ICCJ. Decizia nr. 6564/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6564/2010
Dosar nr. 3164/118/2009
Şedinţa publică din 3 decembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Judecata în primă instanţă
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 25 iunie 2010 reclamantul G.V. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, solicitând în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sa de către regimul comunist din România la 15 ani muncă silnică, conform art. 209 partea III-a C. pen., în perioada 17 august 1955 - 12 august 1970, în sumă de 1.500.000 euro; în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. c), solicită repunerea lui în drepturi, întrucât prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea lui din drepturi, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul Arad, prin sentinţa civilă nr. 26 din 21 ianuarie 2010, a admis în parte acţiunea; a obligat pe pârâtul pe Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să achite reclamantului suma de 270.000 euro sau echivalent în RON, la cursul Băncii Naţionale a României în ziua plăţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul Arad a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin sentinţa nr. 126 din 30 martie 1956 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, reclamantul G.V. a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale potrivit art. 209 pct. III C. pen. şi art. 25 pct. 6 C. pen. şi s-a dispus confiscarea averii personale a acuzatului.
Din biletul de eliberare al Formaţiunii Ostrov rezultă că reclamantul G.V. a fost arestat la 17 august 1955 şi pus în libertate la data de 24 iunie 1964, fiind graţiat şi a executat 9 ani de închisoare.
După eliberare reclamantul a fost urmărit în permanenţă de securitate şi anchetat, ameninţat cu arestarea şi nu şi-a putut exercita profesia, fiindu-i interzis să profeseze ca avocat, deoarece avea antecedente penale, iar după multe încercări a fost încadrat ca jurisconsult.
Reclamantul G.V. împreună cu alţi deţinuţi politici, în anul 1990 a înfiinţat la Arad „Asociaţia foştilor deţinuţi politici", în prezent fiind preşedintele asociaţiei. Prin Hotărârea Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 reclamantului i-au fost recunoscute drepturile ca beneficiar al acestui act normativ; şi în momentul de faţă beneficiază de acest drept, însă acest drept este modic.
Persecuţiile la care a fost supus reclamantul G.V. i-au afectat grav starea de sănătate.
Reclamantul şi familia sa au fost supuşi unui sistem de terorizare. Descinderile în satul natal unde erau mama şi sora reclamantului, ameninţările şi anchetele efectuate au dus la decesul mamei sale, iar ulterior reclamantul a fost nevoit să divorţeze de soţia sa pentru ca aceasta să nu fie dată afară din serviciu. Prin sistemul de terorizare impus reclamantului şi familiei acestuia, acestuia i-a fost cauzat şi un prejudiciu nepatrimonial fiindu-i afectate relaţiile sociale, onoarea şi reputaţia iar în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii şi apropiaţii, toate fiind expresia tipică a durerii morale suferită de reclamant.
Prin decizia nr. 1065 din 27 iunie 2002 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă i-a fost acordat reclamantului G.V. calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, iar prin certificatul din 12 noiembrie 1996 reclamantului i s-a acordat în conformitate cu art. 1 Legea nr. 42/1990 calitatea de luptător pentru victoria revoluţiei române din decembrie 1989.
În atare condiţii, instanţa constată că elementele răspunderii civile delictuale instituită de dispoziţiile art. 998 şi următoarele C. civ., ale art. 48 alin. (3) Constituţia României, cu referire (orientativ doar în ceea ce priveşte criteriile de acordare) la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferită de către reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimei adică a reclamantului.
Este întru totul adevărat că nici sistemul nostru legislativ şi nici chiar normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, fie ele constând în dureri fizice sau psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă ar putea aduce victimei unele alinări sau satisfacţii în materia daunelor morale, însă acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi chiar şi o sumă de bani de natura a permite victimei să-şi aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanţa sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situaţie similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Legiuitorul a instituit două componente ale satisfacţiei echitabile şi anume, reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie acordată pentru prejudiciul moral. Şi în speţa de faţă, condiţiile cauzale fiind asemănătoare nu se poate disocia cele două forme de prejudiciu, urmând a stabili global o despăgubire.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu poate fi explicat decât prin voinţa de a oferi satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, aşa încât la cuantificarea sumei ce se va acorda instanţa va trebui să pună accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat, jurisprudenţa Înaltei Curţi statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.
