ICCJ. Decizia nr. 6759/2010. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6759/2010
Dosar nr. 26050/3/2007
Şedinţa publică din 17 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 466 din 6 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 26050/3/2007, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC A.N. SRL, în contradictoriu cu pârâţii SC T.M. SRL România şi O.S.I.M., având ca obiect anularea mărcii naţionale verbale „D.V." din 28 aprilie 2004, pentru înregistrare cu rea-credinţă.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut, din probele administrate, că în România marca „D.V." a fost înregistrată în anul 1998 de SC H.T. SRL, pentru clasa de produse 32, iar în anul 2004, cu consimţământul titularului mărcii iniţiale, pârâta a solicitat înregistrarea aceleiaşi mărci, înregistrarea făcându-se pentru clasele de produse 5, 30 şi 32, iar ulterior reclamanta a dobândit de la SC H.T. SRL, prin cesiune, drepturile asupra mărcii iniţiale.
Or, în condiţiile în care iniţial în România marca „D.V." a fost înregistrată de o terţă persoană, nu se poate susţine că existenţa raporturilor de concurenţă pe o altă piaţă decât cea românească a fost elementul care a determinat-o pe pârâtă să înregistreze marca a cărei nulitate se solicită, în scopul de a bloca intrarea reclamantei pe piaţa românească, cu produse comercializate sub marca „D.W.".
Reaua credinţă a pârâtei ar fi putut fi reţinută doar în măsura în care marca „D.V." nu ar fi fost protejată în România şi pârâta ar fi solicitat şi obţinut prima înregistrarea acestei mărci pentru clasa de produse 32 .
Cum marca a fost înregistrată în România de către un terţ, terţ care ulterior a permis înregistrarea şi de către pârâtă a mărcii menţionate, nu poate fi reţinută o intenţie a pârâtei în sensul de a bloca accesul pe piaţa românească a concurentei reclamante, întrucât accesul acesteia ar fi fost oricum împiedicat de existenţa mărcii „D.V." al cărui titular era SC H.T. SRL.
Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei în sensul că pârâta nu ar fi comercializat produse sub marca „D.V.", din actele de la dosar rezultând că pârâta a făcut operaţiuni de import şi de comercializare a unor tablete efervescente sub marca menţionată, precum şi acţiuni de promovare a acestui produs pe piaţă, aşa încât nu se poate reţine că înregistrarea mărcii s-a făcut în scop de blocaj.
Faptul că marca a fost înregistrată pentru aceeaşi clasă de produse pentru care reclamanta are înregistrată marca nu poate fi reţinut ca element care să contureze reaua - credinţă, întrucât chiar reclamanta susţine că acţionarul majoritar al pârâtei şi reclamanta sunt concurente pe piaţa poloneză a producătorilor de sucuri, aşa încât era firesc ca, înregistrând o marcă în altă ţară, această înregistrare să se facă pentru acele clase de produse din categoria care face obiectul de activitate al pârâtei. Marca a fost înregistrată cu acordul titularului de la acel moment al mărcii „D.V.", marcă ce fusese înregistrată pentru aceeaşi clasă de produse în anul 1998, aproximativ 7 ani înainte ca reclamanta să devină titularul mărcii „D.W.".
Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin decizia nr. 75/A din 14 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, schimbându-se în tot sentinţa apelată, în sensul admiterii acţiunii, anulării mărcii înregistrate din 28 aprilie 2004, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut, în fapt, că reclamanta este titulara mai multor mărci comunitare „D.W.", respectiv înregistrată la data de 08 august 2006 pentru clasele 5, 29 şi 32; înregistrată la data de 17 noiembrie 2004 pentru clasele 5, 29 şi 32; marca „D.W.P." înregistrată la data de 08 august 2006, precum şi a mai multor cereri de înregistrare pentru semnul „D.W." şi „D.W.P.L.".
Reclamanta a primit mai multe avize de refuz provizoriu pentru înregistrarea în România a mărcii „D.W.", pe motivul prevăzut de art. 6 lit. c) Legea nr. 84/1998, respectiv faptul că marca este similară cu o marcă anterioară (respectiv marca „D.V.", clasele 5 şi 32) şi este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similare, existând un risc de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară.
În ceea ce priveşte marca „D.V.” a pârâtei, a cărei anulare se solicită în cauză, s-a reţinut că a fost înregistrată pe numele SC F.I. SRL din 28 aprilie 2004, pentru clasele de produse nr. 5, 30 şi 32, iar la data de 14 mai 2007, O.S.I.M. a luat act de modificarea denumirii pârâtei din SC F.I. SRL în SC T.M. SRL România.
Această marcă a fost înregistrată cu consimţământul SC H.T. SRL, care era, la acea dată, titularul mărcii „D.V." înregistrate din 1 noiembrie 1998 pentru produsul „sucuri" din clasa 32; ulterior, SC H.T. SRL a cesionat pârâtei SC T.M. SRL România drepturile asupra acestei mărci, cesiune opozabilă terţilor de la data înscrierii în Registrul Naţional al Mărcilor, respectiv 07 iulie 2006.
