ICCJ. Decizia nr. 6758/2010. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6758/2010
Dosar nr. 42566/3/2006
Şedinţa publică din 17 decembrie 2010
Judecata în primă instanţă
Prin cererea înregistrată la data de 12 decembrie 2006, reclamanta G. Inc. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii B.B.S.S. şi O.S.I.M, să dispună anularea înregistrării mărcii internaţionale combinate G. cu protecţie pe teritoriul României, pentru toate clasele de servicii şi produse pentru care a fost înregistrată şi evidenţierea acestei anulări în registrele O.S.I.M, conform art. 48 alin. (1) lit. b), c), d) şi e) Legea nr. 84/1998, obligarea O.S.I.M. la radierea înregistrării mărcii menţionate din R.N.M., precum şi publicarea hotărârii judecătoreşti de anulare în B.O.P.I. - Secţiunea mărci, conform Regulii 36 parag. 3, coroborată cu Regula 32, parag. 5 din HG. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, şi comunicarea hotărârii de anulare la O.M.P.I., cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 269 din 7 februarie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 48 lit. b), d) şi e) Legea nr. 84/1998, invocată de pârâtă şi respins cererea de anulare formulată de reclamantă, cu privire la marca pârâtei, întemeiată pe dispoziţiile legale menţionate, ca prescrisă; a admis cererea reclamantei, formulată în temeiul art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998 şi a dispus anularea mărcii internaţionale combinate G. privind înregistrarea în România; a dispus radierea de către O.S.I.M. a înregistrării mărcii pârâtei din R.N.M. şi publicarea în B.O.P.I. - secţiunea mărci, după rămânerea definitivă, a hotărârii; a obligat pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată de 39,30 RON către reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Pârâta a înregistrat pe cale internaţională marca G., înregistrată iniţial în Bulgaria, pentru clasele 9, 16, 35, 38, 41, 42, la data de 27 ianuarie 1997, având mai multe ţări desemnate pentru protecţie (Albania, Bosnia, Macedonia, Yugoslavia, Ungaria) printre care şi România, conform menţiunilor din fila emisă de O.M.P.I.
În consecinţă, data menţionată ca fiind înregistrarea internaţională la O.M.P.I. este reţinută ca data de la care începe să curgă termenul de 5 ani prevăzut de dispoziţiile art. 48, alin. (3) Legea nr. 84/1998, înăuntrul căruia se pot formula cererile vizând anularea unei mărci întemeiate pe dispoziţiile art. 48, lit. b), d) şi e) invocate de reclamantă ca temei al cererii, iar nu data de 29 martie 2002, aşa cum susţine reclamanta, reprezentând data când s-a emis decizia definitivă a O.S.I.M. privind admiterea totală a înregistrării internaţionale în România a mărcii pârâtei, conform notificării emise de O.S.I.M. în baza art. 5 din Aranjamentul de la Madrid.
Cu privire la dispoziţiile aplicabile în speţă, tribunalul a înlăturat ca nefondate susţinerile pârâtei privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 28/1967, constatând că, potrivit prevederilor art. 94 Legea nr. 84/1998, cererile de înregistrare a mărcilor pentru care nu s-a luat o decizie până la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt supuse prevederilor acestei legi, dispoziţie reluată şi de Regula 51 din Regulamentul mărcilor. Această dispoziţie se interpretează în sensul că O.S.I.M. va analiza cererea în funcţie de îndeplinirea cerinţelor prevăzute de noua lege şi, având în vedere că la data intrării în vigoare a noii Legi nr. 84/1998, O.S.I.M. nu emisese încă decizia definitivă din 29 martie 2002, de admitere la înregistrare a mărcii G. a pârâtei, rezultă că la data când a fost pronunţată această decizie s-au avut în vedere dispoziţiile legii noi.
Pe cale de consecinţă, instanţa urmează să aibă în vedere aceleaşi dispoziţii ale Legii nr. 84/1998 şi în ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material Ia acţiune, ca şi în analizarea condiţiilor de valabilitate a mărcii, pentru soluţionarea pe fond a cererii în anularea mărcii pârâtei.
Având în vedere data promovării prezentei acţiuni, respectiv 12 decembrie 2006, faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Legea mărcilor, conform cărora termenul în care poate fi cerută anularea înregistrării mărcii pentru motivele prevăzute la alin. (1) lit. a), b), d) şi e) este de 5 ani de la data înregistrării mărcii, tribunalul a constatat că acest termen a expirat în raport de data înregistrării mărcii pârâtei, reţinută conform celor expuse mai înainte, ca fiind 27 ianuarie 1997.
Cu privire la aplicarea acestor dispoziţiilor art. 48 alin. (1) lit. c) Legea nr. 84/1998 privitoare la anularea înregistrării mărcii pentru rea-credinţă, tribunalul a reţinut în primul rând că reclamanta este o persoană interesată în sensul legii, având în vedere că a făcut dovada că este titulara mărcilor G., clasele 16 şi 42, şi a mărcii Portretul Dr. G. - marcă combinată, din 1999, înregistrată pentru clasa 35 în România.
Reclamanta a înregistrat, de asemenea, în România societatea G. Organization România în 1996.
În ce priveşte istoricul denumirii G., tribunalul a reţinut că în 1930 Dr. G. a înfiinţat Institutul American al Opiniei Publice, fiind şi fondatorul companiei G. Organization Inc. în 1935, societate pentru analize şi prognoze de marketing, sociale, politice şi economice, denumită în prezent G. Inc, reclamanta din cauză.
În 1981 s-a înfiinţat la Toronto G. Internaţional Research Institutes, în subordinea lui American G. Organization. Separat de GIRI s-a înfiinţat sub preşedinţia dr. G., în Elveţia, la Zurich: G.I.A., asociaţie care cuprinde 49 membrii din lumea întreagă - membri cu drepturi depline, asociaţi şi membrii onorifici -, existând un singur afiliat din fiecare ţară. Conform Actului constitutiv adoptat în mai 1993 G.I.A. reprezintă o uniune care îşi propune să încurajeze la nivel internaţional activitatea de cercetare a opiniei publice, aşa cum a fost iniţiată de dr. G.H.G., în Princeton, SUA, în 1935, să promoveze şi să implementeze cercetările de piaţă şi de opinie în lume.