La stabilirea cuantumului se va avea în vedere în concret viaţa celui în cauză, perioada de detenţie, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte i-a fost afectată reputaţia că, a fost lipsit mult timp de dreptul de a-şi exercita profesia, după terminarea facultăţii de drept nu a putut mult timp să-şi valorifice studiile, a fost părăsit de soţia sa, mama lui a decedat ca urmare a anchetelor securităţii, că în perioada condamnării a fost supus la suferinţe fizice, psihice, obligat să îndure nenumărate lipsuri ce pe de o parte acestea şi pe de altă parte starea de sănătate a celorlalte persoane cu care împărţea spaţiul închiriat i-au periclitat de asemenea, un drept elementar - dreptul la sănătate, că i s-a îngrădit libertatea de a dispune şi a se mişca cum doreşte, de a-şi continua ulterior activităţile anterioare, măsuri administrative, de a obţine venituri corespunzătoare aptitudinilor sale, toate acestea fiind drepturi personale ocrotite de lege, pentru protejarea cărora se impune o anumită compensare a posibilităţilor pe care reclamantul le avea anterior vătămării.
Faţă de cele de mai sus, Tribunalul a considerat că la stabilirea despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile anterior enunţate, obiective, se au în vedere şi cele ce se vor face numai pe baza calităţii personale şi profesionale a judecătorului cauzei cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei în despăgubirea acordată pentru a nu ajunge în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, însă statuând în echitate şi într-un cuantum rezonabil.
De asemenea, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene care este obligatorie în egală măsură, ca şi normele Convenţiei întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate, a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.
Nu în ultimul rând, instanţa a avut în vedere cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situaţii similare, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, clar conturată în ultimii ani, evident cu specificul fiecărei speţe în parte, pentru a se da eficienţă şi celorlalte drepturi consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum cel al nediscriminării prevăzut de art. 14 şi totodată în speţă ţinând cont de faptul că totuşi reclamantului, i-au fost impuse foarte multe restricţii.
Prezenta cerere a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu în cuprinsul căreia se arată că constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliţii sau Securităţi.
Dat fiind caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus reclamantul ce rezultă din însuşi actul normativ în baza căruia acesta a fost condamnat şi în acelaşi timp din titlul de luptător în rezistenţa anticomunistă ce i-a fost eliberat acestuia de către Comisia constituită în acest scop de pe lângă Ministerul Justiţiei în conformitate cu O.U.G. nr. 214/1999, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din acelaşi act normativ mai sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) Legea nr. 221/2009.
Judecata în apel
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 116/A din 29 aprilie 2010 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentinţa şi a redus cuantumul sumei acordate reclamantului de la 270.000 euro la 200.00 euro, menţinând restul dispoziţiilor.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele:
Apelul reclamantului vizează o sporire a cuantumului despăgubirilor acordate, urmare a unei noi reinterpretări de către instanţa de apel a criteriilor la care s-a făcut referire în acţiune şi în apel, privind suferinţa psihică şi izolarea socială la care a fost supus reclamantul, în urma condamnării cu caracter politic dispusă prin sentinţa civilă nr. 126 din 30 martie 1956 a Tribunalului Militar Oradea.
Aspectele privind prejudiciul moral cauzat reclamantului se regăsesc în mod cert în speţă, însă efectele acestui prejudiciu, în sensul cuantificării în sume de bani, urmează a fi interpretate de către instanţa de apel şi prin prisma principiului „judecăţii în echitate".
Din această perspectivă Curtea va ajunge la concluzia, după cum se va arăta la explicaţiile privind analiza apelului pârâtului, că suma pretinsă de apelant nu poate fi mărită ci, dimpotrivă, în urma admiterii apelului pârâtului va fi diminuată.
Ca atare, apelul declarat de către reclamant va fi respins.
Referitor la apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad Curtea a reţinut că acesta este întemeiat doar în măsura în care tinde la reaprecierea cuantumului despăgubirilor acordate.
Astfel, instanţa de apel a reinterpretat criteriile pe care le-a avut în vedere judecătorul primei instanţe cu privire la stabilirea cuantumului prejudiciului moral pornind de la următoarele elemente:
Este cert că reclamantul a fost condamnat prin sentinţa nr. 126 din 30 martie 1956 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea la 15 ani de muncă silnică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. 3 C. pen. de la 1936 , astfel cum acesta a fost modificat la acea vreme.
Acest tip de condamnare, potrivit prevederilor art. l alin. (2) Legea nr. 221/2009, se încadrează în categoria condamnărilor de drept cu caracter politic.