Din perspectiva atitudinii subiective a pârâtei la data înregistrării mărcii, instanţa de apel a reţinut că marca „D.W." aparţinând reclamantei a fost înregistrată pentru prima dată în Polonia ca marcă naţională din 8 septembrie 1994 pentru produse din clasa 32.
În anul 1998, această marcă a făcut obiectul unui aport în natură al numitului A.W., titularul mărcii, la capitalul social al societăţii „D.W.", cu sediul în Varşovia.
La data de 14 decembrie 1998, a avut loc prima schimbare a titularului mărcii „D.W.", noul proprietar devenind „S.D.W." cu sediul în Varşovia, schimbarea de proprietate asupra mărcii publicându-se în Buletinul informativ pentru patente nr. 3/1999, din Varşovia.
În decursul următorilor ani, marca „D.W." a avut diverşi titulari, schimbările fiind evidenţiate în publicaţiile de specialitate, iar din anul 1996, marca a început să fie cunoscută pe piaţa poloneză, căpătând autoritate şi un însemnat loc pe piaţa sucurilor de fructe şi a băuturilor nealcoolice, aspect care reiese din articolele publicate în ziare cu privire la cotele de piaţă ale firmei.
Ulterior, marca comunitară „D.W." a fost înregistrată în 2006, iar datorită notorietăţii căpătate, mai multe companii concurente pe aceeaşi piaţă s-au arătat interesate de achiziţionarea acestei mărci, precum şi a tuturor drepturilor de proprietate intelectuală create în jurul acesteia.
La finalul anului 2004, negocierile privind achiziţionarea drepturilor exclusive ale mărcii „D.W." au ajuns într-un punct final, iar în noiembrie 2004, reprezentanţii SC A.N. SRL au încheiat un contract de cesiune totală cu titularul mărcii de la acel moment, Grupa D.W. (contractul fiind tradus în limba română sub denumirea de „contract de vânzare a drepturilor asupra unor mărci de comerţ şi a altor drepturi"). Atât negocierile, cât şi încheierea efectivă a contractului au fost descrise pe larg în presa poloneză, ajungând astfel să fie cunoscute nu numai de concurenţii de pe piaţă, ci şi de publicul larg, iar drepturile exclusive ale SC A.N. SRL asupra mărcii „D.W." au fost, de asemenea, înscrise în Buletinul Informativ pentru Patente nr. 6/2005. Aceste drepturi ale SC A.N. SRL asupra mărcii „D.W." reies şi din extrasul din Registrul Mărcilor de Comerţ al Oficiului pentru Patente al Poloniei.
Cât priveşte societatea care a înregistrat iniţial marca „D.V." în România, SC H.T. SRL, din extrasul de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului reiese că unul dintre asociaţi este G.K., cu o cotă de 30 % din beneficii şi pierderi.
Pe de altă parte, firma SC F.I. SRL (actualmente SC T.M. SRL România) face parte din grupul SC M. SRL (care este acţionar majoritar al acesteia), iar conform traducerii unui articol dintr-un ziar polonez, numitul G.K. a fost unul dintre directorii firmei SC F.I. SRL, punând bazele acestei afaceri în România, la V.M..
De asemenea, SC A.N. SRL şi SC M. SRL erau concurenţi direcţi pe piaţa poloneză, aşa cum reiese din articolele de ziar şi din studiile de specialitate publicate în presa poloneză.
Astfel, SC T.M. SRL România este o societate română înfiinţată de către SC M. SRL Polonia şi K.M.G., că societatea pârâtă are ca acţionar compania SC M. SRL, cu un procent de 85% din acţiuni, aceeaşi companie prezentă şi pe piaţa poloneză, aflată în relaţii de concurenţă directă cu reclamanta atât pe piaţa poloneză, cât şi pe alte pieţe internaţionale, deci cunoscând mărcile existente pe piaţa poloneză, precum şi valoarea acestora. Relaţia de concurenţă reiese în mod clar din prezenţa pe aceeaşi piaţă, cu acelaşi tip de produse, precum şi din extrasele din ziarele poloneze, care arată inclusiv modul în care societatea poloneză s-a extins pe piaţa din România prin scindarea unei societăţi.
Se constată astfel că atât societatea cedentă a mărcii „D.V.", cât şi societatea cesionară au avut ca element comun persoana numitului K.M.G., ceea ce creează o puternică prezumţie de coordonare a intereselor economice ale celor două societăţi, prezumţie întărită şi de acordul cedentului la înregistrarea în România a mărcii „D.V.".
Astfel, nu se poate susţine că pârâta nu a avut cunoştinţă despre existenţa mărcii „D.W.", atât pe piaţa poloneză, cât şi pe piaţa comunitară, la momentul înregistrării mărcii „D.V." în România.
O primă critică formulată de apelantă este aceea că instanţa de judecată, cu încălcarea principiului disponibilităţii, a respins acţiunea, soluţia fiind fundamentată pe existenţa unei înregistrări anterioare distincte a mărcii „D.V.", deşi, prin cererea de chemare în judecată, nu s-a solicitat şi anularea înregistrării, şi deci, instanţa de judecată nu ar fi trebuit să supună analizei şi acest aspect, ci ar fi trebuit să raporteze îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru anularea înregistrării ca fiind făcută cu rea credinţă strict la marca „D.V." înregistrată.