Referitor la folosirea numelui G., tribunalul a reţinut în legătură cu organizaţiile menţionate mai înainte, că la conferinţa de la Toronto membrii lui G. Internaţional au fost de acord că nu vor folosi numele G. pentru nici o organizaţie de cercetare, fără permisiunea dr. G. ori a organizaţiei sale şi că „membrii sunt sfătuiţi să verifice la secretariat înainte de a extinde propria utilizare a denumirii G. (...) pentru a se asigura că sunt autorizaţi să utilizeze această denumire (...) fiind puşi în situaţii dificile în mai multe ţări unde denumirea G. a fost utilizată". În minuta întâlnirii GIA din Austria 1982 există de asemenea textul: "Membrii Grupului G. convin că nu vor utiliza denumirea G. pentru nicio nouă organizaţie de cercetare acolo unde nu este deja utilizată în prezent în absenţa permisiunii de la George G. şi/sau organizaţia acestuia - respectiv societatea afiliată din SUA a G. International.
Cu privire la folosirea denumirii în discuţie de către pârâtă, tribunalul a constatat că, potrivit scrisorii din 19 iunie 1996, pârâta BBSS, reprezentată de dl. Stoychev, a fost înştiinţată că nu este autorizată să efectueze operaţiuni de comerţ sub denumirea G. în nici un mod BBSS nu este autorizată nici să utilizeze denumirea G. în legătură cu orice cercetare înăuntrul sau în afara Bulgariei.
În document se arată:
„Societatea noastră are cerinţe foarte stricte cu privire la autorizarea unei astfel de utilizări.(...) vă comunicăm că orice utilizare a denumirii G. de către British Balkan Social Surveys PLC va fi întâmpinată de cea mai puternică provocare publică din partea societăţii noastre. În cazul în care vor avea loc utilizări neautorizate, nu vom ezita să informăm reprezentanţii presei locale (...) ai organizaţiilor internaţionale (...) cu privire la faptul că această utilizare este neautorizată şi nerecunoscută de către G.".
Rezultă din aceasta că pârâta avea cunoştinţă de interdicţia de a folosi denumirea G., astfel încât tribunalul a înlăturat ca nefondate susţinerile acesteia, în sensul că reclamanta în mod ilegitim doreşte să dobândească un monopol asupra denumirii G. şi nu poate dovedi reaua-credinţă a pârâtei la înregistrarea mărcii.
Astfel, deşi pârâta este membru asociat la G. Int. Association, din împrejurarea că nu se prevede expres posibilitatea folosirii denumirii G. de către membrii în conţinutul Statutului acestei asociaţii 423, precum şi din cele reţinute anterior, tribunalul conchide că pârâtei îi era interzisă folosirea denumirii G. în activitatea sa.
În plus, s-a constatat că în România, unde s-a înfiinţat CSOP -G. International S.R.L., cu asociaţi persoane fizice şi BBSS, reprezentat de Kancho Stoichev, prin actul adiţional autentificat din 05 martie 1997, a fost schimbată denumirea acestei societăţi în Centrul pentru Studierea Opiniei Publice şi Pieţii (CSOP) S.RX., ca urmare a Notificării din 13 ianuarie 1997, pe care reclamanta din cauză a transmis-o către CSOP - G. International privind folosirea abuzivă şi frauduloasă a denumirii G. International de către aceasta şi prin care se solicita încetarea folosirii acestei denumiri, societatea atenţionată comunicând cabinetului de avocatură ce reprezenta pe reclamantă că începând cu data de 24 ianuarie 1997 se încetează definitiv şi irevocabil folosirea sintagmei incriminate.
În această situaţie, tribunalul a considerat că este dovedită reaua credinţă a pârâtei care, în septembrie 1996, a depus în Bulgaria cerere de înregistrare a mărcii G., marcă ce a stat la baza cererii internaţionale de extindere a protecţiei în România, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Belarus, Republica Moldova, Macedonia, Ucraina, Serbia şi Muntenegru. Din examinarea filei ROMARIN emisă de O.M.P.I. rezultă că în mai multe ţări desemnate de pârâtă pentru protecţia mărcii sale G. nr. 671397 s-a emis aviz de refuz parţial sau total la înregistrare(BY, YU, UA, MD, MK).
Tribunalul a mai reţinut, totodată, că nu este relevantă împrejurarea că marca G. a pârâtei este înregistrată pentru servicii legate de activitatea Asociaţiei G. International, astfel cum susţine aceasta, întrucât, chiar şi în situaţia în care pârâta foloseşte metodele fondatorului G. Int. Association, dr. George G., respectiv studii de marketing, sociale, politice şi economice în Bulgaria şi în străinătate - analiză şi prognoză, dezvoltarea de produse de informare şi consultare, precum şi produse legate de activitatea Asociaţiei G. International, pârâtei nu i s-a permis folosirea denumirii G. şi nu avea dreptul în mod automat, aşa cum s-a arătat mai înainte, de a folosi denumirea G. în virtutea calităţii de membru Ia GIA, aşa încât înregistrarea ca marcă a acestei denumiri de către pârâtă s-a făcut în mod fraudulos, cu rea-credinţă, această înregistrare fiind de natură să aducă prejudicii titularului mărcii G., reclamanta din cauză, marca reclamantei fiind iniţial opusă şi de O.S.I.M. în avizul de refuz provizoriu la înregistrarea pe teritoriul României a mărcii internaţionale a pârâtei.
Judecata în apel
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta G. Inc. şi pârâta B.B.S.S..
În apel formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul apelantei pârâte, Asociaţia G. International, solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenţie, iar pe fondul cauzei, admiterea cererii de intervenţie, respingerea apelului declarat de apelanta-reclamanta G. Inc., admiterea apelului formulat de apelanta pârâta, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamanta G. Inc. ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 190 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondate apelurile, cu următoarea motivare:
În mod corect a stabilit instanţa de fond ca fiind aplicabile în cauză prevederile Legii nr. 84/1998, atât în ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie a acţiunii, cât şi al analizei pe fond a cererii de anulare a mărcii.
Astfel, conflictul aplicării legii în timp a fost rezolvat de legiuitor prin adoptarea prevederilor art. 94 Legea nr. 84/1998 în cuprinsul cărora s-a stabilit că legea nouă se va aplica şi cererilor de înregistrare a mărcilor pentru care nu s-a luat o decizie până la data intrării în vigoare a acestei legi, reglementare reluata şi în cuprinsul prevederilor regulii nr. 51 din Regulamentul de aplicare a legii.