Ca atare, inclusiv prin prisma concepţiei legiuitorului, se ajunge la concluzia că persoana în cauză a fost supusă cu certitudine unei suferinţe psiho-afectivă, unei marginalizare socială şi chiar unor impedimente în realizarea profesională, ceea ce conturează un prejudiciu moral care trebuie reparat.
La stabilirea cuantumului acestui prejudiciu, atât din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cauza nr. 2346/2002, Pwetty contra Marii Britanii) cât şi din perspectiva practicii judiciare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecătorul trebuie să ţină seama şi de acele principii şi reguli „care statuează în echitate, ceea ce însemnă că în cuantificarea prejudiciului trebuie să se ţină seama şi de modul în care ceilalţi membrii ai comunităţii, care au suferit condamnări politice sau masuri administrative asemănătoare cu aceea invocată de către reclamant au solicitat sau nu asemenea despăgubiri, care a fost nivelul aproximativ de viaţă, de realizări profesionale etc. al celorlalte persoane, contemporane cu reclamantul, din perspectiva unui mod de trai asemănător cu cel invocat prin acţiune (a se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4405 din 3 iulie 2008).
Curtea apreciază că, în final, situaţia personală a reclamantului, care este determinantă prin particularităţile sale, în stabilirea cuantumului prejudiciului, nu poate fi extrasă în mod pur teoretic din contextul social economic şi politic în care reclamantul şi-a dus existenţa, alături de ceilalţi concetăţeni ai săi, aflaţi în situaţii similare, cel puţin sub aspectul modului de viaţă şi afirmării profesionale, o abordare contrară fiind de natură a conduce la stabilirea unor inechităţi în rândul comunităţii, ceea ce nu este scopul acordării despăgubirilor morale, cel puţin din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Jianowcki contra Polonia din 22 ianuarie 1999).
În această logică juridică, instanţa de apel a apreciat că, în speţă, reclamantul, care pretinde daune morale, a reuşit să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte încălcarea drepturilor sale personale nepatrimoniale, prin condamnarea cu caracter politic, împrejurare ce impune acordarea de despăgubiri, în cuantum de 200.000 euro, sumă stabilită prin raportare la criteriile şi principiile de drept menţionate mai sus (a se vedea CSJ, secţia civilă, decizia nr. 4790/2003).
Judecata în recurs
Împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâtul.
l.Reclamantul G.V. şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., fără însă a indica şi dezvolta separat fiecare din motivele de recurs invocate.
În esenţă, reclamantul a declarat această cale de atac fiind nemulţumit de cuantumul despăgubirilor, redus de instanţa de apel la 200.000 euro, considerând că suma care i se cuvine este de 1.500.000 euro.
În criticile aduse deciziei reclamantul se referă în mod preponderent la faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care nu este conformă cu starea reală de fapt, în sensul că a ignorat situaţia cu care reclamantul s-a confruntat în închisoare, a ignorat repercusiunile suferite ulterior şi a tratat cu superficialitate întreaga situaţie de fapt care rezultă din dosar.
Făcând trimitere la situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută pe baza probelor din dosar, reclamantul consideră că instanţa de apel a manifestat subiectivism atunci când a redus semnificativ cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă.
Totodată, arată că trimiterea făcută de curtea de apel la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este incorectă, deoarece aceasta nu vizează condamnări cu caracter politic aferente anilor 1945-1964, similare cu cea din speţă şi nici nu se poate face o comparaţie între condiţiile de detenţie în cazul condamnărilor pentru infracţiuni de drept comun ulterioare anului 1990 şi condiţiile de exterminare din închisorile comuniste în perioada 1945-1964.
Recurentul face trimitere la hotărârea pronunţată de CEDO în cauza Pantea contra României precum şi la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără a indica, în concret deciziile avute în vedere.
Recurentul solicită admiterea recursului, schimbarea în parte atât a deciziei cât şi a sentinţei şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.00 euro, fără cheltuieli de judecată.
2.Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând următoarele:
2.1.Instanţa de apel, ca şi prima instanţă, a reţinut în mod greşit că tipul de condamnare la care a fost supus reclamantul prin sentinţa nr. 1102/1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, se încadrează în categoria condamnărilor de drept cu caracter politic prevăzute de art. l alin. (2) Legea nr. 221/2009.
Pentru a se putea reţine acest aspect era necesar ca pe hotărârea de condamnare a reclamantului să fie trecută menţiunea caracterului politic, obligaţie ce revenea conform art. 6 din aceeaşi lege.
