ICCJ. Decizia nr. 6563/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6563/2010
Dosar nr. 5764/120/2007
Şedinţa publică din 3 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 448 din 19 februarie 2009, Tribunalul Damboviţa - învestit prin declinarea competenţei soluţionării cauzei de către Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 113 din 13 septembrie 2007, a admis în parte acţiunea reclamantului I.C.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Damboviţa şi a obligat pârâtul la 120.000 RON, reprezentând daune morale, către reclamant.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere prevăzute de art. 217 alin. (4) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi a art. 10 Legea nr. 137/1997.
Pe numele inculpatului a fost emis mandatul de arestare preventivă din 05 octombrie 2004, pe o durată de 10 zile, până la 14 octombrie 2004, în baza unei încheieri a Judecătoriei Pucioasa, definitivă prin încheierea F.N./8.10.2004 a Tribunalului Dâmboviţa.
Ulterior, prin încheierile pronunţate de Judecătoria Pucioasa, inculpatului i-a fost menţinută starea de arest preventiv până la data de 07 martie 2005.
Prin sentinţa penală nr. 2389 din 30 octombrie 2006, rămasă definitivă, Judecătoria Medgidia - învestită în urma strămutării dosarului de la Judecătoria Pucioasa, a hotărât achitarea inculpatului pentru infracţiunea de distrugere prevăzută de art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. l) C. pen. şi art. 10 Legea nr. 137/1997 (după schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare), în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât fapta nu a fost săvârşită de acest inculpat, fiind respinsă, ca nefondată, acţiunea civilă formulată împotriva inculpatului de către partea civilă SC G.A. SRL.
Prin cererea de faţă, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata daunelor materiale şi morale în sumă de 10.000.000 RON, iniţial, pentru ca, ulterior, prin concluziile orale şi cele scrise, să lase la aprecierea instanţei cuantumul acestor daune.
Tribunalul a apreciat că sunt întrunite cerinţele art. 504 alin. (1) C. proc. pen., precum şi cele ale art. 5 parag. 1 al Convenţiei europene, reţinând că, prin lipsirea de libertate pe o perioadă de aproximativ 5 luni, reclamantului i s-a adus atingere reputaţiei, iar traumele fizice psihice provocate de o atare măsură, atât pe perioada detenţiei, cât şi ulterior, prin faptul că a fost izolat de colectivitate şi a suferit oprobriul public, pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.
Relativ la întinderea despăgubirii solicitate pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, instanţa, prin aprecierea materialului probator, a constatat că suma de 120.000 RON este suficientă, având în vedere, în principal, criterii referitoare la: consecinţele suferite pe plan fizic şi psihic, expunerea la dispreţul public în calitate de inculpat, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii sale, aducerea reclamantului în incinta instanţelor şi parchetelor, ca inculpat, în mod repetat, timp de aproape 2 ani pentru o faptă ce nu fost săvârşită de el şi lipsirea ilegală de libertate timp de aproximativ 5 luni, sentimentul de frustrare accentuată creat reclamantului, de dezumanizare şi de afectare a personalităţii sale morale.
De altfel, declaraţiile martorilor au fost elocvente sub aspectele menţionate, aceştia arătând că reclamantul, în perioada arestării şi după arestare, era foarte deprimat, avea probleme de sănătate, starea sa fizică şi psihică în acea perioadă fiind precară.
S-a reţinut că acordarea unei sume mai mari nu este justificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, întrucât instituţia răspunderii delictuale nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Cu privire la prejudiciul material produs, Tribunalul a apreciat că reclamantul nu a menţionat în concret în ce constau sumele de bani solicitate cu acest titlu şi nu a depus documente justificative pertinente pentru cheltuielile efectuate cu deplasările şi transportul la instanţe, cumpărarea de medicamente şi tratamente medicale (bilete de tren, bonuri de benzină sau de motorină, bonuri de casă pentru medicamente etc).
Cât despre suma pretinsă ca reprezentând onorariu de avocat, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a depus o copie a contractului de asistenţă judiciară, respectiv chitanţele care atestă plata onorariilor, în scopul identificării concrete a sumelor plătite apărătorilor.