Deşi la momentul depunerii cererii privind înregistrarea mărcii internaţionale G. erau în vigoare prevederile vechii legi, O.S.I.M. a analizat cererea conform Legii nr. 84/1998, act normativ intrat în vigoare în cursul derulării procedurii în faţa organismului naţional.
Reclamanta a solicitat anularea mărcii deţinută de pârâtă pentru motivele prevăzute în art. 48 lit. b), c), d) şi e) Legea nr. 84/1998, motive de anulare în cuprinsul cărora se face trimitere la prevederile art. 5 şi 6 din lege, care se referă la motivele pentru care mărcile pot fi refuzate la înregistrare.
Or, atâta vreme cât legea aplicabilă cererii de înregistrare este legea nouă , iar dispoziţiile ce privesc anularea înregistrării mărcii sunt în strânsa legătura cu normele ce reglementează criteriile pe care trebuie sa le îndeplinească marca pentru înregistrare, Curtea apreciază că legea nouă trebuie aplicată şi în această din urma ipoteză, legiuitorul nefăcând distincţie în acest caz.
Apelanta - pârâtă îşi argumentează criticile privind aplicarea vechii legi cat priveşte fondul litigiului şi prin aceea că în cuprinsul acestui act normativ reaua-credinţa nu era prevăzuta ca motiv de anulare a înregistrării unei mărci, insa din analiza Legii nr. 28/1967 se reţine că acest motiv de anulare era prevăzut în mod expres în cuprinsul dispoziţiilor art. 27 lit. b), astfel încât este nefondată critica formulată, în sensul ca acest act normativ îi este mai favorabil pârâtei.
Cat priveşte termenul de prescripţie a acţiunii în anularea înregistrării pentru motivele cuprinse la art. 48 lit. b), d) şi e), Curtea retine ca în ambele reglementari - Legea nr. 26/1967 şi Legea nr. 84/1998 - acesta are o durata de 5 ani şi începe sa curgă de la data înregistrării mărcii.
Având în vedere că marca ce formează obiectul cererii de anulare este una internaţională, prevederile legale susmenţionate se coroborează şi cu dispoziţiile art. 4 din Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor, precum şi cu prevederile art. 3 şi 4 Legea nr. 5/1998 privind ratificarea Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) al Aranjamentului, cu începere de la înregistrarea făcuta la Biroul Internaţional, protecţia mărcii în fiecare dintre ţările contractante interesate va fi aceeaşi ca şi în cazul când marca ar fi depusă direct în ţara respectivă.
Rezultă că marca internaţionala este protejată în aceleaşi condiţii ca atunci când ea face obiectul unui depozit direct în fiecare stat al Uniunii.
Din coroborarea prevederilor legale susmenţionate rezultă că data înregistrării mărcii este considerată a fi data depunerii cererii de înregistrare, moment de la care curge şi protecţia conferită de legiuitor mărcii.
Prin urmare, termenul de prescripţie privind cererea în anulare pentru motivele prevăzute la art. 48 lit. b), d) şi e) Legea nr. 84/1998 curge de la momentul depunerii cererii de înregistrare internaţională, respectiv de la 27 ianuarie 1997, iar în speţă cererea a fost formulată cu depăşirea termenului de prescripţie de 5 ani prevăzut de lege.
Cat priveşte temeinicia cererii de anulare a înregistrării mărcii internaţionale G., instanţa de fond a reţinut în mod corect ca fiind îndeplinită condiţia relei-credinţe la momentul înregistrării mărcii, raportat la situaţia de fapt şi la normele de drept aplicabile în cauză.
Reclamanta este titulara mărcii naţionale G. nr. 20488 înregistrata în anul 1993, astfel încât aceasta este titulara unui drept exclusiv, conform prevederilor art. 35 Legea nr. 84/1998 . Dreptul titularului mărcii de a o folosi în exclusivitate pentru produsele sau serviciile pentru care s-a făcut înregistrarea reprezintă latura pozitivă a dreptului protejat prin art. 83-91 din lege, care sancţionează actele de încălcare a dreptului la marcă şi repararea prejudiciilor cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor, precum şi art. 48, care recunoaşte oricărei persoane interesate posibilitatea de a cere anularea unei mărci când înregistrarea acesteia s-a făcut cu încălcarea drepturilor altor titulari ori daca înregistrarea a fost făcută cu rea-credinţă.
De asemenea, reclamanta este totodată şi titulara numelui comercial G. , înregistrat în România încă din anul 1996.
Prin urmare, dreptul acesteia de a interzice terţilor să înregistreze cu rea-credinţă semnul G. ca marcă pentru servicii şi produse similare este conferit prin lege, ca urmare a dobândirii dreptului exclusiv asupra mărcii şi a numelui comercial, astfel încât sunt nerelevante sub acest aspect apărările formulate de apelanta pârâtă în sensul ca reclamanta nu ar deţine un drept de folosire a denumirii G. , întrucât G. Inc. ar fi pierdut statutul de membru al G. International şi respectiv dreptul de veto acordat filialei americane.
Astfel, toate probatoriile avute în vedere de instanţa de fond în stabilirea relei-credinţe a paratei la momentul înregistrării mărcii sunt raportate la calitatea acesteia de titular al dreptului exclusiv asupra mărcu şi numelui comercial.
În cuprinsul dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 84/1998 sau al prevederilor art. 27 Legea nr. 26/1967 nu există indicii privind întinderea noţiunii de rea-credinţă, astfel încât rămâne practic la latitudinea instanţelor de judecata sa lămurească acest aspect.
Prin raportare la doctrina în materie, cat şi la legislaţia europeana în acest sens, reaua-credinţă a fost definita ca fiind atitudinea subiectiva a persoanei care săvârşeşte un act sau fapt contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, fiind pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale.
Reaua-credinţă a fost alăturată în aceasta materie noţiunilor de fraudă în dauna intereselor unui terţ, fraudă la lege sau abuz de drept.
În speţă, reclamanta leagă atitudinea subiectiva a pârâtei de frauda intereselor sale, în sensul că s-a înregistrat o marcă similara cu cea deţinuta de către această persoană, vizând produse identice/similare.
