma în cauză a intrat în patrimoniul acestei instituţii.
De asemenea, art. 9 alin. (3) şi alin. (5) din Legea nr. 112/1995, dispune că „În cazul vânzării apartamentelor cu plata în rate comisionul cuvenit unităţilor specializate care evaluează şi vând apartamente este de 1% din valoarea acestora.”
Astfel, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între R.A.E.D.P.P. şi autoarea lui T.L. pentru suma de 10.762.192 ROL, în preţ fiind inclus şi comisionul de 1% al mandatarei unităţii administrativ teritoriale.
Astfel, rezultă că o parte a preţului realizat din vânzarea bunului preluat fără titlu de stat a fost încasat de unitatea specializată care a efectuat evaluarea şi vânzarea, în speţă Regia Autonoma „Exploatarea Domeniului Public şi Privat” Constanta, înfiinţată prin hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanta din 2 august 1996. Obiectul de activitate al R.A.E.D.P.P. este administrarea, gestionarea şi întreţinerea fondului locativ de stat aparţinând domeniului public şi privat al municipiului Constanta.
În sistemul Legii nr. 112/1995 R.A.E.D.P.P. a acţionat în baza unui mandat legal, încasând comisionul cuvenit din vânzare. Anterior vânzării R.A.E.D.P.P., ca mandatar al statului, avea obligaţia de a analiza situaţia juridica a imobilului vândut, inclusiv aspectele care ţin de valabilitatea titlului statului, statul român prin Ministerul Finanţelor Publice neavând instrumentul legal de a aviza vânzarea.
Cu toate acestea, Ministerul Finanţelor Publice suportă, conform legii, riscul evicţiunii, fiind în situaţia de a restitui în totalitate preţul actualizat, în condiţiile în care acest preţ nu se regăseşte în patrimoniul său în totalitate.
Precizăm că vânzarea unui bun pentru care statul s-a dovedit judecătoreşte că nu deţine titlu valabil reprezintă o neîndeplinire a mandatului legal în condiţiile în care analiza riscului de evicţiune trebuia făcută de unitatea specializată, în speţă R.A.E.D.P.P. Constanta. Ca atare, reţinerea comisionului în situaţia în care evicţiunea subdobânditorului a avut loc nu mai are temei legal.
Faţă de capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, admise de instanţă, cu consecinţa obligării chematului în garanţie la achitarea sumei de 300 RON pârâtei-reconveniente reprezentând onorariu expertiză, dispoziţiile art. 275 –art. 276 din C. proc. civ. fac o aplicare particulară a principiului potrivit căruia acordarea cheltuileilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părţii care a pierdut litigiul.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, în această situaţie nu se poate vorbi de faptul că din vina chematului în garanţie s-a purtat procesul, cheltuielile de judecată acţionând ca veritabile sancţiuni procedurale.
Astfel, în cauză au fost administrate două expertize având ca obiective, pe de o parte identificarea imobilului situat în C., jud. Constanţa, iar pe de altă parte identificarea îmbunătăţirilor şi reparaţiilor efectuate de pârâta reconvenientă T.L. şi stabilirea valorii acestora.
Totodată, s-a mai arătat că onorariile acestor expertize nu pot fi reţinute în sarcina chematului în garanţie, având în vedere că Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost obligat la suma de 1.076,21 RON reprezentând preţul imobilului, sumă cu care se va reactualiza în funcţie de indicele de inflaţie, la data efectivă a plăţii.
Chematul în garanţie consideră că doar în cazul în care s-ar fi efectuat expertiză contabilă pentru stabilirea indicelui de inflaţie faţă de suma respectivă, ar fi putut fi obligat la plata onorariului expertizei.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Criticile recurentului sunt corecte numai sub aspectul greşitei sale obligări la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de expertiză. Astfel, chematul în garanţie Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa a fost obligat la achitarea sumei de 300 RON pârâtei-reconveniente reprezentând onorariu expertiză.
În cauză au fost efectuate două expertize având ca obiective, pe de o parte identificarea imobilului situat în C., jud. Constanţa, iar pe de altă parte identificarea îmbunătăţirilor şi reparaţiilor efectuate de pârâta reconvenientă T.L. şi stabilirea valorii acestora.
Chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost obligat la plata sumei de 1.076,21 RON reprezentând preţul imobilului, deci la o sumă care diferă de cele stabilite prin rapoartele de expertiză.
