ICCJ. Decizia nr. 6761/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6761/2010
Dosar nr. 34772/3/2007
Şedinţa publică din 17 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 917 din 19 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în urma declinării competenţei soluţionării cauzei Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 12545 din 20 septembrie 2007, a fost admisă acţiunea precizată, formulată de reclamantul R.M.V. în contradictoriu cu pârâtul I.Ş.P..
În consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtului să lase reclamantului, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din: în exclusivitate - 3 camere şi o cameră de serviciu şi în comun - vestibul, hol, culoar, bucătărie, WC, baie, hol, spălătorie, magazie, pivniţă, culoar, în suprafaţă utilă de 136,72 mp, cota indiviză de 57,06% din părţile de folosinţă comune ale imobilului şi cota indiviză de teren în suprafaţă de 81,60 mp, teren situat sub construcţie.
Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant I.Ş.P..
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că imobilul în litigiu a reprezentat proprietatea numitei M.R., astfel cum rezultă din actul dotal autentificat din 1909, transcris la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, iar reclamantul este singurul moştenitor al mamei sale R.A., căreia imobilul în litigiu i-a fost transmis, pe cale succesorală, la decesul soţului său, R.C., moştenitor, alături de numitul R.I., al autoarei M.R..
Imobilul în litigiu a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950 pe numele R.A., acest act normativ fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 480 C. civ., ale Constituţiei din 1948, respectiv ale tratatelor internaţionale la care România era parte, acte ce garantau dreptul de proprietate.
Dreptul de proprietate al reclamantului şi caracterul abuziv al preluării au fost recunoscute prin emiterea dispoziţiei din 21 august 2007, prin care au propus măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.
În ceea ce-l priveşte pe pârât, acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare din 21 noiembrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Comparând titlurile de proprietate înfăţişate de părţi, în baza art. 480 C. civ., tribunalul a constatat că titlul reclamantului este mai puternic, provenind de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul pârâtului provine de la stat, care nu a dobândit proprietatea în mod valabil.
Emiterea în favoarea reclamantului a dispoziţiei în baza Legii nr. 10/2001 prin care se propune acordarea de despăgubiri nu este de natură să împiedice recunoaşterea dreptului reclamantului la formularea acţiunii revendicare prin compararea titlurilor; folosirea căii speciale pentru obţinerea reparaţiei nu are valoarea renunţării la dreptul de proprietate, iar caracter imprescriptibil al acţiunii în revendicare nu poate fi paralizat de stabilire a dreptului la despăgubiri.
Pentru împiedicarea unei duble reparaţii, redobândirea dreptului în proprietate se va face doar sub condiţia suspensivă a restituirii sumei primite drept despăgubire, actualizată cu indicele de inflaţie.
S-a apreciat că principiul bunei-credinţe, invocat de către pârât în susţinerea apărării în sensul că titlul său este mai bine caracterizat, are relevanţă doar într-un proces prin care s-a solicitat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, iar nu într-o acţiune în revendicare.
În cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 45 alin. (2) şi (5) Lege nr. 10/2001, acestea fiind incidente doar în situaţiile în care se solicită constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat şi foştii chiriaşi.
În cadrul acţiunii în revendicare, în ipoteza în care părţile litigante au titluri provenind de la autori diferiţi se procedează la compararea titlurilor autorilor părţilor, iar nu a titlurilor părţilor, urmând a se da câştig de cauză celui care a dobândit de la autorul cu un drept preferabil. Or, în cauză, reclamantul a dovedit că imobilul în litigiu este proprietatea sa şi a trecut în patrimoniul statului în baza unui titlu nevalabil.
Dreptul real astfel constatat, a apreciat tribunalul, este opozabil erga omnes, deci şi chiriaşilor cumpărători ai locuinţei în litigiu; înstrăinarea locuinţelor către chiriaşi echivalează cu o vânzare a lucrului altuia, situaţie în care titlul pârâtului nu poate fi apreciat ca fiind preferabil.
În legătură cu cererea reconvenţională, s-a constatat că nu este îndeplinită prima condiţie cerută de art. 1895 C. civ. pentru uzucapiunea de scurtă durată, în sensul inexistenţei unei posesii utile de 10 ani, neîntreruptă şi netulburată.
Posesia sub nume de proprietar a pârâtului a început la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv la 21 noiembrie 1997, iar acţiunea de faţă, reprezentând o evidentă tulburare în exercitarea dreptului de proprietate de către acesta, a fost formulată la 07 mai 2007, înainte de împlinirea termenului de 10 ani prevăzut imperativ de lege; în perioada în care a ocupat apartamentul în calitate de chiriaş, pârâtul nu a exercitat o posesie sub numele proprietar, ci a deţinut imobilul pentru altă persoană, respectiv statul pe:are îl considera adevăratul proprietar.
Apelul declarat de către pârâtul-reclamant I.Ş.P. împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 58A din 29 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001, a fost corect soluţionată în sensul respingerii, dat fiind că actul normativ special se referă la procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat şi aflate în posesia (detenţia) acestuia, împrejurarea înstrăinării respectivelor imobile către foştii chiriaşi nefiind de natură să impieteze asupra dreptului fostului proprietar de a promova acţiune pe calea dreptului comun împotriva actualului proprietar (chiriaşul dobânditor).
Legea specială nu conţine dispoziţii substanţiale sau de procedură prin care să interzică promovarea acţiunii în revendicare, o interpretare contrară a prevederilor sale având drept consecinţă nesocotirea principiului liberului acces la justiţie al persoanelor interesate.