În jurisprudenţa română, cât şi în cea europeană, nulitatea depozitului este justificata adeseori în baza principiului de drept "fraus omnia corrumpit", iar proba fraudei trebuie adusa de către utilizatorul mărcii.
Cat priveşte frauda invocata de reclamanta în cauză, curtea de apel reţine că în doctrină şi jurisprudenţa s-a stabilit că aceasta este cu atât mai şocantă atunci când deponentul mărcii era legat de cel care folosea marca printr-un contract sau, în general, când între părţi au existat relaţii de afaceri sau relaţii de natură civilă, raporturi de muncă ş.a, iar, pe de altă parte, se poate reţine o faptă culpabilă atunci când depozitul este făcut de către cel ce cunoştea existenţa unor fapte de folosire de către un concurent, respectiv când deponentul avea cunoştinţă despre folosirea anterioară a aceluiaşi semn pentru a desemna produse identice sau similare.
Elementul relei-credinţe se apreciază în relaţiile dintre cei doi concurenţi, iar cunoştinţa pe care o are deponentul despre marca opusă sau cunoştinţa pe care ar fi putut-o avea, cu minime diligente, trebuie dovedită de cel ce o invocă.
Astfel, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, cât şi al susţinerilor ambelor părţi, rezultă că societatea G. Inc. a făcut parte din societatea G. International, din care face parte şi pârâta în cauză.
În această calitate, precum şi în calitatea sa de titular al unui drept exclusiv asupra mărcii G., cât şi a numelui comercial G., reclamanta a înştiinţat pe pârâtă la data de 19 iulie 1996 că nu este autorizată să utilizeze denumirea G., iar în anul 1997, înainte de formularea cererii de extindere a protecţiei mărcii, a notificat pârâtei să nu mai folosească această denumire, deoarece marca este înregistrată.
Din probatoriile administrate rezultă, de altfel, că pârâta a cunoscut la momentul introducerii cererii de înregistrare internaţională despre existenţa mărcii anterioare, identice cu marca sa internaţională, pentru produse similare, fapt recunoscut chiar în cuprinsul motivelor de apel formulate de către aceasta.
Apelanta pârâtă avea cunoştinţă despre obligaţia comercianţilor care doresc sa înregistreze o marcă de a verifica dacă aceasta vine în conflict cu mărci anterior înregistrate, obligaţie pe care aceasta a şi îndeplinit-o.
Se apreciază ca fiind nefondată şi critica prin care apelanta pârâtă susţine că , în calitatea sa de membru al G. Int. şi, respectiv, în baza dispoziţiilor Statutului acestei organizaţii, avea dreptul de a formula cererea de extindere a protecţiei mărcii internaţionale şi pe teritoriul României, având în vedere că în urma analizei conţinutului înscrisului susmenţionat a rezultat că acesta nu cuprinde prevederi în susţinerea apărărilor formulate.
Cât priveşte cererea de recunoaştere a hotărârii nr. AJC/525/08 pronunţată de Curtea de Justiţie din Republica şi Cantonul Geneva, aceasta nu este utilă cauzei ca mijloc de probă, având în vedere că hotărârea a avut ca obiect anularea a doua mărci elveţiene, sancţiunea fiind solicitată în legătura cu statul Elveţian, astfel încât nu s-a făcut dovada relevanţei acestui înscris faţă de obiectul prezentei cauze, respectiv anularea unei mărci internaţionale, cu privire la protecţia acesteia în statul român.
Judecata în recurs
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.D. „Balkan Britsh Social Surveys", invocând următoarele motive:
1.Hotărârea nu cuprinde argumentele pe care se sprijină.
Motivarea clară şi pertinentă a unei hotărâri judecătoreşti reprezintă o garanţie a părţilor în faţa unei judecăţi arbitrare. În lipsa motivării unei hotărâri sau în cazul unei motivări insuficiente, părţile nu vor cunoaşte argumentele ce au format convingerea judecătorului într-un sens sau altul şi nici nu se va putea efectua un control de legalitate de către o instanţă superioară. Este adevărat că judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor unei părţi, dar acest lucru se impune în măsura în care aceste argumente sunt esenţiale, putând conduce la o soluţie contrară celei pronunţate. În mod corect se poate afirma că insuficienta motivare a unei hotărâri echivalează chiar cu nemotivarea acelei hotărâri.
În acest sens, învederează jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Albim contra Româraei din care rezultă că motivarea hotărârii trebuie să demonstreze faptul că instanţa a analizat realmente argumentele esenţiale ale părţilor: „(...) dreptul la un proces echitabil include, între altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Deoarece Convenţia vizează ocrotirea unor drepturi concrete şi efective iar nu a unora teoretice şi iluzorii, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt îhtr-adevăr „ascultate", adică examinate în mod corespunzător de către instanţa sesizată.
Cu referire la speţă, recurenta arată că a invocat hotărârea nr. AJC/525/08 pronunţată de Curtea de Justiţie din Republica şi Cantonul Geneva în Dosarul nr. C/4829/2004, solicitând instanţei recunoaşterea acestei hotărâri. Astfel, a solicitat instanţei române să aibă în vedere argumentele ce au condus instanţa străină la pronunţarea respectivei hotărâri, deoarece prin aceasta se stabileşte o anumită situaţie de fapt cu putere de lucru judecat.
În legătură cu această hotărâre, instanţa de apel s-a limitat să arate că recurenta nu a făcut dovada relevanţei acestui înscris, că hotărârea nu este utilă cauzei, deoarece are ca obiect anularea a două mărci elveţiene, fără legătură cu marca din cauza de faţă. Dar instanţa nu a analizat niciunul din argumentele prezentate în dovedirea utilităţii acestui înscris şi nu a motivat în niciun fel respingerea acestor susţineri.
Recurenta arată că a învederat instanţei de apel o serie de aspecte relevante în cauza de faţă şi care au fost tranşate de instanţa din Elveţia prin această hotărâre, aspecte ce ar fi trebuit avute în vedere pentru soluţionarea corectă a cauzei. Astfel, autoritatea de lucru judecat nu are în vedere doar dispozitivul hotărârii, ci şi acele considerente pe care se bazează dispozitivul, constituind susţinerea acestuia, şi anume:
După moartea lui George Horace G., fiii săi au vândut capitalul social al G. Inc., iar sub noua conducere organizaţia americană a cunoscut o expansiune globală şi a hotărât să revendice folosirea exclusivă a numelui şi a mărcii G. în întreaga lume.