Prin urmare, cheltuielile efectuate cu plata celor două expertize nu au servit la stabilirea cuantumului despăgubirilor la care a fost obligat chematul în garanţie, ci al altor despăgubiri care au fost solicitate prin cererea reconvenţională, astfel că ele nu pot fi puse în sarcina chematului în garanţie. Astfel cum corect a menţionat recurentul, doar în cazul în care s-ar fi efectuat expertiză contabilă pentru stabilirea indicelui de inflaţie faţă de preţul plătit pentru imobil, acesta ar fi putut fi obligat la plata onorariului unei astfel de expertize, căci numai în această ipoteză s-ar fi putut stabili în sarcina sa o culpă procesuală, în sensul art 274 din C. proc. civ., determinată de calitatea sa de chemat în garanţie pentru plata preţului.
Astfel fiind, urmează a fi admis recursul, în considerarea greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 274 din C. proc. civ., ceea ce determină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Cealaltă critică referitoare la greşita respingere a cererii de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. este însă nefondată, întrucât obiectul de activitate al R.A.E.D.P.P. este administrarea, gestionarea şi întreţinerea fondului locativ de stat aparţinând domeniului public şi privat al municipiului Constanta.
Chemarea în garanţie pe care pârâta-reconvenientă T.L. a formulat-o împotriva R.A.E.D.P.P. se întemeiază, astfel cum susţine recurentul, pe împrejurarea că R.A.E.D.P.P. a încasat un comision de administrare de 1% din preţul imobilului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât această entitate juridică trebuie să restituie acest comision.
Înalta Curte constată că, în sistemul Legii nr. 112/1995, R.A.E.D.P.P. a acţionat în baza unui mandat legal, încasând comisionul de 1% cuvenit din vânzare, astfel cum rezultă din art. 9 alin. (5) al Legii nr. 112/1995.
Însă răspunderea pentru evicţiune revine mandantului, Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar nu mandatarului, astfel cum rezultă din prevederile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin faptul că, anterior vânzării, R.A.E.D.P.P., ca mandatar al statului, avea obligaţia de a analiza situaţia juridica a imobilului vândut, inclusiv aspectele care ţin de valabilitatea titlului statului, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice neavând instrumentul legal de a aviza vânzarea, recurentul invocă o răspundere a mandatarului rezultând dintr-o atitudine culpabilă asupra modului de îndeplinire a mandatului, pe care mandantul nu avea posibilitatea de a o îndrepta.
Chiar şi într-o astfel de ipoteză, Înalta Curte apreciază că, atât timp cât prin lege s-a stabilit în mod neechivoc că pentru evicţiune răspunde Ministerul Finanţelor Publice, fără a se face nici o distincţie în raport de modul în care s-a realizat mandatul pe care Statul Român l-a acordat, tot în temeiul legii, unităţilor mandatate să realizeze vânzarea imobilelor în condiţiile Legii nr. 112/1995, nu pot fi primite criticile recurentului referitoare la greşita respingere a celei de-a doua cereri de chemare în garanţie justificată de plata unui comision către mandatar, căci „unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă”.
În consecinţă, Ministerul Finanţelor Publice va suporta, conform legii, riscul evicţiunii, fiind în situaţia de a restitui în totalitate preţul actualizat.
O eventuală neîndeplinire a mandatului legal în condiţiile în care analiza riscului de evicţiune trebuia făcută de unitatea specializată, în speţă R.A.E.D.P.P. Constanta, cu consecinţa restituirii de către această unitate a comisionului de 1% din valoarea preţului, se va putea invoca pe calea unei acţiuni separate, în regres, formulate de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu R.A.E.D.P.P. Constanta, întemeiată pe raportul de mandat, astfel cum a fost reglementat în cuprrinsul Legii nr. 112/1995.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., recursul urmează a fi admis şi se va modifica în parte decizia recurată. Se va admite apelul declarat de chematul în garanţie împotriva sentinţei nr. 295 din 18 martie 2008 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pe care o va schimba în parte, în sensul că va înlătura dispoziţia de obligare a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa la plata sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa împotriva deciziei nr. 286/C din 7 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Modifică în parte decizia recurată astfel:
Admite apelul declarat de chematul în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei nr. 295 din 18 martie 2008 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că înlătură dispoziţia de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa la plata sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6416/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6408/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