Referitor la prejudiciul material produs reclamantului cât priveşte lipsa veniturilor pe care le realiza, Tribunalul a reţinut ca fiind nejustificată această cerere, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada împrejurării că, în perioada arestării preventive, respectiv a procesului penal, a fost lipsit de anumite venituri pe care le-ar fi produs.
În contextul în care solicitările reclamantului cu privire la daunele materiale nu au fost enumerate separat şi menţionate în concret, reclamantul nedepunând documente justificative ale cheltuielilor solicitate, Tribunalul a reţinut că nu are nicio relevanţă înscrisul aflat la dosar, intitulat „chitanţă", încheiat la data de 2 mai 2006 între P.V., în calitate de creditor, şi reclamant, în calitate de debitor, prin care primul îl împrumuta pe cel de-al doilea cu suma de 12.000 euro pentru a fi folosiţi în afaceri judiciare.
Împrejurarea că în chitanţa menţionată era trecută destinaţia împrumutului nu a fost de natură să ducă la concluzia că banii au şi fost folosiţi pentru destinaţia arătată, câtă vreme această sumă nu a fost reflectată în documente justificative pertinente ale cheltuielilor invocate de către reclamant.
Pentru aceleaşi argumente, nu a putut fi reţinută ca fiind relevantă, sub aspectul dovedirii în concret a daunelor materiale şi a cuantumului acestora, nici depoziţia martorului B.G., prieten apropiat al reclamantului, care a menţionat că l-ar fi ajutat pe reclamant în perioada 2004-2007 cu aproximativ 700 milioane.
De asemenea, nu a putut reţinută nici împrejurarea că reclamantul ar fi fost nevoit să vândă anumite terenuri cu scopul de a face faţă cheltuielilor necesare pentru desfăşurarea procesului, pentru medicamente şi tratament medical.
Din împrejurarea că reclamantul a vândut anumite terenuri, încheind mai multe contracte - din care doar primul a fost încheiat după trimiterea în judecată a reclamantului, celelalte după achitarea reclamantului prin sentinţa penală a Judecătoriei Medgidia, nu se poate prezuma că sumele obţinute din vânzarea terenurilor au fost cheltuite aşa cum a susţinut reclamantul pentru a face faţă cheltuielilor necesare pentru desfăşurarea procesului, pentru medicamente şi tratament medical.
Nici chitanţa atestând plata sumei de 8.000.000 RON nu poate fi avută în vedere la cuantificarea prejudiciului material, întrucât plata a fost făcută de către numita V.N., şi nu de către reclamant.
Nu se justifică nici acordarea onorariului de avocat de 700 RON potrivit chitanţei de la dosar, întrucât a vizat cererea de strămutare a prezentului dosar, cerere ce a fost respinsă, astfel că reclamantul a fost cel aflat în culpă procesuală.
De asemenea, reclamantul nu a justificat prin nicio împrejurare că este îndreptăţit la rambursarea onorariului de 300 RON care privea asistenţa/reprezentarea reclamantului într-un recurs înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 8733/1/2006.
Împotriva sentinţei sus-menţionate, au declarat apel atât reclamantul I.C.D., cât şi pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Damboviţa şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 16 din 28 ianuarie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins toate apelurile ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamantul I.C.D., a fost înlăturată critica potrivit căreia soluţia de acordare a despăgubirilor nu respectă realitatea şi principiul reparaţiei integrale a pagubei pe care reclamantul a suferit-o, în condiţiile în care prima instanţă a avut în vedere jurisprudenţa CEDO în materia reparării pagubelor cauzate de privarea nelegală de libertate, în cazurile de violare a dispoziţiilor art. 5 parag. 1 al Convenţiei europene, acordând despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral şi fizic suferit pe perioada detenţiei nelegale.
Faptul că s-au acordat reclamantului numai daune morale nu înseamnă că a fost încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului ori că cererea de acordare a daunelor materiale nu a fost analizată de instanţă şi că aceasta nu s-ar fi pronunţat asupra ei.