Printr-un document intern din 20 ianuarie 1992, G. Inc. şi-a exprimat regretul că Asociaţia Internaţională a permis folosirea numelui G. de către organizaţii care erau independente de G. Inc. G. Inc. nu a mai dorit să încredinţeze Asociaţiei Internaţionale sarcina de a avea putere de decizie asupra modului în care ar trebui să fie folosit numele G. de către membrii săi. G. Inc. a început să creeze filiale care poartă numele G. chiar şi în ţările în care alte societăţi, membre ale Asociaţiei Internaţionale foloseau deja în mod activ numele G..
Prin Hotărârea de la Toronto, care a fost inclusă ulterior în Statutul Asociaţiei, se garanta membrilor Asociaţiei Internaţionale posibilitatea de a folosi numele G. în mod permanent.
G. Inc. a părăsit la data de 1 iulie 1992 Asociaţia Internaţională care fusese fondată şi susţinută de inventatorul faimoasei metode de sondaj de opinie, exact pentru a scăpa de restricţiile teritoriale care fuseseră impuse de respectiva Asociaţie şi aprobate de persoana care dăduse numele său de familie mărcii.
Inventatorul metodei de sondaj al cărui nume a devenit marca contestată autorizase o multitudine de societăţi, dintr-o multitudine de ţări, să-i folosească numele în activităţile lor comerciale, fiecare pe pieţele lor interne şi nu a pretins niciodată nicio taxă sau altă remuneraţie.
Cu toate acestea, instanţa nu examinează nici una dintre susţineri, încălcând astfel o obligaţie legală esenţială a instanţelor şi anume aceea de a demonstra în scris, în cuprinsul hotărârii, de ce a admis sau respins susţinerile unei părţi. Deci, chiar dacă instanţa ar fi considerat neîntemeiate argumentele noastre, aceasta trebuia să procedeze la analizarea lor şi să arate părţilor temeiurile care i-au format o astfel de convingere. Omisiunea instanţei de a cerceta argumentele aduse de recurentă a condus la pronunţarea unei hotărâri insuficient motivate, cu atât mai mult cu cât aceste chestiuni erau esenţiale pentru luarea unei decizii legale şi temeinice.
2. Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
2.1.Instanţa a considerat în mod eronat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 84/1998, în realitate fiind incidente dispoziţiile Legii nr. 28/1967 privind mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu.
Doctrina arată că „motivele de anulare a înregistrării prevăzute de Legea nr. 28/1967 vor continua să fie avute în vedere în cazul cererilor având ca obiect anularea unor mărci înregistrate sub imperiul acestei legi, deoarece nu se poate verifica legalitatea unui act juridic din prisma unor dispoziţii legale care nu erau în vigoare la data încheierii actului".
Marca G. nr. 671397/1997, a cărei anulare se solicită, a fost depusă spre înregistrare la 27 ianuarie 1997. La acea dată era în vigoare Legea nr. 28/1967, iar nu Legea nr. 84/1998.
Prin urmare, toate condiţiile de valabilitate a mărcii, precum şi motivele de nulitate trebuie analizate în raport de data înregistrării şi de Legea nr. 28/1967, în vigoare la acel moment.
Art.17 Legea nr. 28/1967 nu prevede între motivele legale care vor conduce la refuzul înregistrării unei mărci sau la anularea unei mărci motivul înregistrării cu rea-credinţă a mărcii. Chiar dacă acest motiv este prevăzut ca motiv de anulare a unei mărci în cadrul Legii nr. 84/1998, lipsa unei reglementări similare în legea aplicabilă cauzei de faţă va duce la respingerea susţinerilor reclamantei. Este inadmisibil a se anula o marcă pentru un motiv care nu era prevăzut în legea în vigoare la momentul depunerii cererii de înregistrare; altfel, ar însemna să se aplice legea retroactiv, încălcându-se astfel nu numai Constituţia, dar şi C.E.D.O.
Această susţinere nu poate fi contrazisă nici măcar de regula nr. 51 din Normele de aplicare a Legii nr. 84/1998, care prevede că mărcile pentru care nu se terminase procedura de înregistrare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 84/1998 vor fi supuse noii proceduri. Această regulă consacră principiul cunoscut şi acceptat că „legea de procedură este de imediată aplicare", dar, sub nici o formă nu poate fi interpretată în sensul că motivele de anulare prevăzute în legea nouă (şi care nu erau prevăzute în legea veche) ar fi aplicabile pentru cererile de înregistrare formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 84/1998.
Astfel, pentru anularea mărcii pentru rea-credinţă se are în vedere atitudinea celui care a înregistrat marca la momentul depunerii cererii de înregistrare. Nu are importanţă schimbarea acestei atitudini pe parcursul procedurii de înregistrare, chiar anterior emiterii deciziei definitive sau până la momentul introducerii cererii de anulare. Ceea ce se analizează este buna sau reaua sa credinţă la momentul depunerii cererii de înregistrare. În aceste condiţii, este evident că se are în vedere şi va fi analizată buna sau reaua credinţă în raport cu legea veche, de la momentul depunerii cererii de înregistrare, respectiv Legea nr. 28/1967. O soluţie contrară ar însemna aplicarea retroactivă a legii noi.
În aceste condiţii, legea care trebuia aplicată în speţă este Legea nr. 28/1967. Prin urmare, marca în litigiu nu poate fi anulată pentru rea-credinţă, deoarece condiţia lipsei relei-credinţe nu trebuia îndeplinită la momentul la care s-a depus cererea de înregistrare.
2.2. Instanţa a procedat la interpretarea greşită a Legii nr. 28/1967.
Instanţa a reţinut că Legea nr. 28/1967 prevede ca un caz distinct de nulitate reaua credinţă. Dar, contrar acestei susţineri, doctrina arată că Legea nr. 84/1998 reglementează un caz de nulitate în plus faţă de Legea nr. 28/1967, şi anume acela când înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă. Astfel, s-a statuat că reaua-credinţă a celui care înregistra o marcă sub regimul Legii nr. 28/1967 nu era suficientă pentru anularea acesteia; art. 27 nu reglementează cauzele de nulitate, care sunt prevăzute de art. 17, ci numai termenele de prescripţie a acţiunii în anulare întemeiate pe art. 17.
