ICCJ. Decizia nr. 6573/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6573/2010
Dosar nr. 12659/3/2008
Şedinţa publică din 6 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1659 din 6 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV - a civilă, s-a respins acţiunea înaintată de reclamanta B.C.T.R. împotriva pârâţilor D.M.I., D.C.I., P.C. şi P.M. reţinându-se următoarele considerente:
Imobilul ce face obiectul acţiunii a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, de la autoarea reclamantei B.C., imobilul fiind compus din teren cu o suprafaţă totală de 474,05 mp şi două corpuri de clădire A şi B, ambele fiind vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâţii chemaţi în judecată.
Imobilul a fost dobândit de către autoarea reclamantei prin contractul de vânzare-cumpărare din 17 februarie 1934 înscris în Cartea Funciară prin procesul-verbal din 15 decembrie 1941 de la vânzătorul G.G..
Calitatea de moştenitoare a reclamantei s-a dovedit prin certificatul de moştenitor din 1975 eliberat de fostul notariat de Stat al Sectorului 6 Bucureşti potrivit căruia are calitatea de moştenitoare B.C.T.R. în calitate de strănepoată iar acest certificat de moştenitor până la anularea sa printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă face dovada calităţii de moştenitor potrivit dispoziţiilor art. 88 Legea nr. 136/1995.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamanţilor B.C., iar preluarea imobilului nu poate fi considerata decât una fără titlu valabil.
Acţiunea în revendicare imobiliară în esenţa sa presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de către părţi, inclusiv analiza valabilităţii titlului statului. Instanţa este abilitată să examineze valabilitatea titlului statului, în temeiul art. 6 alin. (3) Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Decretul nr. 92/1950 este contrar şi Declaraţiei Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară şi care prevedea în art. 17 pct. 1 şi 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singura cât şi în asociere cu alţii; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
De asemenea, Decretul nr. 92/1950 încalcă şi dispoziţiile art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire" tocmai prin faptul că obliga cetăţenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.
Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condiţiile Decretului nr. 92/1950 nefiind subsumată cerinţelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ. nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietăţii, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată, instanţa a reţinut că întrucât atât reclamanta, cât şi pârâţii pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâţii au şi posesia bunului în prezent, instanţa trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifica în plan probatoriu apartenenţa dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 46 alin. (2) Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună- credinţă.
În speţa dedusă judecăţii, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor, pârâţii cumpărători au fost de bună-credinţă, în sensul că au avut credinţa că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român, iar faţă de dispoziţiile alin. (2), (3) şi (4) ale art. 1 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 aprobată prin H.G. nr. 20 din 17 ianuarie 1996 şi republicată în temeiul prevederilor art. II H.G. nr. 11/1997 se consideră a fi trecute în proprietatea statului cu titlu imobilele cu destinaţie de locuinţă care au fost preluate cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respectivă, fiind enumerate cu titlu exemplificativ Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 şi Decretul nr. 223/1974. Pe de altă parte se arată şi că imobilul supus vânzării la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare se încadra în categoria celor prevăzute de art. 1 Legea nr. 112/1995, apartamentele nu puteau fi supuse restituirii în natură foştilor proprietari, iar titlul statului nu era contestat nici în cadrul unei acţiuni judecătoreşti, astfel că situaţia juridică a imobilului nu impunea verificări cu privire la valabilitatea titlului statului.
Din adresa din 3 octombrie 2002 emisă de către SC C. SA rezultă că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 19 ianuarie 1997, nu rezultă că ar fi existat proces la instanţă sau altă formă de revendicare a imobilului de către fostul proprietar sau de către moştenitorii acestuia, şi deşi reclamanta a susţinut că a formulat cerere de restituire a imobilului, anterior vânzării nu a făcut astfel de dovezi.
Dispoziţiile art. 45 Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validităţii aparenţei în drept care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: actul încheiat sa fie un contract oneros şi cu titlu particular, contractantul să fie de bună credinţă şi în plus să existe o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmiţătorului.
Reclamanta nu a promovat o acţiune judecătorească întemeiată pe dispoziţiile art. 445 Legea nr. 10/2001 prin care să solicite anularea titlului de proprietate al pârâţilor , acţiune supusă termenului de prescripţie de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât că titlul pârâţilor s-a consolidat şi acesta poate fi opus în mod valabil titlului de proprietate al reclamanţilor.