Curtea a înlăturat ca fiind nefondat acest motiv, deoarece instanţa nu a extins cadrul cercetării judecătoreşti, ci a avut în vedere mai multe circumstanţe de fapt existente momentul înregistrării mărcii a cărei anulare se cere, precum şi preexistenta înregistrării mărcii iniţiale. Analiza atitudinii subiective a intimatei nu se putea face tară a lua în considerare situa de fapt existentă, atât la momentul înregistrării mărcii „D.V." de către SC H.T. SRL, cât şi de către pârâtă, tocmai faţă de cele reţinute anterior, în sensul existenţei unei legături economice între cele două societăţi.
În ceea ce priveşte celelalte argumente aduse de apelantă, subsumate motivului de apel legat de existenţa relei credinţe a pârâtei la înregistrarea mărcii a cărei anulare se solicită, instanţa de apel a constatat că sunt întemeiate.
Pe lângă situaţia de fapt prezentată anterior, se mai reţine că numitul K.M.G. avea cunoştinţă de existenţa mărcii „D.W.", având în vedere că încă de la începutul anilor 1990, el şi-a desfăşurat activitatea în cadrul grupului SC M. SRL, grup care s-a extins ulterior şi în alte ţări din centrul şi estul Europei.
De asemenea, ambii asociaţi ai pârâtei cunoşteau existenţa şi folosirea mărcii pe piaţa poloneză, cu atât mai mult cu cât în perioada 2003-2004 mai multe companii concurente pe piaţa poloneză a sucurilor s-au arătat interesate de achiziţionarea acestei mărci, precum şi a tuturor drepturilor de proprietate intelectuală create în jurul acesteia, între care şi compania SC M. SRL. Mai mult decât atât, înregistrarea mărcii în România a fost făcută într-un moment în care reprezentanţii SC A.N. SRL purtau discuţii în vederea achiziţionării drepturilor asupra mărcii „D.W.", acestea fiind dobândite printr-un contract de cesiune încheiat în noiembrie 2004.
Aspectul constatării decăderii pârâtei din marca „D.V.", înregistrată de către SC H.T. SRL, care a făcut obiectul Dosarului nr. 26048/3/2007, nu are o incidenţă directă asupra soluţionării prezentei cauze, cât timp este vorba despre anularea unei alte mărci, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998, se poate dispune anularea unei mărci pentru rea credinţă, fără ca acest lucru să fie condiţionat de o utilizare ulterioară a mărcii de către titularul acesteia. Altfel spus, împrejurarea că SC T.M. SRL România a folosit sau nu ulterior înregistrării marca „D.V." pentru care a obţinut protecţia este fără relevanţă, atât timp cât interpretarea textului de lege vizează analizarea bunei sau relei credinţe a deponentului la momentul introducerii cererii de înregistrare.
În strânsă legătură cu acest argument, Curtea a constatat ca fiind corectă susţinerea apelantei, în sensul că existenţa unei alte mărci înregistrate anterior nu exclude reaua credinţă a SC T.M. SRL România la momentul înregistrării mărcii a cărei nulitate se solicită, dat fiind că reaua credinţă se analizează distinct pentru fiecare înregistrare. În schimb, odată dovedite legăturile economice strânse dintre K.M.G., SC M. SRL şi SC T.M. SRL România, este probată fraudarea intereselor comerciale ale apelantei-reclamante, respectiv prin împiedicarea folosirii mărcii „D.W." pe piaţa românească.
În dreptul mărcilor, noţiunea de rea credinţă are un conţinut şi o întindere diferite de cele din dreptul comun şi trebuie să primească o interpretare autonomă.
Reprimarea fraudei şi a concurenţei neloiale este cea care justifică dobândirea dreptului la marcă prin prioritate de folosinţă, dar acest argument este pe deplin valabil şi în sistemul atributiv (sistemul românesc), unde terţii au, în plus faţă de sistemul declarativ, şi posibilitatea de a identifica, prin consultarea registrelor publice, semnele ocupate de alţi comercianţi. Aceasta înseamnă însă că reaua-credinţă este dedusă fie din dezinteresul manifestat faţă de semnele ocupate ca mărci de alţii, fie din lipsa de diligentă în consultarea registrelor publice şi echivalează cu a sancţiona, pur şi simplu, lipsa de diligentă. Or, lipsa de diligentă în acţiunile întreprinse conduce la calificarea conduitei ca fiind de rea-credinţă, pentru că un comerciant trebuie să se informeze, trebuie să cunoască ce se întâmplă pe piaţa în care operează, trebuie să fie onest cu sine însuşi şi cu concurenţa. Dacă aceasta este o obligaţie, atunci nerespectarea acestei obligaţii constituie culpă.