2.3. Instanţa a interpretat în mod greşit noţiunea de rea credinţă
Legiuitorul a statuat că orice persoană interesată poate solicita anularea înregistrării unei mărci în mai multe cazuri printre care se numără reaua credinţă la înregistrare.
În literatura de specialitate, înregistrarea unei mărci cu rea-credinţă presupune intenţia de a folosi această înregistrare în alte scopuri decât acela de a distinge serviciile titularului de cele ale altor persoane: intenţia de a bloca activitatea comercială a unor concurenţi, de a profita de renumele acestora, de a vinde marca celui care o folosea fără să o aibă înregistrată, etc. De asemenea, doctrina şi practica judiciară au identificat mai multe cazuri în care se poate prezuma reaua-credinţă, cazuri care conduc la ideea existenţei unei intenţii de a profita de un comerciant, spre exemplu în cazul unui distribuitor care înregistrează marca furnizorului său, în cazul unui comerciant care înregistrează o marcă pentru o multitudine de produse şi servicii pe care nu le foloseşte, blocând astfel concurenţa, în condiţiile în care cunoaşte o marcă similară înregistrată de un concurent în altă ţară etc.
Deci, noţiunea de rea-credinţă trebuie analizată şi prin prisma relaţiilor dintre cei doi comercianţi şi în contextul evenimentelor pe fondul cărora s-a înregistrat marca a cărei anulare se cere.
Dar, reaua-credinţă nu poate consta în simplul fapt că un comerciant avea cunoştinţă de existenţa unei mărci anterioare asemănătoare cu marca sa, în condiţiile în care entităţile legale din care fac parte amândoi (Asociaţia şi, respectiv, Societatea) luptă pe plan mondial, într-un mare număr de ţări, pentru folosirea mărcii „G.". Dacă s-ar accepta acest punct de vedere, s-ar ajunge la concluzia că există rea-credinţă în toate situaţiile de înregistrare a unei mărci similare cu o marcă anterior înregistrată, deoarece orice comerciant ce înregistrează o marcă are obligaţia legală de a verifica în Registrul Mărcilor existenţa unor anteriorităţi, luând astfel cunoştinţă de ele. S-ar ajunge astfel la suprapunerea completă a două motive de anulare prevăzute în mod distinct de legiuitor, transformandu-se acţiunea în anulare pentru risc de confuzie din prescriptibilă în imprescriptibilă.
Aşa cum reţine şi instanţa de apel, reaua-credinţă este definită ca atitudinea subiectivă a persoanei care săvârşeşte un act sau fapt contrar legii, fiind pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale.
Ignorând toate aceste definiţii, dar şi practica judiciară, instanţa de apel a interpretat în mod eronat noţiunea de rea-credinţă, fără a avea în vedere ansamblul evenimentelor astfel cum a fost prezentat pe parcursul acestui dosar. Astfel, în speţa dedusă judecăţii s-a prezentat instanţei de către recurentă, într-un mod amplu, întreaga situaţie de fapt, relaţiile dintre cele două societăţi, precum şi actele în baza cărora avea dreptul de a solicita înregistrarea mărcii G..
Pe plan mondial există două mari grupuri care folosesc acest semn G. şi care au ajuns să îşi dispute posibilitatea folosirii sale în mai multe ţări; faptul că un membru al unui grup înregistrează marca respectivă într-o ţară nu îl face de rea-credinţă, cu atât mai mult cu cât un semn similar fusese deja înregistrat ca marcă de celalalt grup.
Oricum, simpla existenţă a unei mărci anterioare, care la nivelul anului 1997, anul depunerii cererii de înregistrare, nu era cunoscută în România - nu există la dosar niciun act în acest sens, nu este suficientă pentru a determina reaua-credinţă.
Reaua-credinţă se deduce din faptele săvârşite de recurentă sau din atitudinea sa, or recurenta arată că:
- nu a încercat să obţină un avantaj concurenţial injust de pe urma mărcii în litigiu,
- nu a încercat să profite de o eventuală notorietate a mărcii G. Inc., notorietate inexistentă în România la acel moment,
- a exercitat un drept pe care îl ave ca membru al Asociaţiei G. de a folosi denumirea G.. Hotărârea nr. AJG/525/08 pronunţată de Curtea de Justiţie din Republica şi Cantonul Geneva a stabilit că membrilor Asociaţiei Internaţionale, deci şi recurentei, li s-a garantat prin Statutul Asociaţiei dreptul de a folosi denumirea G. în mod permanent. Prin urmare, recurenta a considerat, fiind de bună credinţă, că, în calitate de membră a acestei asociaţii, ave dreptul de a înregistra marca. Din aceasta perspectivă, înregistrarea şi folosirea de către recurentă a mărcii G. în ţările în care niciun membru al Asociaţiei G. Internaţional nu este prezent este legitimă şi nu poate constitui rea-credinţă la înregistrare.
- nici acţiunile ulterioare înregistrării mărcii nu sunt de natură să ridice semne de întrebare cu privire la buna-credinţă; simplul fapt că există marca reclamantei înseamnă că marca pârâtei nu putea fi folosită ca marcă de blocaj; în plus, nu se pretinde de către reclamantă că am fi încercat să urmărim scopuri ilicite (obţinerea de venituri din vânzarea mărcii; profitarea de renumele mărcii G. etc).
Pentru a ne afla în prezenţa relei-credinţe ca motiv de anulare, nu este suficientă, aşa cum în mod greşit apreciază instanţa de apel, simpla cunoaştere de către deponentul cererii de înregistrare a existenţei unei mărci anterioare, ci este necesară dovedirea unei atitudini subiective în sensul încercării de a frauda interesele unui terţ. Aşa cum rezultă din situaţia de fapt ce a fost prezentată instanţei, dar care nu a fost avută în vedere de către aceasta, marca G. a fost înregistrată în întreaga lume, de diferite instituţii. Or, admiţând reaua credinţă a uneia dintre aceste instituţii ar însemna în mod automat să acceptăm reaua credinţă a tuturor instituţiilor ce au înregistrat marca G.. Din această perspectivă, înregistrarea şi folosirea de către recurentă a mărcii G. în ţările în care niciun membru al G. International nu este prezent este legitimă şi nu poate constitui rea-credinţă la înregistrare.