Aşadar, nu există nici o raţiune pentru a considera că la data la care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentele în litigiu să fi fost considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 alin. (1) Legea nr. 112/1995, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995.
Prin deciziile pronunţate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Ouzounis şi alţii contra Greciei şi Malhous contra Cehiei în aplicarea art. 1 din Codul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în calitatea de titular al titlului de proprietate există conform jurisprudenţei CEDO numai la data recunoaşterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire, or, în cauză, cu privire la apartamentul în litigiu nu există un astfel de act de confirmare.
Or, în cazul de faţă dreptul pârâţilor de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament care are aceeaşi valoare cu dreptul reclamanţilor.
Instanţa de fond a reţinut că, în raport de situaţia de fapt arătată în cele ce preced, tribunal a apreciat că acţiunea formulată este neîntemeiată întrucât, indiferent c considerentele arătate de către reclamantă prin acţiune, aceasta nu are dec posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c)) nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Prin această normă juridică, deşi este recunoscută existenţa dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptăţite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obţinerii unei reparaţii în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terţ.
În opinia tribunalului, prin această dispoziţie legală având în vedere necesitatea asigurării stabilităţii circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobil în baza art. 9 Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare.
S-a mai reţinut că, voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică ce fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferinţă în beneficiul pârâţilor, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 Legea nr. 112/1995, superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanţii.
Având în vedere această dispoziţie legală se asigură respectarea principiului stabilităţii circuitului civil şi se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de propriei temeiul dispoziţiilor art. 9 Legea nr. 112/1995, criteriu de preferinţă aplicabil la soluţionarea acţiunii în revendicare. Aşadar, în raport de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a fost neîntemeiată fără considera că dreptul de proprietate nu ar fi dovedit în patrimoniul autorului reclamantei şi chiar şi în măsura în care contract vânzare-cumpărare s-a încheiat cu un neproprietar. în speţa dedusă judecăţii, obiectul litigiului este obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie un imobil despre care reclamanta susţine că are calitatea de proprietar şi care a trecut în proprietatea statului în mod abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.
De asemenea, a aprecia în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare, nu înseamnă o eludare a dispoziţiilor art. 46 alin. (5) Legea nr. 10/2001 - în sensul că proprietarul care nu a fost diligent şi nu a atacat titlul de proprietate al subdobanditorului bunului în termenul prevăzut de textul menţionat, ar formula după expirarea termenului, o acţiune imprescriptibilă.
În consecinţă, în speţa dedusă judecăţii, tribunalul a constatat că acţiunea introductivă de instanţă nu se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, fiind o acţiune în revendicare, prin comparare de titluri, între două persoane fizice, neavând ca obiect revendicarea imobilului de la statul român, prin vreuna din unităţile deţinătoare pentru a fi incidenţă procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În speţa dedusă judecăţii, obiectul litigiului este o acţiune în revendicare; formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât în mod evident nu se poate pune problema inadmisibilităţii acţiunii formulate, fiind fără relevanţă în ce măsură reclamanta a urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.
În concluzie faptul că reclamanta a recurs la acţiunea în justiţie potrivit dreptului comun după ce autorul acestora formulase o cerere de restituire în temeiul legii speciale nu echivalează cu o eludare a procedurii instituite din legea specială, din moment ce, prin intermediul acţiunii în faţa instanţei de judecată, se urmăreşte valorificarea dreptului de proprietate imobiliară în contradictoriu cu deţinătorii actuali ai locuinţelor, în condiţiile în care restituirea în natură a acestora pe calea procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 nu şi-ar putea atinge în mod obiectiv finalitatea, câtă vreme apartamentul în litigiu nu se mai află în sfera de deţinere a instituţiilor solicitate, situaţie în care nici etapa jurisdicţională prevăzută de art. 26 din această lege nu ar putea opera în scopul pentru care a fost concepută de legiuitor.
