ICCJ. Decizia nr. 6572/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6572/2010
Dosar nr. 4811/107/2009
Şedinţa publică din 6 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1511/2009 Tribunalul Alba a respins contestaţia formulată de reclamanţii M.A. şi A.M. împotriva Dispoziţiei nr. 510 din 2 octombrie 2009 dată de Primarul municipiului Alba Iulia.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia nr. 510 din 2 octombrie 2009 pârâtul Primarul municipiului Alba Iulia a respins, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată, ca tardivă notificarea pe care aceştia au depus-o prin Biroul Executorului Judecătoresc S.F. din Alba Iulia cu privire la imobilele înscrise în CF Alba Iulia, transcrise în CF Alba Iulia, CF Alba Iulia şi CF Alba Iulia.
S-a reţinut că în mod corect notificarea a fost respinsă ca tardivă deoarece potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată „Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”. Acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001 şi O.U.G. nr. 184/2002 până în data de 14 februarie 2002, când notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001 mai puteau fi depuse.
Instanţa de fond a reţinut că este întemeiată şi excepţia decăderii din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, având în vedere prevederile art. 22 al.5 din Legea nr. 10/2001 republicată potrivit cărora „nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
Având în vedere textele legale citate instanţa a concluzionat în sensul că voinţa legiuitorului este în sensul de a sancţiona pe cei care în termenul legal nu au dat curs dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 10/2001 modificată.
Ca temei al excepţiilor de mai sus, instanţa de fond a mai reţinut şi Decizia nr. 655 din 8 decembrie 2005 a Curţii Constituţionale referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi practica juridică constantă în materie.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 33/ A din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că reclamanţii invocând dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au depus notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc S.F. în data de 17 aprilie 2009 adresată Primarului municipiului Alba Iulia şi înregistrată la Primăria Alba Iulia sub nr. 13517/2009, prin care au solicitat emiterea unei dispoziţii prin care să se dispună restituirea în natură a imobilelor înscrise în CF Alba Iulia curte şi grădină de 396 mp şi CF Alba Iulia, casă de 128 mp (fost înscris în CF Alba Iulia) precum şi despăgubiri pentru imobilele înscrise în CF Alba Iulia. Notificatorii au solicitat trimiterea dispoziţiei la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Dispoziţia nr. 510 din 2 octombrie 2009 a Primarului municipiului Alba Iulia a respins ca tardivă notificarea cu privire la imobilele descrise mai sus în temeiul dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială în materia revendicării imobiliare prin care legiuitorul a încercat să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv, cu sau fără titlu valabil, de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În acest scop a fost instituită prin art. 22 şi următoarele din lege o procedură administrativă obligatorie şi una judiciară facultativă ce are ca scop restituirea în natură a imobilelor - terenuri sau construcţii - de către persoane juridice deţinătoare, prin decizie sau dispoziţie motivată a organelor sale de conducere, respectiv primar sau preşedinte al consiliului judeţean.
Legiuitorul a condiţionat exercitarea dreptului la restituire a imobilelor de respectarea unor termene, cum este termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 modificată, în interiorul căruia trebuie trimisă notificarea către persoana juridică deţinătoare a imobilului, termen prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001 şi O.U.G. nr. 184/2002.
Conform dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În speţă s-a reţinut că este de necontestat că apelanţii au formulat notificarea la data de 17 aprilie 2009, cu mult peste termenul legal.
Prin urmare instanţa de fond în mod corect a constatat tardivitatea depunerii notificării şi decăderea ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de susţinerea reclamanţilor că aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001vin în contradicţie cu prevederile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi protocoalele acesteia ratificate de România prin Legea nr. 30 din 17 mai 1994 instanţa a reţinut că normele art. 22 din Legea nr. 10/2001, atât alineatul 1 cât şi alineatul 5, au făcut obiectul controlul Curţii Constituţionale, care a stabilit că termenul de 6 luni şi sancţiunea decăderii nu contravin niciunei dispoziţii constituţionale.
Astfel, prin Decizia nr. 344/2005 a Curţii Constituţionale, s-a statuat că recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanelor interesate de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare. De asemenea, prin Decizia nr. 557 din 25 octombrie 2005 Curtea Constituţională a statuat că termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată întrucât potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie exercitarea dreptului de proprietate trebuie să se facă în limitele legii, iar potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale „legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate, în accepţiunea principală oferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesul general sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat”.
Aceleaşi considerente au fost reţinute şi în deciziile nr. 289/2008, decizia nr. 428/2008, decizia nr. 1057/2008, decizia nr. 533/2008, decizia nr. 1385/2008, decizia nr. 1105/2008 pronunţate de Curtea Constituţională.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în jurisprudenţa sa faptul că dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut şi că acesta „poate fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie (…)” - cauza Z şi alţii împotriva Marii Britanii - astfel, acest drept, care cere prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări sau condiţionări în timp, cât timp nu este atinsă însăşi substanţa sa - cauza Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii - 1985.
Cu referire la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, s-a constatat că prevederile legale statuate de art. 22 din Legea nr. 10/2001 sunt în deplină concordanţă cu art. 1 alin. (2) din Primul Protocol potrivit căruia dispoziţiile referitoare la protecţia proprietăţii private „nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general (…)”.