Legea română a mărcilor nu conţine dispoziţii relative la anularea înregistrării mărcilor pentru motiv de fraudă, considerând că reaua-credinţă include şi frauda. Dacă prin fraudă se înţelege săvârşirea cu rea-credinţă a unor acte de atingere a drepturilor altuia pentru a obţine foloase injuste, atunci frauda este o specie, o formă de manifestare a relei-credinţe. Frauda este sinonimă cu viclenia şi se poate manifesta în raport cu terţe persoane (fraudarea unui terţ) sau cu organe ale autorităţii (frauda la lege).
În mod concret, frauda poate consta în cunoştinţa pe care o are cel care face depozitul asupra faptului că marca depusă de el este folosită de altcineva sau că altcineva avea intenţia de a o folosi. El realizează că nu pot folosi ambii aceeaşi marcă, dar profită de faptul că această marcă nu a fost încă depusă în România; eludează regulile concurenţei loiale - de a nu folosi un semn distinctiv ce aparţine unui concurent - şi urmăreşte să înlăture de pe piaţă acel concurent, folosindu-se de efectul atributiv al depozitului.
Cunoştinţa pe care o are deponentul despre marca depusă sau cunoştinţa pe care a putut-o avea cu minime diligente ce, în mod normal, ar fi trebuit întreprinse, adică reaua-credinţă a acestuia, trebuie dovedită de cel care o invocă pentru a se putea răsturna prezumţia generală a bunei credinţe. Acest element intenţional este mai uşor de dovedit dacă există sau au existat relaţii directe între deponent şi cel care foloseşte marca, faptul de a fi avut cunoştinţă putând fi dedus tocmai din aceste relaţii; relaţiile directe pot fi foarte variate şi nu neapărat de natură comercială, ci şi civilă sau raporturi de muncă.
Elementul relei-credinţe se apreciază în relaţiile dintre cei doi concurenţi; frauda trebuie să existe fată de concurentul însuşi, nu fată de o altă persoană, iar reaua credinţă poate exista chiar şi în lipsa unei folosiri anterioare a semnului, când cel care afirmă caracterul fraudulos al unui depozit la marcă trebuie să stabilească faptul că a manifestat intenţia de a utiliza semnul în mod public şi să justifice existenţa dreptului în violarea căruia depozitul a fost efectuat.
Un argument în plus pentru existenţa relei-credinţe la înregistrarea mărcii „D.V." este acela că în limba română nu există diferenţe auditive între marca reclamantei „D.W." şi marca „D.V.", acestea pronunţându-se identic.
În ceea ce priveşte aspectul folosirii efective sau a mărcii „D.V." în România, Curtea a reiterat argumentul referitor la faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998, se poate dispune anularea unei mărci pentru rea-credinţă, fără ca acest lucru să fie condiţionat de o utilizare ulterioară a mărcii de către titularul acesteia. Altfel spus, împrejurarea că SC T.M. SRL România a folosit sau nu, ulterior înregistrării, marca „D.V." pentru care a obţinut protecţia este fără relevanţă, atât timp cât interpretarea textului de lege vizează analizarea bunei sau relei credinţe a deponentului la momentul introducerii cererii de înregistrare.
Împotriva deciziei anterior menţionate, a declarat recurs pârâta SC T.M. SRL România, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, astfel: a) Deşi recunoaşte în considerente că preexistenta „D.V." înregistrată de SC H.T. SRL încă din anul 1998 trebuie luată în considerare pentru a determina atitudinea subiectivă a pârâtei la momentul înregistrării mărcii „D.V." în 2004, instanţa de apel concluzionează în mod greşit că intenţia de fraudare a intereselor apelantei-reclamante ar rezulta din cunoaşterea de către pârâtă a tratativelor purtate în Polonia în intervalul 2003-2004 cu privire la dobândirea mărcii „D.W." de către SC A.N. SRL, tratative finalizate în noiembrie 2005, neobservând că, în anul 1998, nici recurenta SC T.M. SRL România, nici domnul K.M.G. (căruia i s-a imputat dubla calitate de asociat în SC H.T. SRL şi de preşedinte al Consiliului de Administraţie al SC T.M. SRL România) nu aveau cum să fi avut în vedere faptul că SC A.N. SRL va dobândi peste circa 7 ani o marcă similară în Polonia.
În plus, marca din anul 1998 era suficientă pentru a împiedica folosinţa pe teritoriul României a mărcii „D.W." de către SC A.N. SRL, astfel încât, dacă scopul urmărit de pârâtă ar fi fost blocarea intrării pe piaţă a reclamantei, aşa cum greşit afirmă instanţa de apel, înregistrarea unei noi mărci în 2004 ar fi fost lipsită de orice logică (implicând un cost inutil).