Mai mult, conform art. 4 alin. (3) Legea nr. 221/2009, instanţa avea obligaţia să dispună reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare.
2.2.Niciuna din instanţele anterioare nu a reţinut că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie să se aibă în vedere şi drepturile de care a beneficiat reclamantul în baza Decretului-lege nr. 118/1990 .
În continuare, recurentul prezintă situaţia drepturilor băneşti de care a beneficiat reclamantul începând cu anul 1990, precum şi celelalte facilităţi acordate acestuia în temeiul actului normativ invocat.
Neţinându-se seama de cuantumul total al acestor despăgubiri au fost încălcate dispoziţiile art. 5 Legea nr. 221/2009.
2.3.Tot cu referire la cuantumul prejudiciului, pârâtul arată că, deşi acesta a fost redus de instanţa de apel la 200.000 euro, această sumă este prea mare, creând o îmbogăţire nejustificată a reclamantului. Pârâtul consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să aplice principiul analogiei şi la stabilirea cuantumului despăgubirilor să aibă în vedere prevederile art. 3 alin. (1) Decretului-lege nr. 118/1990, potrivit cărora reclamantului i s-ar cuveni suma de 1.771 RON pe lună, avându-se în vedere anii de detenţie.
În acelaşi context, recurentul pârât critică şi modul în care a fost stabilită situaţia de fapt, arătând că în cauză nu s-au administrat toate probele necesare pentru stabilirea acesteia şi că, deşi cuantumul despăgubirilor morale se stabileşte prin apreciere, aceasta nu trebuie să fie de ordin general, ci bazată pe criterii aplicabile cazului concret dedus judecăţii.
Instanţa de apel nu a ţinut seama de împrejurarea că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, ceea ce a condus la o atenuare semnificativă a prejudiciului moral, prin trecerea timpului.
Recurentul face trimitere la jurisprudenţa CEDO care statuează în echitate şi adoptă o poziţie moderata prin sumele rezonabile acordate.
Recurentul solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei, admiterea apelului şi, în principal, respingerea acţiunii iar în subsidiar, reducerea cuantumului acestora, fără a indica însă un alt cuantum.
Reclamantul G.V. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârât, solicitând respingerea acestuia.
A nalizând decizia atacată prin prisrm criticilor formulate de cei dă recurenţi, Înalta Curte constată următoarele
1.Prima critică din recursul declarat de pârât se impune a fi analizată cu prioritate, deoarece vizează legalitatea deciziei din perspectiva îndreptăţirii reclamantului de a beneficia de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Atât tribunalul cât şi curtea de apel au reţinut, ca situaţie de fapt pe deplin stabilită, că reclamantul a fost condamnat penal de Tribunalul Militar Teritorial Oradea, prin sentinţa nr. 126 din 30 martie 1957 la 15 ani de muncă silnică şi la 10 ani de degradare civilă pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, incriminată la acea vreme de art. 209 partea a III-a C. pen..
Din pedeapsa aplicată, reclamantul a executat 9 ani de închisoare, fiind arestat la 17 august 1955 şi pus în libertate la 24 iunie 1964.
S-a reţinut că această situaţie de fapt a fost probată nu numai prin copia sentinţei penale anterior indicate, cât şi prin certificatul de luptător pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989.
Astfel cum corect a arătat curtea de apel, caracterul politic al condamnării suferite de reclamant rezultă din însăşi sentinţa penală prin care s-a dispus sancţiunea, situaţie în care nu este necesară dovedirea caracterului politic al condamnării pentru recunoaşterea îndreptăţirii reclamantului la măsuri reparatorii.
Conform art. l alin. (2) Legea nr. 221/2009, în cazul condamnărilor al căror caracter politic este prezumat de însuşi legiuitor, instanţa urmează doar să stabilească în concret cuantumul despăgubirilor.
În art. l alin. (1) sunt enumerate expres condamnările considerate de drept ca fiind cu caracter politic, în enumerare figurând printre altele şi dispoziţiile art. 207-209 C. pen. din 1936.
Aşa fiind, faptul că pe exemplarul sentinţei penale depuse la dosar, purtând ştampila C.N.A.S., nu se regăseşte şi menţiunea marginală a condamnării cu caracter politic nu poate atrage respingerea acţiunii, astfel cum solicită pârâtul, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
2.În ceea ce priveşte criticile referitoare la întinderea cuantumului prejudiciului moral stabilit de instanţa de apel, Înalta Curte constată că nu toate criticile formulate atât de reclamant cât şi de pârât pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., şi, prin urmare, analizate de instanţa de recurs.