În concluzie, în lipsa unor elemente suplimentare (blocaj, profitare de renumele mărcii, încercare de vânzare a mărcii etc), nu se poate susţine că simpla cunoaştere a existenţei mărcii anterior înregistrate demonstrează reaua-credinţă.
Recurenta solicită admiterea recursului, respingerea cererii de anulare a mărcii sale în temeiul art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998 şi menţinerea soluţiei de respingere ca prescrisă a acţiunii formulate în baza art. 48 lit. b), d) şi e) ca prescrisă.
Intimata reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei, susţinând în esenţă că: decizia cuprinde motivele pe care se sprijină; legea aplicabilă speţei este Legea nr. 84/1998, deoarece procedura de înregistrare începută sub imperiul Legii nr. 28/1967 s-a finalizat în anul 2002, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 84/1998; independent de aceasta, Legea nr. 28/1967 prevede în art. 27 lit. b) că orice persoană interesată poate pretinde anularea mărcii oricând în termenul de ocrotire dacă înregistrarea mărcii s-a făcut cu rea-credinţă; reaua-credinţă este o situaţie de fapt, care a fost pe deplin stabilită de instanţele anterioare, iar atitudinea pârâtei a fost corect calificată de instanţe ca fiind rea-credinţă la înregistrarea mărcii.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1.Decizia instanţei de apel este amplu motivată, iar considerentele nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura pricinii, pentru a atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Referitor la hotărârea străină invocată în apărare de către pârâtă, curtea de apel a considerat că aceasta nu reprezintă o probă utilă, deoarece litigiul în care a fost pronunţată a avut ca obiect anularea a două mărci elveţiene şi nu s-a dovedit relevanţa acestei hotărâri în cauza de faţă, care are ca obiect anularea unei mărci internaţionale protejate în România.
Aşadar, curtea de apel nu numai că nu a omis să arate considerentele care au condus-o la adoptarea deciziei, dar nu a omis nici să analizeze această apărare a pârâtei, referitoare la relevanţa în cauză a hotărârii pronunţate de o instanţă elveţiană într-un litigiu similar.
Motivarea curţii de apel se axează pe inutilitatea probei, or, chestiunile legate de utilitatea, concludenta ori pertinenţa probelor sunt atributul instanţelor de fond şi nu intră sub cenzura instanţei sesizate cu judecata recursului.
În fine, recurenta susţine că cele reţinute prin hotărârea nr. AJC/525/08 pronunţată de Curtea de Justiţie din Republica şi Cantonul Geneva se impuneau a fi analizate, deoarece autoritatea de lucru judecat nu are în vedere doar dispozitivul hotărârii, ci şi considerentele pe care se bazează dispozitivul.
Deşi încălcarea autorităţii de lucru judecat reprezintă o chestiune de nelegalitate, nu rezultă din expunerea recurentei ce anume din istoricul metodei de sondare a opiniei publice, al numelui comercial şi al mărcii G. redate în hotărârea elveţiană, într-un alt litigiu decât cel de faţă, ar fi putut paraliza pe calea excepţiei autorităţii lucrului judecat acţiunea reclamantei ori ar fi împiedicat admiterea acesteia pentru a nu se contrazice prezumţia relativă a puterii de lucru judecat dintr-un litigiu în care reclamanta din cauza de faţă nu a fost parte.
2. Nici criticile de nelegalitate, care se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt fondate.
2.1. În ceea ce priveşte legea aplicabilă, este real că o acţiune în anularea înregistrării mărcii nu se poate întemeia pe motive de anulare care nu existau la data înregistrării mărcii.
Referitor la procedura obţinerii de către pârâtă, în România, a protecţiei mărcii G., curtea de apel a reţinut, ca situaţie de fapt -necontestată de altfel - că aceasta a început la o dată la care era în vigoare Legea nr. 28/1967, dar că pe parcurs a intrat în vigoare Legea nr. 84/1998.
Legea nouă a prevăzut, printre normele tranzitorii, în art. 94 alin. (1) că, în cazul cererilor pentru care nu s-a luat o decizie până la data intrării în vigoare a acestei legi, sunt aplicabile prevederile acesteia.
Instanţa de apel a reţinut că decizia de înregistrare a mărcii pârâtei s-a luat în anul 2002 şi că, în aplicarea textului de lege menţionat, O.S.I.M. a avut în vedere condiţiile cerute pentru înregistrare de Legea nr. 84/1998.
Recurenta susţine că aplicabilitatea legii noi putea privi doar normele de procedură conţinute de aceasta, dar, trebuie observat că textul nu distinge în niciun fel, după cum este vorba de norme de procedură sau de drept substanţial.
În plus, Legea nr. 84/1998 a avut ca sursă de inspiraţie Directiva 89/104/CE - înlocuită actualmente de Directiva 2008/95/EEC- care a prevăzut în ultimul paragraf al art. 3 că:
„Un stat membru poate prevedea că, prin derogare de la paragrafele anterioare, motivele de refuz sau de nulitate care erau aplicabile în acest stat membru înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor necesare pentru a se conforma directivei se aplică mărcilor pentru care cererea a fost făcută înainte de această dată".
Această prevedere vizează în mod neechivoc norme de drept substanţial.
Legiuitorul român a preferat varianta aplicării imediate a legii noi în cazul cererilor înregistrate anterior intrării în vigoare a acesteia şi încă nesoluţionate, iar în cauză nu s-a invocat neconstituţionalitatea acestei opţiuni legislative, ce ar fi putut fi, eventual, constatată de Curtea Constituţională.
2.2. În realitate, nici sub imperiul Legii nr. 28/1967 nu era permisă înregistrarea unei mărci cu rea-credinţă.
Diferenţa de reglementare faţă de legea nouă constă în aceea că în Legea nr. 84/1998 reaua-credinţă este prevăzută ca un motiv distinct, care poate fi invocat de orice persoană interesată, fără ca această persoană să fie în mod necesar titulara unui drept anterior protejat.
Or, Legea nr. 28/1967 prevedea în art. 17 lit. a)-f) motivele de anulare a înregistrării mărcii, din care cele reglementate la lit. a) şi b) priveau conflicte cu drepturi la marcă anterioare, cele de la lit. c) motive privitoare la lipsa de distinctivitate, iar la lit. d)-f) aşa-numitele motive de refuz absolute.