În realitate, scopul înregistrării mărcii „D.V." în 2004 a fost acela de a o folosi pentru „tablete efervescente", comercializate la scurt timp după depunerea cererii de înregistrare a mărcii.
b) O altă contradicţie în raţionamentul instanţei de apel constă în aceea că, deşi recunoaşte că elementul relei-credinţe se apreciază în relaţiile dintre cei doi concurenţi, frauda trebuind să existe fată de concurentul însuşi, nu faţă de o altă persoană, instanţa de apel nu observă că, la data de 11 noiembrie 1998, data înregistrării mărcii iniţiale în România, titularul mărcii „D.W." în Polonia era o persoană fizică (domnul A.W.), care a constituit această marcă drept aport în natură la capitalul social al societăţii D.W., aceste persoane neavând nici o legătură cu SC A.N. SRL, ce a dobândit marca în Polonia printr-un contract încheiat abia în noiembrie 2004, după cum a reţinut chiar instanţa de apel.
2. Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 48 alin. (1) lit. c) Legea nr. 84/1998.
Conceptul de „rea-credinţă la înregistrarea unei mărci" a fost clarificat prin Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 11 iunie 2009, emisă în urma soluţionării unui recurs prejudicial, cu privire la interpretarea art. 51 alin. (1) lit. b) din Regulamentul 40/94 privind marca comunitară (normă preluată în art. 52 din noul Regulament privind marca comunitară nr. 207/2009).
Prin hotărârea Curţii Europene, s-a constatat că „împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează de multă vreme, cel puţin Într-un stat membru, un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere nu este suficientă în sine pentru a stabili existenţa relei credinţe a solicitantului".
Prin decizia recurată în cauză, nu se face o corectă aplicare a raţionamentului Curţii Europene de Justiţie, deoarece s-a apreciat în mod greşit că prezumţia simplă că pârâta avea cunoştinţă de existenţa mărcii „D.W." pe piaţa poloneză, întemeiată pe structura acţionariatului SC T.M. SRL România (prezumţie, de altfel, neîntărită de nicio altă probă) nu conduce automat la dovedirea intenţiei de fraudă şi, implicit, a relei credinţe a pârâtei.
În realitate, ceea ce trebuia să aibă în vedere instanţa pentru a aprecia asupra existenţei sau inexistenţei relei credinţe, este, astfel cum se arată în hotărârea Curţii Europene de Justiţie, „intenţia solicitantului la momentul depunerii cererii de înregistrare", intenţie care trebuie apreciată în funcţie de toate elementele speţei, în special prin raportare
la „atitudinea ulterioară a deponentului cererii de înregistrare", aşadar, de comportamentul exteriorizat al pârâtei ulterior înregistrării mărcii „D.V.".
În acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut că sunt relevante două împrejurări, anume că marca „D.V." a fost efectiv folosită, totodată, că denumirea a fost aleasă datorită caracterului distinctiv.
În ceea ce priveşte primul aspect, recurenta a subliniat că s-a dovedit în cauză că a folosit marca „D.V." pentru comercializarea produsului „tablete efervescente cu aromă de portocale", fapt necontestat de instanţa de apel şi care reiese din împrejurări obiective precum aplicarea mărcii pe ambalajele produselor sale sau promovarea acesteia printr-o campanie publicitară intensă şi susţinută, campanie publicitară care a generat costuri de peste 4 miliarde de ROL.
În ce priveşte cel de-al doilea aspect, denumirea „D.V." a fost înregistrată de pârâtă în dorinţa de a sublinia caracteristicile produselor sale, creând în mintea utilizatorului o legătură evidentă cu noţiunile de şi „vitalitate" şi „vitamine", implicit şi cu ideea de sănătate. Or, pârâta este un important producător de sucuri naturale pentru copii, nectaruri de fructe şi alte asemenea, caracterul sănătos al produselor SC T.M. SRL România fiind de esenţa activităţii sale.
Din această împrejurare, rezultă, o dată în plus, faptul că prin dobândirea (prin cesiune) a mărcii înregistrate în anul 1998 şi prin înregistrarea subsecventă a mărcii a cărei anulare se cere, pârâta nu a urmărit altceva decât finalitatea licită de a conferi distinctivitate produselor pe care le comercializa.
S-a subliniat şi faptul că SC T.M. SRL România nu a urmărit şi nu a pretins niciodată reclamantei (sau altei persoane) niciun fel de avantaje patrimoniale sau de altă natură în schimbul cesionării sau licenţierii drepturilor asupra mărcii „D.V.". Mai mult, între pârâtă (sau acţionarul său majoritar) şi SC A.N. SRL nu există şi nu au existat niciun fel de relaţii comerciale cu privire la marca a cărei anulare se cere.
La termenul de judecată din 19 noiembrie 2010, s-a invocat de către intimata-reclamantă excepţia tardivităţii declarării recursului, ce trebuie soluţionată cu prioritate faţă de cercetarea motivelor de recurs.
Se constată că excepţia este neîntemeiată, în condiţiile în care decizia de apel a fost comunicată pârâtei SC T.M. SRL România la o altă adresă decât cea indicată de parte în dosar pe parcursul procesului ca reprezentând sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură.
Astfel, deşi pârâta a menţionat, prin întâmpinările depuse la prima instanţă, respectiv în apel, că sediul procesual ales este la „B. şi A.", în M.B.C, sector 2, Bucureşti, decizia de apel recurată în cauză a fost comunicată la sediul social al pârâtei, respectiv în V.M., jud. Prahova.