Prin urmare, adoptarea Legii nr. 10/2001 nu constituie prin sine un „fine de neprimire" pentru acţiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care persoana care se consideră adevărat proprietar al imobilului preluat abuziv de stat urmăreşte recunoaşterea dreptului său de proprietate şi redobândirea efectivă a posesiei imobilului, în contradictoriu cu subdobânditorul acestui imobil, deci cu titularul contractului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995, iar o interpretare contară anihilează vocaţia persoanei care se consideră adevărat proprietar al bunului de a-şi valorifica dreptul său de proprietate în scopul redobândirii plenitudinii prerogativelor ce definesc acest drept real, îu condiţiile în care nici o altă instanţă nu a mai cercetat, până în prezent, temeinicia pretenţiei sale cu privire la bunul în concret revendicat în justiţie. Tribunalul a reţinut că, într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu şi Daşoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri şi această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speţa dedusă judecăţii, întrucât în toate situaţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii au reţinut că o situaţie permisă de la care nu a existat nici o excepţie, excepţie, o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluţionată irevocabil şi în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, şi prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul şi prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Ori, în speţa dedusă judecăţii, reţine instanţa de fond, reclamanta nu deţine nici o hotărâre judecătorească nici anterioară şi nici ulterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, prin care să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui apartament sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menţionate să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul astfel încât acţiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti nu poate fi admisă.
Reclamanta nu a formulat nici o acţiune în revendicare îndreptată împotriva statului român prin care să constate nevalabilitatea titlului statului şi existenţa dreptului său de proprietate, astfel încât formularea unei acţiuni în revendicare după circa 10 ani de la data cumpărării imobilului de către pârâţi nu poate fi admisă şi nu poate reprezenta o privare de bun contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Precizează instanţa că, în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti, reclamanta nu deţine în viziunea CEDO decât o speranţă legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâţii deţin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1997, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanţă judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deţine o speranţă legitimă la dobândirea bunului şi o persoană care deţine un drept actual asupra bunului, nu poate avea câştig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenţiei şi anume, pârâţii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta B.C.T.R. iar prin decizia civilă nr. 497 din 15 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul reclamantei, s-a schimbat în tot sentinţa în sensul admiterii acţiunii fiind obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, inclusiv părţile de folosinţă comună şi dependinţele împreună cu terenul aferent în suprafaţă de 247,71 mp şi s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 şi din 22 ianuarie 1997, reţinându-se următoarele considerente:
Imobilul din litigiu a fost dobândit de către autoarea reclamantei Bosero Cecilia prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 17 februarie 1934 de secţia notariat a Tribunalului Ilfov, fiind intabulat în Cartea Funciară prin procesul verbal din 15 decembrie 1941 şi transmis pe cale succesorală reclamantei.
Prin Decretul nr. 92/1950 imobilul a intrat în proprietatea statului fiind naţionalizat de la proprietara Bosero Cecilia.
Pârâţii D. au dobândit calitatea de proprietari ai imobilului prin actul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, iar pârâţii P. prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 2007, cumpărând imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995.
Anterior perfectării actelor de vânzare-cumpărare dintre stat şi pârâţi, apelanta-reclamantă a formulat în temeiul Legii nr. 112/1995 cererile din 11 iulie 1996 solicitând restituirea imobilului în natură.
Ulterior în baza Legii nr. 10/2001 s-a formulat şi notificare cu aceeaşi solicitare. Prin dispoziţia Primarului general al Municipiului Bucureşti din 17 octombrie 2005 s-a restituit în natură reclamantei suprafaţa de teren de 198,29 mp, afectată însă de calea de acces în imobil, restul imobilului fiind înstrăinat prin actele de vânzare-cumpărare menţionate anterior.
Prin prezenta acţiune reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâţii recunoaşterea calităţii de proprietar al imobilului, titlul său fiind mai bine caracterizat şi, în consecinţă, obligarea pârâţilor la P. Rea-posesiei, aceştia dobândind de la un neproprietar, prin frauda legii şi cu rea-credinţă.
Instanţa de fond a respins acţiunea în revendicare pe considerentul că pârâţii sunt cumpărători de bună-credinţă, fiind apăraţi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 iar reclamanta nu deţine o hotărâre anterioară în contradictoriu cu statul prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului sau cu unitatea administrativ teritorială, pentru a fi aplicabilă practica judiciară conturată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În acelaşi timp, tribunalul a reţinut în considerentele sentinţei apelate că, imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, de la autorul reclamanţilor B.C., iar preluarea imobilului nu poate fi considerată decât una fără titlu valabil.
De asemenea, s-a arătat că acţiunea în revendicare imobiliară presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de către părţi, inclusiv analiza valabilităţii titlului statului, în temeiul art. 6 alin. (3) Legea nr. 213/1998.