Tribunalul, neacordând daune materiale, nu a constatat că nu ar fi îndeplinite condiţiile de angajare a răspunderii delictuale în condiţiile art. 998-999 C. civ., respectiv că nu ar exista prejudiciu, faptă generatoare de prejudiciu şi raport de cauzalitate, cum greşit susţine apelantul, ci a hotărât că solicitarea nu este dovedită, după ce a analizat pretenţiile reclamantului.
Instanţa de apel a arătat că, spre deosebire de aprecierea daunelor morale, unde există criterii generale de stabilire, dar aprecierea în concret se face de judecător în raport de acele criterii generale, prejudiciul material nu poate fi acordat prin aproximare, prin apreciere, prin presupuneri, ci pe baza unor probe certe, care să ducă la admiterea cererii de acordare a daunelor materiale şi la stabilirea cuantumului acestor daune, care nu au fost administrate în cauză de către reclamant.
Astfel, prima instanţă a concluzionat corect că pretenţiile reclamantului nu sunt dovedite în raport de probatoriul administrat în legătură cu veniturile pe care le-ar fi realizat reclamantul dacă s-ar fi aflat În stare de libertate, cheltuielile efectuate cu ocazia transportului la instanţele de judecată, onorariile de avocaţi, procurarea de medicamente.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, instanţa de apel a înlăturat criticile referitoare la stabilirea despăgubirilor într-un cuantum prea mic şi fără a se avea în vedere elementele necesare stabilirii acestuia, deoarece prima instanţă a făcut aplicarea tuturor criteriilor invocate de către reclamant, enumerate ca atare în chiar hotărârea pronunţată.
Pe de altă parte, reclamantul însuşi a arătat, cu ocazia judecării cauzei în fond, că prejudiciul suferit este greu de cuantificat şi că printr-o doză de aproximare instanţa trebuie să aibă în vedere criteriile arătate, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost concepute, consecinţele vătămării şi durata măsurii nelegale.
Critica referitoare la lipsa de rol activ a instanţei de fond a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece instanţa a încuviinţat şi administrat toate probatoriile solicitate de reclamant, reclamantul însuşi neconsiderând utilă administrarea altor probatorii. Acest lucru rezultă chiar din atitudinea părţii în apel, când, deşi a solicitat proba cu expertiză pentru determinarea cuantumului prejudiciului material, a renunţat la aceasta.
Apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, au fost apreciate ca nefondate, deoarece suma acordată cu titlu de despăgubiri reclamantului nu este prea mare faţă de criteriile generale care trebuie avute în vedere în stabilirea prejudiciului moral, pentru considerentele expuse cu ocazia examinării apelului reclamantului, ce constau, în esenţă, în faptul că instanţa de fond a apreciat corect asupra cuantumului despăgubirilor şi că s-au avut în vedere criteriile generale de stabilirea a prejudiciului.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul I.C.D., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:
1. Prin motivele de recurs formulate, încadrate în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că, interpretând greşit întregul probatoriu, instanţa de apel nu ţine cont de împrejurări de fapt, precum: teroarea irotituţbnalizată, ce continuă şi astăzi prin zeci de procese cu jandarmeria şi cu procurorul care a instrumentat cauza; niciodată reclamantul nu a afirmat că prejudiciul suferit este greu de cuantificat; nu reţine condiţiile degradante şi umilitoare de detenţie.
Deşi instanţa de apel reţine incidenţa art. 5 parag. 1 al Convenţiei europene, se referă doar la perioada detenţiei nelegale, nu şi la traumele procesului penal de la data eliberării din detenţia nelegală până la soluţia definitivă. În ceea ce priveşte daunele morale, acestea ar fi trebuit acordate într-un cuantum mai mare, pentru suferinţele psihice şi fizice resimţite în urma faptelor ilicite comise de persoane învestite prin lege a ocroti pe cetăţeni şi care necesită tratament medical.
Privarea de libertate, precum şi atingerea adusă cinstei, onoarei, reputaţiei persoanei sunt prejudicii morale pe care statul este obligat să le acorde astfel cum au fost formulate.