În aceste condiţii, actul de procedură al comunicării deciziei de apel către este lovit de nulitate, conform art. 100 alin. (1) pct. 4 şi alin. (3) C. proc. civ., faţă de menţiunea greşită din procesul-verbal de comunicare privind sediul la care pârâta trebuia citată în cursul procesului, ales pentru efectuarea actelor de procedură, în temeiul art. 93 C. proc. civ..
Contrar susţinerilor intimatei din întâmpinarea depusă în faza procesuală a recursului, pârâta a indicat şi persoana primitorului actului, potrivit cerinţei din art. 93, respectiv societatea de avocatură la al cărei sediu urmau a se îndeplini toate actele de procedură.
Nu s-ar poate reţine că sintagma „persoana primitorului actului" din art. 93 se referă doar persoanele fizice, întrucât norma nu distinge, în privinţa persoanelor juridice, actul de procedură urmând a se îndeplini întocmai ca în ipoteza sediului social, în conformitate cu prevederile art. 87, 91 şi 921 C. proc. civ., respectiv prin înmânare, funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, ori prin afişare.
Actul de procedură al alegerii de domiciliu (sediu) fiind legal îndeplinit, comunicarea deciziei de apel ar fi trebuit efectuată la sediul indicat de către parte, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, pentru motivele deja arătate, cu consecinţa nulităţii actului comunicării.
Drept urmare, nu a curs termenul de declarare a recursului, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., calculat fiind de la data comunicării deciziei de apel, astfel încât recursul promovat la data de 26 noiembrie 2009 nu este tardiv, Înalta Curte urmând a respinge excepţia cu acest obiect invocată de către intimată.
În ceea ce priveşte recursul declarat, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că este fondat, pentru următoarele considerente:
1. Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu solicitarea de anulare a mărcii „D.V.", înregistrată de către pârâta SC T.M. SRL România (ce purta, la acea dată, denumirea SC F.I. SRL) pentru produse din clasele 5, 30 şi 32, marcă asupra căreia protecţia a început să curgă de la data de 28 aprilie 2004, pentru motivul de nulitate prevăzut de art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998.
Prin decizia de apel recurată, schimbându-se în tot hotărârea primei instanţe, a fost admisă cererea, astfel cum a fost formulată, instanţa de apel apreciind că pârâta a fost de rea-credinţă la momentul înregistrării mărcii în discuţie.
Prin primul motiv de recurs formulat în cauză, se susţine că motivarea acestei soluţii cuprinde argumente contradictorii, invocând cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce vizează ipoteza existenţei, în cuprinsul aceluiaşi raţionament juridic, a unor considerente de drept ce se contrazic reciproc şi care, esenţiale fiind în explicarea adoptării soluţiei, creează dificultăţi în exercitarea controlului judiciar ierarhic ori chiar împiedică atare cenzură de legalitate a deciziei.
Se observă, însă, că recurenta se referă la împrejurări de fapt, şi nu la argumente de drept, criticând modul în care instanţa de apel a înţeles să le valorizeze, în evaluarea probatoriului administrat.
Astfel, recurenta critică modul de apreciere a împrejurării preexistentei mărcii înregistrate în anul 1998, susţinând că, deşi enunţă relevanţa acesteia, instanţa de apel ajunge să ignore această împrejurare din ansamblul faptic pe care îşi întemeiază concluzia relei-credinţe a pârâtei, din moment ce se raportează şi la fapte petrecute ulterior anului 1998.
În acelaşi timp, recurenta pretinde că, în mod greşit, instanţa de apel s-a raportat, în aprecierea atitudinii subiective a pârâtei, la persoana reclamantei, în condiţiile în care titular al mărcii cesionate de către reclamantă era o altă persoană juridică, la nivelul anului 1998.
Este evident, din cele expuse, că primul motiv de recurs vizează elemente faptice considerate de către recurentă drept greşit evaluate ori chiar ignorate, ceea ce echivalează cu finalitatea reaprecierii situaţiei de fapt reţinute în cauză.
Or, atare finalitate, tinzând la cercetarea temeiniciei deciziei de apel, este incompatibilă cu controlul judiciar presupus a se exercita de către această instanţă de recurs, circumscris cazurilor de legalitate prevăzute expres şi limitativ în art. 304 C. proc. civ..
Drept urmare, vor fi înlăturate criticile relative la incidenţa cazului de modificare descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ..
2. Înalta Curte constată, însă, ca fiind fondate susţinerile recurentei vizând aplicarea greşită a legii.
În aplicarea dispoziţiilor art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998, instanţa de apel a evaluat atitudinea subiectivă a pârâtei la momentul cererii de înregistrare a mărcii „D.V.", respectiv la data de 28 aprilie 2004, conchizând în sensul relei-credinţe.
Evident, premisa unei asemenea analize este aceea ca marca solicitată spre înregistrare să fie identică sau similară cu marca titularului cererii de anulare sau cu un semn utilizat de acesta în activitatea sa comercială, premisă ce este, necontestat, întrunită în cauză.