În acest context instanţa a reţinut că articolul 1 al Primului Protocol adiţional la CEDO ocroteşte doar proprietatea existentă, respectiv drepturile asupra unui bun, speranţa legitimă, ca valoare patrimonială. Astfel CEDO a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unor bunuri; el se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale reclamantului; acesta nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate câtă vreme nu demonstrează existenţa lui.
Atât Comisia cât şi Curtea au statuat în mod constant că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun.
Reclamanţii, a mai reţinut instanţa, nu se pot bucura de protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie întrucât nu au un bun în sensul acestui articol şi aceasta cu atât mai mult cu cât acest articol nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun.
Reclamanţii au fost proprietarii imobilelor înscrise iniţial în CF Alba Iulia, însă prin sentinţa nr. 157/1964 pronunţată de Tribunalul Alba în Dosar nr. 3429/1963 imobilele au fost preluate de Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951, ca fiind bunuri fără stăpân sau abandonate.
Reclamanţii, întrucât au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de Statul Român abia în anul 2009, nu pot susţine că au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie pentru a invoca prevederile acestuia.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3) Teza a II-a C. proc. civ.
Astfel, recurenţii susţin că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care notificarea depusă nu este tardivă întrucât ea trebuie interpretată în concordanţă cu prevederile art. 44 din Constituţia României şi cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fiind de natură a obliga pârâtul Primarul municipiului Mediaş să se pronunţe pe fond asupra cererii de retrocedare şi a măsurilor reparatorii.
Recurenţii mai susţin că instanţa de apel a ignorat dreptul lor de proprietate precum şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.
Recurenţii au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reţine că recursul estre nefondat.
Astfel, examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ce reprezintă sediul materiei în ce priveşte termenul pentru depunerea notificărilor, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptăţită va notifica persoana juridică deţinătoare în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acestei legi, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Art. 22 alin. (5) din aceeaşi lege, prevede în mod expres că nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a se solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din lege a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001, O.U.G. nr. 145/2001 şi O.U.G. nr. 184/2002.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nedepunerea notificării în termenul de 12 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin cele două ordonanţe de urgenţă, are aşadar consecinţa decăderii din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Dispoziţiile legale sus evocate au caracter imperativ şi trebuie aplicate întocmai,neputând da naştere la o altă interpretare.
Or, în cauză, este de necontestat că reclamanţii au înregistrat la executorul judecătoresc notificarea abia la 17 aprilie 2009, fiind depusă astfel cu depăşirea termenului legal sus menţionat prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
În condiţiile în care Legea nr. 10/2001 prevede expres că ultima zi pentru depunerea notificărilor vizând restituirea imobilelor ce formează obiectul Legii nr. 10/2001 a fost 14 februarie 2002, iar notificarea a fost depusă la 17 aprilie 2009 în mod legal şi corect au reţinut instanţele că notificarea nu a fost formulată în termenul legal.
Astfel, din perspectiva celor expuse susţinerile recurenţilor legate de greşita aplicare a legii sunt nefondate cu atât mai mult cu cât nici Legea nr. 247/2005, deşi a adus modificări substanţiale Legii nr. 10/2001, nu a deschis posibilitatea depunerii de noi notificări şi nici nu a repus în termenul de formulare a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 pe foştii proprietari, care au pierdut termenul stabilit prin art. 22 din această lege.
Cum termenul de decădere instituit prin dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 rezultă fără posibilitate de echivoc că notificarea depusă de reclamanţi abia la 17 aprilie 2009 este într-adevăr tardivă.
Dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au constituit obiect al controlului de constituţionalitate, pe considerentul că textul limitează grav dreptul de proprietate ca drept fundamental al omului.
Astfel, prin Decizia nr. 388/2006 Curtea Constituţională a statuat că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, prevederile art. 22 din lege, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel nefondată este şi susţinerea recurenţilor legată de faptul că prevederile Legii nr. 10/2001 sub aspectul limitării termenului de depunere a notificărilor vin în contradicţie cu dispoziţiile art. 21 din Constituţia României.
În art. 2 din Convenţie accesul liber la justiţie este conceput ca dreptul oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege.
Ca o garanţie a respectării dreptului omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede în art. 6 pct. 1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, o componentă a acestui drept fiind dreptul de acces la instanţă.
Dreptul de acces la instanţă însă nu este un drept abstract, acesta putând suferi limitări din partea puterii de stat, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau de decădere, cu scopul salvgardării altor interese, precum şi drepturile şi libertăţile altora, principiul securităţii raporturilor juridice.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, această instanţă stabilind constant că pot fi aduse restricţii exerciţiului dreptului de acces, întrucât acest drept prin însăşi natura sa cere o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor, dar şi de necesitatea asigurării unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese (hotărârea Golder contra Marii Britanii din 1975).
Faţă de cele expuse este de reţinut că dispoziţiile din Legea nr. 10/2001 prin care se stabileşte termenul pentru depunerea notificărilor nu vine în contradicţie cu art. 21 din Constituţie, dar nici cu art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie şi nici cu art. 6 CEDO, cum de altfel bine a reţinut instanţa de apel.
Astfel, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii M.A. şi A.M. împotriva deciziei nr. 33/ A din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6571/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE... | ICCJ. Decizia nr. 6574/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