În raport de dispoziţiile Constituţiei din 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950, doar art. I pct. 3 Decretul nr. 92/1950 (referitor la naţionalizarea hotelurilor), apare ca fiind constituţional.
În celelalte ipoteze, respectiv pct. 1, 2, 4 şi 5 ale art. I Decretul nr. 92/1950, naţionalizarea s-a făcut cu încălcarea Constituţiei atunci în vigoare, astfel încât imobilul s-a preluat fără titlu valabil.
Tribunalul a mai statuat că Decretul nr. 92/1950 este contrar şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (adoptată în 1948) la care România era parte semnatară şi care prevede în art. 17 pct. 1 şi 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât şi în asociere cu alţii; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
Decretul nr. 92/1950 încalcă şi dispoziţiile art. 480 C. civ. potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, tocmai prin faptul că obliga cetăţenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.
Prin urmare, se arată în continuare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condiţiile Decretul nr. 92/1950 nefiind subsumată cerinţelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ. nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietăţii, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.
În condiţiile în care tribunalul a reţinut nevalabilitatea statului cu ocazia analizării titlurilor de proprietate a părţilor, în considerentele hotărârii apelate, şi cum acestea nu au fost criticate de nici una dintre părţi, fiind definitive, apelanta-reclamantă este cea care are un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, împrejurare faţă de care în mod greşit s-a respins acţiunea în revendicare.
Această soluţie nu vine în contradicţie cu decizia civilă nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde se arată că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unică cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.".
Din această perspectivă, s-a avut în vedere Hotărârea din 4 noiembrie 2008 a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Gingis împotriva României, unde se arată, „Reclamanţii insistă asupra faptului că apartamentul lor a fost naţionalizat abuziv şi apoi vândut chiriaşilor, care au fost de rea-credinţă. De aceea, ei consideră că instanţele naţionale au refuzat pe nedrept să anuleze contractul de vânzare-cumpărare. Referitor la notificarea vizând restituirea bunului în temeiul Legii nr. 10/2001, ei susţin că primăria a amânat analizarea acestei cereri de o manieră excesivă.
În prezenta cauză, reclamanta a solicitat încă din anul 1996 prin cererile înregistrate din 1996 restituirea în natură a imobilului, cereri care nu erau soluţionate la momentul înstrăinării imobilului către pârâţi prin actele de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 şi din 22 ianuarie 1997, iar potrivit art. 9 Legea nr. 112/1995, vânzarea către chiriaşi se putea realiza doar după soluţionarea cererilor foştilor proprietari.
Rezultă astfel, că actele de vânzare-cumpărare nu au fost încheiate cu respectarea legii şi că reclamanta nu a stat în pasivitate până la momentul introducerii acţiunii, ci a învederat autorităţilor statului că titlul lor nu este valabil, solicitând restituirea în natură a proprietăţii, apelanta fiind privată de bun, în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii D.C.I., D.M.I., P.C. şi P.M., solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamantei.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel se invocă greşita interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care în acţiune reclamanta nu a contestat titlul statului şi nici nu a informat unitatea administrativă de vreo notificare sau acţiune.
În acest sens reclamanţii susţin că instanţa de apel a ignorat adresa din 3 octombrie 2002, deşi instanţa de fond a avut-o în vedere.
Recurenţii susţin că în condiţiile în care reclamanta nu le contestă titlurile, renunţând la judecarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, totuşi se reţine că vânzarea imobilului s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În aceeaşi idee se susţine şi faptul că motivarea hotărârii este nelegală, lipsită de temei şi în totală contradicţie cu Decizia nr. 73/1995 a Curţii Constituţionale, cu atât mai mult cu cât s-au încălcat şi dispoziţiile art. 45 Legea nr. 10/2001 care statuează că imobilele preluate de stat fără titlu, pot face obiect al vânzării, dacă la data vânzării actele au fost încheiat cu bună credinţă.
O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a ignorat decizia civilă nr. 198/2003 a Curţii de Apel Bucureşti care confirmă valabilitatea titlului lor, în condiţiile în care această hotărâre a dobândit caracter definitiv şi irevocabil ca urmare a nerecurării ei de către reclamanţi.
Or, în această situaţie, susţin recurenţii, valabilitatea titlurilor lor nu mai poate fi pusă în discuţie, cu atât mai mult cu cât s-a prescris şi dreptul reclamantei la acţiune împotriva titlurilor lor de proprietate.