Concluzia relei - credinţe s-a întemeiat, în esenţă, pe faptul că pârâta a avut cunoştinţă, la acel moment, despre existenţa mărcii „D.W.", atât pe piaţa poloneză, cât şi pe piaţa comunitară.
S-a considerat relevant că SC M. SRL Polonia, din care provine pârâta SC T.M. SRL România, era, în anul 2004, în concurenţă directă cu reclamanta din cauză, SC A.N. SRL, pe piaţa sucurilor de fructe şi a băuturilor nealcoolice din Polonia, piaţă în care reclamanta deţinea un loc însemnat, fiind de notorietate, în acea perioadă, negocierile privind achiziţionarea de către reclamantă a drepturilor exclusive ale mărcii „D.W."; totodată, K.M.G., preşedintele Consiliului de Administraţie al SC T.M. SRL România avea cunoştinţă de existenţa mărcii „D.W.", având în vedere că, încă de la începutul anilor 1990, el şi-a desfăşurat activitatea în cadrul grupului SC M. SRL, grup care s-a extins ulterior şi în alte ţări din centrul şi estul Europei.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că reaua-credinţă, ca motiv de nulitate expres reglementat prin Legea nr. 84/1998, este întrunită prin simpla cunoaştere a existenţei mărcii anterioare, de către deponentul cererii de înregistrare a mărcii a cărei anulare se solicită sau prin cunoştinţa pe care ar fi putut-o avea, cu minime diligente ce, în mod normal, ar fi trebuit întreprinse.
Această cunoaştere înseamnă, în aprecierea instanţei de apel, că pârâta a realizat, la momentul înregistrării mărcii, că cei doi titulari nu pot folosi aceeaşi marcă, dar a profitat de faptul că reclamanta nu a solicitat înregistrarea propriei mărci în România şi, eludând regulile concurenţei neloiale - de a nu folosi un semn distinctiv ce aparţine unui concurent -, a urmărit să înlăture de pe piaţă pe acel concurent.
Prin motivele de recurs, nu s-a contestat că, la momentul solicitării de înregistrare a mărcii, societatea pârâtă - evident, prin organele sale de conducere, deoarece atitudinea subiectivă trebuie raportată la persoane fizice, nu la însăşi persoana juridică - cunoştea sau ar fi putut cu uşurinţă să cunoască despre existenţa mărcii poloneze, însă s-a arătat că instanţa de apel a reţinut un conţinut conceptual eronat al relei-credinţe, implicit, criterii necorespunzătoare de evaluare a acesteia.
Criticile cu acest obiect sunt fondate.
Contrar aprecierii instanţei de apel, simpla cunoştinţă a existenţei şi folosirii mărcii anterioare depozitului mărcii pârâtei nu este suficientă pentru întrunirea relei-credinţe, fiind necesar ca acest fapt să fie unul de natură frauduloasă.
Aşadar, reaua-credinţă implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte, vizând, pe de o parte, cunoaşterea „faptului relevant" (existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă) iar, pe de altă parte, intenţia frauduloasă.
Astfel concepută, reaua-credinţă, ce interesează dispoziţiile art. 48 lit. c), este asimilabilă întotdeauna fraudei.
Instanţa de apel, deşi a definit în mod corect frauda ca fiind săvârşirea unor acte de atingere a drepturilor altuia pentru a obţine foloase injuste, a apreciat eronat că aceasta reprezintă doar o formă de manifestare a relei-credinţe, în sensul normei în discuţie, când, în realitate, se suprapune acesteia în toate cazurile.
Dacă s-ar retine contrariul, ar însemna ca reaua-credinţă să includă şi forma de vinovăţie a culpei, dedusă de către instanţa de apel din lipsa de diligentă în acţiunile întreprinse, în raporturile cu concurenţii de pe aceeaşi piaţă de produse sau servicii.
Or, este exclus ca simpla culpă să aibă semnificaţia relei-credinţe, ca motiv de nulitate a înregistrării mărcii, deoarece sancţiunea aplicată ar fi excesivă faţă de atitudinea comerciantului, ce nu a urmărit eliminarea, discreditarea sau parazitarea concurenţei.
Doar intenţia frauduloasă poate determina aplicarea sancţiunii nulităţii, cât timp intenţia solicitantului mărcii nu a fost aceea ca marca să-şi îndeplinească funcţiile specifice, respectiv de a dobândi drepturile asupra unei mărci pe care să o folosească ulterior şi să o impună pe piaţă, ci de a bloca accesul concurentului pe piaţă sau de a-şi crea un avantaj comercial, profitând de semnul preexistent (în cazul solicitantului comerciant), asigurându-şi posibilitatea de a crea confuzie între marca sa şi cea a reclamantei, pe care o parazitează, în acest fel, sub o aparenţă de legalitate.
De altfel, intenţia reprezintă forma de vinovăţie cerută pentru existenta oricărui act concurential neloial.
Constatările anterioare sunt confirmate de aprecierile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reflectate în decizia pronunţată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529/07 (Chocoladefabriken Lindt & Spriingli AG contra Franz Hauswirth GmbH), la care, în mod corect, s-a făcut referire prin motivele de recurs.
