ICCJ. Decizia nr. 6571/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ Şl DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6571/2010
Dosar nr. 4751/3/2009
Şedinţa publică din 6 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 737 din 27 mai 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A.A. şi P.N. şi de intervenientul P.I. împotriva Municipiului Bucureşti; a constatat că reclamanţii şi intervenientul forţat sunt persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Tomis, sector 3, compus din teren în suprafaţă de 786 mp şi construcţie demolată în suprafaţă de 156 mp; a obligat pe pârât să emită dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul menţionat, urmând a scădea valoarea despăgubirilor încasate la 26 aprilie 1983, în sumă de 79.580 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a analizat situaţia de fapt în baza actelor depuse la dosar de reclamanţi şi a aplicat dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, după prezentarea situaţiei de fapt reţinută de către instanţa de fond s-a susţinut că Municipiul Bucureşti nu are nicio culpă în depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege pentru soluţionarea notificării.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin decizia nr. 132/ A din 23 februarie 2010 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva sentinţei civile nr. 737 din 27 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii A.A., P.N. şi P.I. A fost respinsă cererea intimaţilor având ca obiect obligarea Municipiului Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că cererea reclamanţilor a fost soluţionată de instanţă, deoarece notificarea depusă conform legii la unitatea deţinătoare nu a primit nici un răspuns pe o perioadă de 8 ani. în speţă, obiectul cauzei nu a fost stabilirea unei culpe a pârâtei pentru întârzierea soluţionării notificării, reţinându-se că motivele de apel sunt străine obiectului cauzei. S-a constatat că apelanta nu a contestat dreptul reclamanţilor de a obţine despăgubiri pentru imobilul expropriat, ci numai dreptul instanţei de a soluţiona această notificare. S-a apreciat ultima critică ca nefondată şi, având în vedere Decizia nr. 20/2007 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie prin care, în interpretarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 că „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate ” .
S-a constatat ca nedovedită cererea intimaţilor având ca obiect obligarea Municipiului Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată, cerere ce a fost respinsă.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, pe care a criticat-o pentru nelegalitate, prin prisma motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea criticii formulate, se susţine că Primăria Municipiului Bucureşti trebuie să înainteze dosarul ce cuprinde notificarea şi actele ce dovedesc calitatea de persoană îndreptăţită şi dreptul său de proprietate asupra imobilului solicitat prin notificare.
Mai arată că, înainte ca dosarul să ajungă la Secretariatul Comisiei Centrale, Municipiul Bucureşti are obligaţia să înainteze toate actele către Prefectura Municipiului Bucureşti în vederea întocmirii ordinului.
În art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se prevede în mod expres faptul că, valoarea imobilului solicitat va fi stabilită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate conform Legii nr. 10/2001 se predau pe bază de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai dacă sunt însoţite de Ordinul Prefecturii.
Mai arată recurenta că, obligaţia de a depune actele doveditoare privind proprietatea asupra imobilului solicitat şi a actelor ce dovedesc calitatea de persoană îndreptăţită, revine potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, acte ce trebuie depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta, în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, obligaţie ce nu a fost respectată.
Analizând critica formulată (încadrabilă în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că se invocă, nesocotirea unor norme de drept material în soluţionarea pricinii), înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acesteia, în sensul următoarele considerente:
Prin notificarea nr. 3728 din 10 septembrie 2001, reclamanţii A.A., P.N. şi intervenientul P.I. au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti pentru terenul de 600 mp. situat în Bucureşti, str. Tomis, sector 3 şi pentru construcţia edificată pe acest teren, în prezent demolată, despăgubiri reprezentând diferenţa dintre despăgubirile primite pentru construcţie şi despăgubirile corespunzătoare valorii reale a imobilului.
Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificărilor, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie, sau după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Potrivit art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă unitatea deţinătoare este obligată ca prin decizie sau dispoziţie motivată, în temeiul art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite măsuri reparatorii.
În prezenta speţă, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General nu a emis dispoziţie prin care să se pronunţe asupra cererii reclamanţilor şi intervenientului, cu privire la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul solicitat.
Instanţa investită cu cererea persoanelor îndreptăţite, corect a reţinut că este competentă să soluţioneze pe fond notificarea, apreciind că atitudinea pârâtului echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la notificare.
Corect s-a invocat şi decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, prin care a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a cererii prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Soluţionând pe fond notificarea, instanţa a reţinut că imobilul solicitat a fost preluat de Stat în baza Decretului nr. 55/1951 de la reclamanţi şi intervenient, aceştia figurând în anexa 7 la poziţia 65/69 cu imobil expropriat, format din teren în suprafaţă de 668 mp. şi construcţie cu suprafaţă construită de 156 mp., suprafaţă utilă de 91 mp.
Pentru imobilul expropriat s-au stabilit despăgubiri în valoare de 79.580 lei, prin procesul de evaluare, care s-au acordat la 26 aprilie 1983 foştilor proprietari.
Terenul solicitat s-a constatat că este afectat de elemente de sistematizare (stradă, trotuar, bloc, spaţiu verde aferent blocului).
Conform art. 3 alin. (1) lit. a din Lege nr. 10/2001, sunt îndreptăţite în înţelesul acestei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz în echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora.
Conform art. 10 alin. (1) din aceeaşi lege, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe teren au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
În raport de situaţia din speţă, corect s-a statuat că reclamanţii şi intervenientul au calitate de persoane îndreptăţite la acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru teren şi imobilul demolat.
Corect s-a constatat că reclamanţii şi intervenientul nu au depus la dosar actul de proprietate în baza căruia au deţinut imobilul, dar au făcut dovada dreptului de proprietate potrivit actului de preluare, respectiv Decretului de expropriere nr. 55/1981.
Astfel, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau a fost pusă în executare măsura preluării abuzive.
Prezumţia prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost coroborată cu relaţiile comunicate de Direcţia venituri, impozite şi Taxe Locale a Sectorului 3 şi cele comunicate de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului imobiliar.
În această situaţie, în mod corect instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond, prin care în baza art. 26 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001 a fost admisă acţiunea reclamanţilor şi intervenientului, s-a constata calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul solicitat, situat la adresa enunţată mai sus, compus din imobilele enumerate şi a fost obligat pârâtul să emită dispoziţie prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, urmând a se scade din valoarea despăgubirilor suma de 79.580 lei (ROL) încasată la 26 aprilie 1983, actualizată cu coeficientul de actualizare prev. de art. 1 alin. (1) din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002.
Faţă de cele arătate, este evident că nu se impunea anexarea altor acte la notificarea formulată pentru ca recurentul pârât să se pronunţe cu privire la cererea formulată.
Pentru considerentele expuse, se reţine ca nefondată critica formulată de recurent şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca recursul să fie respins ca atare.
Apărătorul intimaţilor-reclamanţi a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 lei, dovedite cu actele anexate la dosar, astfel că în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurentul va fi obligat la plata acestei sume.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 132/ A din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă recurentul să plătească reclamanţilor A.A. şi P.N. suma de 3.500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6570/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6572/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