În mod greşit, instanţa de apel a refuzat să aplice principiul egalităţii în drepturi şi necesitatea existenţei unei practici unitare. Astfel, trebuia să reţină faptul că pentru 24 de ore de arestare nelegală, Curtea de Apel Ploieşti a acordat 30.000 RON şi, pentru asigurarea practicii unitare, ar fi trebui să acorde reclamantului aceeaşi sumă înmulţită cu numărul de zile de detenţie, ceea ce nu s-a întâmplat.
În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate, instanţa de apel, ca, de altfel, şi prima instanţă, nu analizează acordarea daunelor materiale atât pe perioada arestării nelegale, cât şi în perioada procesului, rezumându-se a reţine că solicitarea de daune materiale nu este dovedită. Or, este ilogic să se susţină că un arestat nu realizează pierderi materiale, ce sunt cuantificabile cel puţin prin prisma salariului minim pe economie, chiar în cazul neadministrării de probe.
De asemenea, în mod greşit au fost înlăturate dovezile administrate, în condiţiile în care s-a făcut referire în concret la numărul termenelor de judecată, martorii prezenţi şi instanţele de judecată, fiind depuse chitanţe şi contracte de asistenţă juridică.
Recurentul - reclamant a invocat şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi art. 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
2. Prin motivele de recurs formulate, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a susţinut nelegalitatea deciziei recurate, invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi arătând că despăgubirile acordate reclamantului cu titlu de daune morale sunt nejustificate faţă de probatoriul administrat în cauză.
Recurentul a arătat că prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a delimitat cuantumul daunelor morale şi materiale solicitate, indicând suma totală pretinsă cu titlu de despăgubiri ca fiind 10.000.000 RON, astfel că prejudiciul pretins produs prin privarea de libertate nu a fost cert nici măcar sub aspectul pretenţiilor formulate, instanţele neavând posibilitatea să realizeze o dezdăunare proporţională cu pretenţiile.
De altfel, nici cu prilejul judecării cauzei în fond şi nici în apel, reclamantul nu a făcut nicio precizare cu privire la cuantum, menţionând că prejudiciul suferit este foarte greu de cuantificat.
Este necesar ca cel care pretinde daune morale să dovedească în ce măsură drepturile nepatrimoniale i-au fost afectate, pentru a se
proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul, acestea neputând, însă, excede noţiunii de satisfacţie echitabilă consacrate de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 5 din CEDO.
Împrejurarea că procesul în care s-a pronunţat soluţia de achitare a durat 2 ani, nu era de natură să determine instanţele la obligarea Statului Român la o sumă atât de mare, de vreme ce, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal care s-a finalizat cu o soluţie de achitare reprezenta o cauză licită pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă, indiferent de consecinţele pe plan moral, psihic, fizic, pe care procesul le-a avut asupra reclamantului.
3. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate de Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., s-a susţinut că întinderea despăgubirilor solicitate de reclamant excede noţiunii de "satisfacţie echitabilă" consacrate de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 5 din CEDO.
Determinarea prejudiciului nu este influenţată de situaţia materială a persoanei păgubite, ceea ce interesează fiind echivalentul pagubei suferite, ce trebuie acoperită integral.
În stabilirea cuantumului acordat cu titlu de daune morale, suma de bani trebuie să aibă efecte compensatorii, fără să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor.
În speţă, factorul prejudiciabil se limitează la durata arestării preventive, deoarece, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal - care s-a finalizat cu o hotărâre de achitare - reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate fi reţinut să răspundă, indiferent de consecinţele pe plan moral, fizic şi psihic pe care procesul le-ar fi avut asupra persoanei în cauză.
Practica instanţei europene cunoaşte şi alte forme de satisfacţie, statuând, uneori, că şi constatarea violării prevederilor Convenţiei constituie, în sine, o recompensă suficientă şi echitabilă, considerându-se că respectiva "constatare" are caracter reparatoriu.