Această decizie fiind ulterioară deciziei recurate în prezenta cauză, nu se reproşează instanţei de apel că nu a ţinut cont de jurisprudenţa Curţii Europene, ci că nu a făcut o aplicare corespunzătoare a unor principii ce guvernează raporturile concurenţiale între comercianţi, din perspectiva cărora trebuie evaluată atitudinea subiectivă a solicitantului mărcii, reguli confirmate prin decizia instanţei europene.
Revenind la decizia menţionată, este de menţionat că instanţa europeană a arătat că intenţia de a împiedica un terţ să comercializeze un produs poate, în anumite circumstanţe, să caracterizeze reaua-credinţă a solicitantului mărcii, situaţie întrunită, în special, în cazul în care se dovedeşte că solicitantul a înregistrat marca fără intenţia de a o utiliza, exclusiv în scopul de a bloca accesul terţului comerciant pe piaţă, caz în care marca nu este aptă de a-şi îndeplini funcţiile esenţiale.
Raportând aceste aprecieri teoretice la datele speţei, rezultă că nu este suficientă cunoaşterea de către solicitantul mărcii a „faptului relevant" (existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă), fiind necesar a se dovedi că intenţia pârâtei, la momentul cererii de înregistrare a mărcii, a fost aceea de a împiedica intrarea mărcii reclamantei pe piaţa românească, astfel cum a pretins reclamanta.
Cât priveşte criteriile de apreciere a acestor cerinţe, implicit, mijloacele de dovedire a intenţiei frauduloase, această instanţă apreciază că simpla cunoaştere a „faptului relevant" nu prezumă, prin ea însăşi, existenţa unei intenţii frauduloase, astfel cum rezultă din considerentele deciziei de apel, atare intenţie trebuind a fi probată distinct de prima cerinţă şi apreciată ca atare.
În evaluarea unei asemenea intenţii, este relevantă cercetarea actelor de comercializare a produselor cărora marca le-a fost destinată, ulterior înregistrării (în primul rând, evident, dacă a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată), pentru a se determina dacă şi în ce măsură marca şi-a îndeplinit funcţiile esenţiale specifice.
Este de precizat, totodată, că decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene face referire la o a treia cerinţă necesară pentru ca reaua-credinţă să subziste, distinct de condiţia cunoaşterii existenţei mărcii terţului şi de cea a intenţiei frauduloase, anume cerinţa gradului de protecţie juridică de care se bucură atât marca terţului, cât şi semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată.
Această cerinţă este, de asemenea, importantă pentru reţinerea relei-credinţe, fiind necesar a se evalua ca atare.
În acest context, se impune a se verifica, în primul rând, limitele teritoriale la care se raportează protecţia juridică a fiecărui semn în dispută, înregistrat sau nu, răspunzându-se la întrebarea care este teritoriul pe care funcţionează piaţa produselor sau serviciilor, relevantă în cauză, respectiv cel polonez - fiind vorba despre preexistenta unei mărci înregistrate în Polonia -, cel românesc sau chiar teritoriul Uniunii Europene, dat fiind că, în prezent, semnul similar mărcii pârâtei beneficiază de protecţie juridică şi pe teritoriul României, începând cu data de 1 ianuarie 2007.
Dacă se va aprecia că cea din urmă ipoteză este viabilă, se va ţine cont de împrejurarea că reclamanta a înregistrat semnul, drept marcă comunitară, abia la sfârşitul anului 2004, moment la care marca a cărei anulare se solicită era deja înregistrată în România.
În măsura în care se va aprecia că piaţa relevantă este plasată pe teritoriul polonez, trebuie lămurit, de asemenea, dacă poate subzista reaua-credinţă la înregistrarea unei mărci în România independent de principiul teritorialităţii ce guvernează protecţia juridică a unei mărci.
Se constată, din cele expuse, că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998, din perspectiva conţinutului conceptual al relei-credinţe şi a criteriilor de apreciere a acestuia, analiza sa vădind, în acelaşi timp, prin prisma celor redate prin prezentele considerente, că situaţia de fapt şi de drept nu este pe deplin şi în mod corect stabilită.
Se impune, aşadar, casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în aplicarea art. 314 C. proc. civ., chiar dacă este întrunit cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru a se cerceta toate cerinţele pentru întrunirea relei-credinţe în persoana solicitantului mărcii a cărei anulare constituie obiectul cererii deduse judecăţii în cauză, în conformitate cu dezlegările regăsite în prezenta decizie şi avându-se în vedere şi susţinerile pârâtei din motivele de recurs, în special referitoare la modul de utilizare de către pârâtă a mărcii, ulterior înregistrării.
Drept urmare, Înalta Curte va admite recursul pârâtei şi va casa decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii recursului invocată de intimata-reclamantă SC A.N. SRL.
Admite recursul declarat de pârâta SC T.M. SRL România împotriva deciziei nr. 75/A din 14 aprilie 2009 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6760/2010. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6758/2010. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