În art. 27 lit. b) se prevedea că acţiunea în anulare poate fi intentată oricând în termenul de ocrotire dacă înregistrarea mărcii s-a făcut cu rea-credinţă.
Această posibilitate era reglementată pentru toate cazurile de anulare din art. 17, iar la lit. a) din acest text figura, printre altele, conflictul cu o marcă anterior înregistrată în România sau ocrotită în baza unor convenţii internaţionale.
În speţă, reclamanta a invocat atât calitatea sa de titulară a unei mărci anterior înregistrate în România, cât şi reaua-credinţă a pârâtei la înregistrarea mărcii proprii.
Primul aspect nu a fost contestat în cauză, ceea ce înseamnă că, şi dacă ar fi analizat cererea prin prisma dispoziţiilor art. 17 lit. a) Legea nr. 28/1967, instanţele ar fi trebuit să verifice atitudinea subiectivă a pârâtei, din perspectiva art. 27 al aceleiaşi legi, care prevedea expres că reaua-credinţă crea în beneficiul reclamantului posibilitatea de a invoca oricând în termenul de protecţie motivul de nulitate, aşa cum se prevede şi în actuala înregistrare.
Aşadar, nu se poate reţine pârâta era exonerată de legea în vigoare la data depunerii cererii de cerinţa de a acţiona cu bună-credinţă şi că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998, instanţele au făcut ca legea nouă să retroactiveze.
Oricum, ceea ce s-a avut în vedere în analiza motivului de anulare întemeiat pe rea-credinţă a fost atitudinea subiectivă a pârâtei la data depunerii cererii şi, cum reaua-credinţă nu a beneficiat şi nu
beneficiază de o definiţie legală, nu se poate susţine nici în această privinţă că, întemeindu-şi decizia pe dispoziţiile art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998, curtea de apel a aplicat situaţiei de fapt dispoziţii legale intrate în vigoare ulterior.
2.3. Contrar susţinerilor intimatei, reaua-credinţă nu reprezintă o chestiune de netemeinicie, care să nu poată fi dedusă judecăţii instanţei de recurs.
Ceea ce nu poate reaprecia instanţa de recurs este situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate şi evaluate în etapele procesuale anterioare, dar, dacă din situaţia de fapt reţinută curtea de apel a ajuns în mod corect la concluzia existenţei sau inexistenţei relei-credinţe la înregistrarea mărcii reprezintă o problemă de legalitate.
În speţă, nu simpla cunoaştere de către pârâtă a existenţei unei mărci G. anterioare - înregistrată de reclamantă în anul 1993 în România - a fost considerată ca fiind motivul pentru care s-a reţinut reaua-credinţă a acesteia la data depunerii cererii de înregistrare.
Analizând în ansamblu contextul naţional şi internaţional în care s-au derulat relaţiile dintre părţile litigante, tribunalul a reţinut, iar curtea de apel a confirmat, că pârâta acţionat în deplină cunoştinţă de cauză, în frauda intereselor reclamantei, atunci când a solicitat înregistrarea unei mărci identice din punct de vedere al elementului verbal, pentru produse şi servicii identice sau similare.
Astfel, s-a reţinut că încă din anul 1996, pârâta a fost înştiinţată de reclamantă că nu este autorizată să utilizeze în activitatea sa comercială sau de cercetare denumirea G..
S-a mai reţinut că în România s-a înfiinţat Centrul pentru Studierea Opiniei Publice şi Pieţii - G. Internaţional S.RL., având ca asociaţi persoane fizice, dar şi pe pârâta British Balkan Social Surveys, societate comercială reprezentată de Kancho Stoichev şi că prin actul adiţional autentificat sub nr. 415 din 5 martie 1997 această persoană juridică şi-a schimbat denumirea, eliminând sintagma G. International, tocmai ca urmare a notificării din 13 ianuarie 1997 pe care i-a trimis-o reclamanta şi în care a atenţionat asupra folosirii abuzive şi frauduloase a denumirii G..
Mai mult, ca urmare a respectivei notificări, C.S.O.P. - SRL. a comunicat cabinetului avocaţial care o reprezenta pe reclamantă că începând cu data de 24 ianuarie 1997 se încetează definitiv şi irevocabil folosirea sintagmei incriminate.
În acest context - al recunoaşterii cel puţin implicite a caracterului fraudulos al utilizării elementului verbal G. în componenţa numelui comercial - depunerea de către pârâtă în acelaşi
interval de timp, şi anume la data de 21 ianuarie 1997, a unei cereri de înregistrare pe cale internaţională a mărcii G., cu ţară destinatară România nu poate fi caracterizată prin bună-credinţă, aşa cum susţine pârâta.
După cum însăşi recurenta-pârâtă susţine, atitudinea subiectivă care interesează este cea de la data cererii de înregistrare a mărcii. Aşa fiind, hotărârea instanţei elveţiene, pronunţată în la 14 octombrie 1998, pe care o invocă pârâta şi în recurs - în motivarea căreia se pretinde că s-ar fi reţinut că are dreptul de a folosi denumirea G. în mod permanent, în calitate de membră a Asociaţiei Internaţionale G. din care face parte - este irelevantă.
În condiţiile în care la nivelul lunii ianuarie 1997, pârâta recunoştea că nu are dreptul de a folosi denumirea G. şi se angaja faţă de reclamantă să nu o mai folosească pe viitor, demersul său de a înregistra marca G., iniţiat în aceeaşi lună, nu se poate analiza prin prisma unui eveniment care avea să se petreacă la în a doua parte a anului 1998.
În fine, mai trebuie arătat că funcţia esenţială a mărcii este acea de a distinge produsele sau serviciile unui întreprinzător de cele aparţinând altuia, din punctul de vedere al provenienţei lor.
Înregistrarea ca marcă a unui semn identic unuia anterior pentru produse şi servicii identice sau similare îndepărtează marca de la funcţia sa.
Din modul cum a acţionat pârâta nu se poate reţine că aceasta a urmărit să-şi marcheze propriile produse ori servicii cu un semn care să le distingă de cele ale reclamantei, ci în frauda intereselor acesteia, competitor pa aceeaşi piaţă.
Faţă de cele reţinute, concluzia relei-credinţe la înregistrarea mărcii şi a incidenţei art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998 este legală.
În baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine decizia atacată şi va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.D. B.B.S.S. împotriva deciziei nr. 190/A din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6759/2010. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6755/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