În literatura franceză se arată că banii nu au rolul de a repara prejudiciul moral, ci de a compensa, deoarece alocarea unei sume de bani nu este singurul mod de reparaţie, existând şi mijloace mai apropiate de daunele morale, cum ar fi publicarea în presă a hotărârii de achitare.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.
1. Motivele de recurs ale reclamantului vizează modul de apreciere al instanţei de apel în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului moral suferit de către reclamant prin fapta de arestare nelegală pentru o infracţiune pe care acesta nu a comis-o, astfel cum s-a stabilit printr-o hotărâre penală definitivă, precum şi existenţa şi întinderea prejudiciului material decurgând din aceeaşi faptă, în raport de pretenţiile concrete formulate în cauză.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale, recurentul-reclamant susţine că suma de 120.000 RON acordată în cauză cu acest titlu este insuficientă în raport de valorile morale lezate şi de consecinţele negative ale prejudiciului.
În contextul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate drept temei al motivelor de recurs, aprecierea instanţei de apel - care a confirmat hotărârea primei instanţe - asupra cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, este cenzurabilă de către această instanţă de control judiciar exclusiv prin prisma criteriilor aplicate pentru determinarea acestui cuantum.
Art. 505 alin. (1) C. proc. pen. prevede că „La stabilirea întinderii reparaţiei (...)" - acordate în cazurile şi condiţiile stabilite de art. 504 C. proc. pen. -, „(...)se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă".
Astfel formulată, norma citată permite repararea integrală a prejudiciului cauzat prin vreuna dintre faptele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., în sensul că, în ipoteza privării nelegale de libertate a reclamantului, se are în vedere atât prejudiciul suferit în perioada detenţiei, cât şi cel încercat în perioada ulterioară, pe parcursul derulării procesului penal, finalizat în speţă prin achitarea reclamantului pentru motivul că fapta nu a fost săvârşită de acesta.
Instanţa de apel, contrar susţinerilor recurentului, a luat în considerare şi prejudiciul pe care reclamantul l-a invocat ca fiind produs după eliberarea din arest, până la finalizarea procesului penal, confirmând, în acest fel, criteriile de evaluare aplicate de către prima instanţă în cauză şi aprecierea acesteia a întinderii prejudiciului, pe baza probatoriului administrat.
Astfel, tribunalul a constatat că reclamantul a suferit din cauza faptului că a fost izolat de colectivitate şi a suferit oprobriul public, reclamantul încercând un sentiment de frustrare accentuată, de dezumanizare şi de afectare a personalităţii sale morale. S-au reţinut declaraţiile martorilor pe acest aspect, aceştia arătând că reclamantul, atât în perioada arestării, cât şi după eliberarea din arest, era foarte deprimat, avea probleme de sănătate, starea sa fizică şi psihică în acea perioadă fiind precară.
Ca atare, nu se poate reproşa instanţei de apel, care a menţinut în totalitate atât soluţia, cât şi considerentele primei instanţe, că nu a ţinut cont, în calculul daunelor morale, de prejudiciul suferit de reclamant după perioada de detenţie.
Criteriile aplicate de către prima instanţă pentru evaluarea prejudiciului moral, confirmate prin decizia de apel, se încadrează în categoria celor menţionate generic în art. 505 alin. (1) C. proc. pen. şi corespund, în esenţă, celor enumerate de către reclamant în motivarea recursului, chiar dacă evocate într-un mod diferit.
Astfel, s-au reţinut, în esenţă, durata privării de libertate de circa 5 luni de zile, consecinţele resimţite de către reclamant în plan psihic şi fizic, urmare a privării nelegale de libertate, expunerea la dispreţul public în calitate de inculpat, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii sale.
Întrucât enumerarea din art. 505 C. proc. pen. nu este limitativă, conţinând o enunţare cu titlu generic a unor posibile elemente relevante în stabilirea întinderii reparaţiei, nu se poate reţine o încălcare a acestor dispoziţii legale, cât timp reclamantul nu a indicat niciun alt criteriu relevant care să nu fi fost luat în considerare de către instanţele de fond din cauză.