Astfel, susţin recurenţii, în condiţiile în care titlurile lor sunt valabile, fiind consolidate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acţiunea în revendicare le-a încălcat dreptul lor de proprietate, sens în care s-a invocat Hotărârea Curţii Europene Raicu contra României.
O altă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a respectat nici dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite dată în recurs în interesul legii.
Intimata B.C.T.R. prin întâmpinare s-a opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea prin prisma motivelor de recurs a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 26 iunie 2007, reclamanta a solicitat a se constata că titlul său de proprietate respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1934 este mai bine caracterizat în comparaţie cu titlurile părţilor şi să se dispună obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Bucureşti, împreună cu terenul aferent în suprafaţă de 247,71 mp.
Temeiul de drept al acţiunii l-a constituit art. 480 C. civ..
Astfel în limitele acestei investiri instanţa avea obligaţia de a se pronunţa, în condiţiile în care cadrul procesual atât sub aspectul obiectului cât şi al părţilor, între care se derulează procesul, este cel fixat de părţi, nefiind permis instanţei ca din oficiu să se pronunţe în afara limitelor în care a fost investită.
Or respectarea de către instanţă a obligaţiei de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii (art. 129 pct. 6 C. proc. civ.).
Or, raportând cele expuse de hotărârea recurată, este de reţinut că instanţa de apel analizează alte aspecte, decât petitele acţiunii principale, şi anume nevalabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, reţinând că nu au fost încheiate cu respectarea legii.
Este real că reclamanta prin precizarea de acţiune şi completarea ei depusă la 5 septembrie 2007 Dosar nr. 6796/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 a solicitat a se constata şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti prin SC C. SA şi pârâţii D.C.I. şi D.M.I. şi respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii P.C. dar tot atât de real este şi faptul că reclamanta a renunţat la judecarea acestui petit ce viza nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
De această renunţare la judecarea petitului privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa ia act în condiţiile art. 246 C. proc. civ., dar cu toate acestea analizează contractele sub aspectul nevalabilităţii lor, reţinând în considerente că aceste contracte nu au fost încheiate cu respectarea legii.
Or, în aceste condiţii, există contradicţie între considerente şi dispozitiv în condiţiile în care deşi s-a luat act de renunţarea la judecată a petitului privind nulitatea contractelor, instanţa totuşi analizează nevalabilitatea lor prin prisma nerespectării dispoziţiilor legale de la momentul încheierii lor.
Motivarea hotărârii are un caracter esenţial, întrucât în baza acesteia părţile cunosc temeiurile ce au format convingerea instanţei în sensul pronunţării soluţiilor adoptate. În aceleaşi timp motivarea hotărârii permite exercitarea controlului judiciar.
De asemenea motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret clar şi concis a stării de fapt, urmând o ordine cronologică, înseamnă practic şi încadrarea unei situaţii particulare de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi.
Prin urmare, motivarea unei hotărâri este o problemă, o chestiune de esenţă şi nu de volum, şi ea se circumscrie şi în conţinutul noţiunii de proces echitabil prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or din perspectiva celor expuse, a existenţei contradicţiei dintre considerente şi dispozitiv, rezultă fără posibilitatea de echivoc că hotărârea instanţei de apel nu întruneşte exigenţele prevăzute de art. 261 C. proc. civ. şi nici ale dreptului la un proces echitabil.
În aceeaşi idee este de reţinut că situaţia juridică a contractelor de vânzare-cumpărare, cu privire la care instanţa de apel reţine „că nu au fost încheiate cu respectarea legii" a format obiectul unui litigiu derulat între părţi şi finalizat prin decizia civilă nr. 198 din 23 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti Dosar nr. 910/2003 (Dosar civil nr. 6796/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti), hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă prin nerecurare.
Deşi pârâţii au invocat acest aspect în apărare, instanţa de apel nu face nici o referire la această hotărâre.
Întrucât legalitatea hotărârii atacate trebuie analizată în funcţie de motivele de fapt şi de drept reţinute, motive ce trebuie să fie concordante cu actele de la dosar şi cu celelalte probe, în lipsa indicării unor asemenea motive, instanţa de recurs este în imposibilitate de a analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul ei.
Prin urmare, faţă de cele expuse fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâţilor urmează a fi admis şi în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., a se casa hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâţii D.C.I., D.M.I., P.C. şi P.M. împotriva deciziei nr. 497A din 15 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6614/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6564/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