Astfel, spre deosebire de apel, care este o cale de atac devolutivă, recursul se poate exercita numai pentru motivele de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ..
După abrogarea pct. 11 al textului de lege menţionat, instanţa de recurs nu mai are posibilitatea de a reevalua probele administrate în fazele procesuale anterioare şi de a stabili o altă situaţie de fapt.
Aşa fiind, criticile formulate de recurenţi prin care se impută instanţei de apel că nu a administrat toate probele necesare corectei stabili a situaţiei de fapt ori că nu a lămurit toate aspectele relevante din acest punct de vedere privesc temeinicia hotărârii atacate şi nu legalitatea acesteia, astfel încât nu vor fi avute în vedere de instanţa de recurs.
Pentru a se putea considera nelegală decizia curţii de apel prin care aceasta, ţinând seama de situaţia de fapt stabilită, a reevaluat cuantumul despăgubirilor la suma de 200.000 euro, ar trebui ca instanţa de recurs să constate că nu au fost avute în vedere criterii pertinente de determinare a acestui cuantum şi că suma a fost stabilită într-un mod arbitrar, discreţionar.
Or, nu aceasta este situaţia în speţă.
Astfel, fără a modifica situaţia de fapt reţinută de tribunal, pe care şi-a însuşit-o în totalitate, instanţa de apel a ţinut seama atât de durata detenţiei la care a fost supus reclamantul, 9 ani, cât şi de marginalizarea socială şi impedimentele în realizarea profesională a acestuia, care au urmat condamnării.
Trimiterea instanţei de apel la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care recurentul reclamant o contestă, nu este făcută din perspectiva asimilării condiţiilor de detenţie ulterioare anului 1990 cu cele din închisorile comuniste din perioada 1945-1964, aşa cum susţine reclamantul.
Curtea de apel s-a referit la faptul că situaţia personală a reclamantului nu poate fi extrasă în mod pur teoretic din contextul social-economic şi politic în care reclamantul şi-a dus existenţa, alături de ceilalţi concetăţeni ai săi, aflaţi în situaţii similare, cel puţin sub aspectul modului de viaţă şi al afirmării profesionale, precum şi la faptul că scopul acordării despăgubirilor morale nu este acela de a crea inechităţi în rândul comunităţii.
Nici critica recurentului pârât potrivit căreia s-ar fi ignorat în speţă împrejurarea că reclamantul a beneficiat deja de o serie de despăgubiri şi facilităţi în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu poate fi primită.
Această împrejurare se regăseşte consemnată în decizia atacată, iar punctul de vedere exprimat de recurentul pârât în sensul că reţinerea acesteia situaţii ar fi trebuit să conducă la acordarea unei despăgubiri de 1.771 RON pe lună, conform art. 3 alin. (1) Decretul-lege nr. 118/1990, nu are suport legal.
Astfel, nu se regăseşte în Legea nr. 221/2009 obligaţia judecătorilor de a apela la acest mod de calcul ci, dimpotrivă, actul normativ menţionat a lăsat la latitudinea instanţelor de judecată să stabilească de la caz la caz, în funcţie de particularităţile concrete ale fiecăruia, cuantumul despăgubirilor.
De asemenea, faptul că o persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a beneficiat şi de drepturile recunoscute prin Decretul-lege nr. 118/1990, nu constituie un impediment în acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Dimpotrivă, în art. 5 alin. (4) Legea nr. 221/2009, se prevede în mod expres că această lege se aplică şi persoanelor cărora le-a fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, la care face trimitere recurentul pârât, aceasta ar fi relevantă în privinţa criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor, cu condiţia să se refere la situaţii similare celei din speţă.
Or, recurentul face vorbire despre despăgubiri cuprinse între 1.000-5.000 euro pentru arestări nelegale, neaducerea în faţa unui magistrat ori interceptări telefonice ilegale, fără a arăta în ce măsură există similaritate cu cauza dedusă judecăţii în prezentul dosar.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte constată că nu se poate reţine incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi că, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost indicate doar formal, neexistând nicio critică încadrabilă în aceste dispoziţii legale.
În temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine decizia atacată şi va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul G.V. şi de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 116/A din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6573/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6562/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