În acelaşi timp, este de precizat că selectarea criteriilor decisive în conturarea existenţei şi a întinderii prejudiciului moral încercat de victima uneia dintre faptele menţionate în art. 504 C. proc. pen., precum şi aplicarea în concret a acestor criterii în raport de probele administrate reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei de judecată, interesând situaţia de fapt reţinută în cauză.
Or, reevaluarea situaţiei de fapt stabilite, implicit, cercetarea temeiniciei deciziei, excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, circumscrise aprecierii legalităţii hotărârii în limitele presupuse de cazurile de recurs din art. 304 C. proc. civ..
Ca atare, nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit probatoriul administrat şi nu a ţinut cont de anumite împrejurări de fapt, deoarece se tinde la reaprecierea situaţiei faptice.
Nu este relevantă împrejurarea că, în cauze având ca obiect repararea prejudiciului moral suferit de persoane care au fost private în mod nelegal de libertate, întocmai ca şi reclamantul, s-au acordat, cu titlu de despăgubiri, sume de bani mai mari decât cea acordată în cauză, deoarece repararea pagubei în ipotezele prevăzute de art. 504 C. proc. pen. implică o apreciere subiectivă a unor circumstanţe particulare ale cauzei şi a tratamentului la care petentul a fost supus de către o autoritate a statului; astfel, cuantumul despăgubirilor este, în mod inevitabil, diferit, în contextul unor situaţii individuale diferite.
În aceste condiţii, criticile recurentului pe aspectul evaluării prejudiciului moral urmează a fi înlăturate ca atare.
În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate, în legătură cu care pretenţiile reclamantului au fost respinse în totalitate, Înalta Curte reţine că prima instanţă, ale cărei considerente au fost menţinute în totalitate prin decizia de apel, a făcut o analiză detaliată a fiecărui element din compunerea prejudiciului material invocat de către reclamant a se fi produs în patrimoniul său prin fapta de privare nelegală de libertate.
După cum s-a arătat deja, reevaluarea probatoriului administrat reprezintă o chestiune de temeinicie ce excede atribuţiilor acestei instanţe de recurs, astfel încât va fi înlăturată orice referire a recurentului la înscrisuri pretins existente în dosar sau alte mijloace de probă administrate, pe baza cărora s-ar fi putut aprecia ca fiind dovedit prejudiciul material invocat.
În ceea ce priveşte posibilitatea aplicării de prezumţii pentru probarea existenţei prejudiciului material pretins, un asemenea mijloc de probă, inclusiv prezumţia simplă, prevăzută de art. 1203 C. civ., poate fi pertinent, concludent şi util în susţinerea pretenţiilor având acest obiect, însă din actele dosarului nu rezultă că administrarea acestei dovezi ar fi fost refuzată reclamantului în cauză.
Astfel, nu reiese din dosar că reclamantul ar fi solicitat aplicarea prezumţiei simple că un arestat realizează pierderi materiale, cuantificabile cel puţin prin prisma salariului minim pe economie, iar prin motivele de recurs nu se precizează nici măcar modul în care se pretinde aplicarea sa, în sensul dacă instanţa de apel trebuia să acorde reclamantului, cu titlu de despăgubiri, o sumă de bani echivalentă cu salariul minim sau acesta reprezintă doar baza de calcul a despăgubirilor, după o formulă aritmetică indicată de reclamant.
Totodată, reclamantul nu arată la care dintre elementele prejudiciului invocat se referă, respectiv la cheltuielile efectuate cu deplasările şi transportul la instanţe, onorarii de avocat, cumpărarea de medicamente şi tratamente medicale, lipsa veniturilor realizate sau efectuarea anumitor tranzacţii pentru procurarea sumelor de bani necesare susţinerii procesului.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul reclamantului, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ..
2. În ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, se reţine că nu se contestă aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 504 şi 505 C. proc. pen., astfel încât se va porni de la premisa întrunirii cerinţelor acestor prevederi legale, reclamantul fiind îndreptăţit, în temeiul art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., la repararea pagubelor suferite în urma privării nelegale de libertate în procesul finalizat printr-o soluţie de achitare, constatându-se că reclamantul nu a săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată.
Dată fiind această îndreptăţire, nu se poate susţine, în privinţa prejudiciului moral, că neindicarea sumei de bani pretinse cu acest titlu din totalul de 10.000.000 RON menţionat în cererea de chemare în judecată ar conduce la concluzia lipsei unui prejudiciu cert.
Simpla întrunire a cerinţelor de aplicare ale dispoziţiilor legale anterior arătate - în speţă, ale art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.-, este suficientă pentru a prezuma existenţa prejudiciului moral (spre deosebire de prejudiciul material, trebuie dovedit atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii) diferitele elemente de fapt indicate de către reclamant fiind relevante doar pentru stabilirea întinderii acestuia.
Astfel, reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri, indiferent dacă a precizat sau nu o sumă de bani concretă - cu atât mai puţin dacă, după precizarea sumei de bani, a recunoscut, precum în speţă, că prejudiciul este dificil de cuantificat -, deoarece cuantumul despăgubirilor se apreciază de către instanţa de judecată, de la caz la caz, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate de către prima instanţă şi confirmate în apel, în compensarea prejudiciului moral suferit de către reclamant, recurentul a susţinut că este excesiv, pentru motivul că, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal care s-a finalizat cu o soluţie de achitare reprezenta o cauză licită pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă, indiferent de consecinţele pe plan moral, psihic, fizic pe care procesul le-a avut asupra reclamantului.
Susţinerile cu acest obiect nu pot fi primite, deoarece instanţele de fond au reţinut drept criteriu pertinent de evaluare a daunelor morale nu derularea în sine a procesului penal, ci consecinţele acestui proces asupra reclamantului, în plan psihic şi fizic, direct proporţionale cu durata procesului, făcându-se o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 505 alin. (1) C. proc. pen..
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti nu este fondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ..
3. În ceea ce priveşte recursul declarat de către Statul Roman, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Damboviţa, se reţine, de asemenea, că nu se contestă întrunirea în cauză a cerinţelor de aplicare a dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., susţinându-se doar acordarea unor despăgubiri nejustificat de mari în raport cu prejudiciul efectiv încercat de către reclamant.
Prin considerentele redate în analiza recursului pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, s-a răspuns deja argumentului potrivit căruia evaluarea despăgubirilor nu trebuie să aibă în vedere însăşi derularea procesului penal finalizat cu hotărârea de achitare a reclamantului, în sensul că este relevant impactul pe care procesul şi, mai ales, durata acestuia, 1-a avut asupra părţii, criteriu corect valorificat de către instanţele de fond din cauză.
În ceea ce priveşte posibilitatea reparării prejudiciului suferit de către reclamant şi într-o altă modalitate decât aceea pecuniară, după modelul unor instanţe europene, această instanţă nu infirmă existenţa şi altor forme de reparaţie, recunoscute chiar în legislaţia internă.
Astfel, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice prevede tocmai publicarea hotărârii judecătoreşti de constatare a încălcării dreptului subiectiv nepatrimonial (indicată drept exemplu de reparaţie alternativă în motivele de recurs, utilizată în literatura juridică franceză), în capitolul referitor la ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale (art. 54).
Art. 505 alin. (1) C. proc. pen., pe temeiul cărora s-au formulat pretenţiile reclamantului în prezenta cauză şi constituie o normă specială, derogatorie de la dreptul comun reprezentat de Decretul nr. 31/1954, prevede, însă, posibilitatea acordării de despăgubiri băneşti, astfel încât reclamantului nu i se poate nega dreptul la o reparaţie pecuniară.
Instanţa de judecată are posibilitatea de a dispune, la solicitarea reclamantului, şi alte forme de reparare a prejudiciului, de natura celor prevăzute de Decretul nr. 31/1954, în completarea normei speciale, ceea ce nu este, însă, cazul în speţă, în absenţa unei solicitări exprese a persoanei îndreptăţite.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul Statului Român ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul I.C.D., de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva deciziei nr. 16 din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 decembrie 2010.
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6562/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 6561/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