În cauză nu se pune problema retroactivităţii legii sau a încălcării supremaţiei legii noi, cum susţine apelantul, dată fiind distincţia netă între cererea de restituire şi acţiunea în revendicare, imprescriptibilă.
Existenţa unei dispoziţii de acordare a despăgubirilor, emise în virtutea prevederilor legii speciale, nu atrage de plano inadmisibilitatea promovări unei acţiuni în revendicare, cu atât mai mult cu cât beneficiarul măsurii a formulat contestaţie în justiţie, aşa cum din cuprinsul comunicatului ce redă dispozitivul Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în interesul legii, nu se desprinde concluzia neechivocă în raport de care o atare acţiune ar fi fost declarată inadmisibilă.
A fost înlăturată susţinerea apelantului referitoare la existenţa unui singur titlu de proprietate asupra bunului, dat fiind că pentru soluţionarea acţiunii pendinte se impune cu necesitate analiza existenţei titlului de preluare a bunului în proprietatea statului, iar caracterul abuziv al acestei măsuri, de altfel neîndoielnic, nu poate să aibă drept consecinţă desfiinţarea titlului fostului proprietar.
S-a reţinut că reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat şi a probat preluarea abuzivă a acestuia ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950, concordanţa situaţiei juridice reale a bunului cu situaţia de fapt reieşind şi din împrejurarea emiterii dispoziţiei din 21 august 2007, prin care au fost propuse măsuri reparatorii prin echivalent.
Existenţa solicitării persoanei îndreptăţite privind acordarea de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor semnifică intenţia manifestă de obţinere a unei dezdăunări pentru bunul preluat abuziv, fără a se putea conchide asupra lipsei interesului de a obţine restituirea imobilului, după cum susţine apelantul.
Astfel, în jurisprudenţa europeană în materie, s-a apreciat, pe de o parte, că statul trebuie să adopte măsurile legislative necesare pentru a se evita apariţia situaţiilor în care să coexiste două titluri de proprietate asupra aceluiaşi bun, iar, pe de altă parte, că statul trebuie să adopte măsuri pentru a înlătura obstacolele juridice care împiedică vechii proprietari să obţină restituirea bunurilor, după caz, o despăgubire rapidă şi adecvată pentru prejudiciul suferit (cauza Katz c. României).
Totodată, Curtea Europeană a stabilit în cazuri similare că, în prezent, Fondul Proprietatea (organism colectiv de valori mobiliare) nu funcţionează într-o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă a foştilor proprietari şi că, deşi Legea nr. 10/2001 deschide persoanelor îndreptăţite accesul la o procedură administrativă, eventual contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu câtă vreme nu este în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.
Or, în speţă, reclamantul se plasează în situaţia dată, iar despăgubirile acordate prin decizie sunt, practic, ineficiente sub aspectul materializării efective, astfel încât demersul acestuia în justiţie, pe calea dreptului comun, este pe deplin pertinent.
Instanţa de apel a înlăturat, pentru considerentele deja expuse, criticile relative la scopul dublei reparaţii, urmărit de petent prin promovarea cererii, respectiv la pretinsa renunţare a titularului la dreptul subiectiv de a mai pretinde retrocedarea imobilului, decurgând din solicitarea expresă a despăgubirilor.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională prin care s-a solicitat incidenţa prescripţiei achizitive de scurtă durată a fost corect soluţionată prin raportare la prevederile art. 1895 C. civ., cerinţele imperative ale textului menţionat nefiind îndeplinite în cauză.
Împotriva deciziei mai sus menţionată a declarat recurs, în termen legal, pârâtul I.Ş.P., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ., susţinând următoarele:
1. Înlăturarea, prin decizia de apel, a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi ale Legii nr. 10/2001, aplicabile cauzei, echivalează cu o abrogare a acestora şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Astfel, în soluţionarea prezentei cauze, ambele instanţe de fond au considerat că toate imobilele naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950 trebuie restituite în natură foştilor proprietari şi că toate vânzările efectuate în baza art. 9 Legea nr. 112/1995 sunt ilicite, reprezentând o vânzare a lucrului altuia.
2. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau prin aplicarea greşită a legii, respectiv a Legii nr. 10/2001, ce reprezintă legea specială de reglementare a situaţiei juridice a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar instanţele nu pot acorda părţilor alte drepturi decât cele stabilite prin lege, după cum nu pot refuza recunoaşterea drepturilor acordate prin lege, respectiv dreptul chiriaşilor de a cumpăra locuinţa.
Soluţia recurată nesocoteşte flagrant dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi pe cele ale art. 329 alin. (3) teza 2 C. proc. civ., prin care este consacrată obligativitatea respectării deciziilor pronunţate în interesul legii.
Astfel, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dezlegat problema de drept a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, pentru cazul special al cererilor în revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar decizia pronunţată are caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată.
Instanţa supremă a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. şi, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO.
Referitor la raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10 12001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, Înalta Curte a analizat atât incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, cât şi pe cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, concluzionând în sensul că are prioritate Convenţia, însă această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare. întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În consecinţă, în cauză, fiind finalizată procedura administrativă prin admiterea cererii persoanei îndreptăţite şi acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, conform dispoziţiei din 21 august 2007, cererea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă.
3. Recurentul a mai susţinut că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, trecând la compararea celor două titluri de proprietate purtând, aparent, asupra aceluiaşi bun.
Astfel, în mod greşit, instanţa a apreciat că preluarea imobilului de către stat a operat fără titlu, în condiţiile în care Decretul nr. 92/1950 a respectat ordinea constituţională existentă la acea dată, cu consecinţa că dreptul de proprietate al statului care s-a constituit anterior Constituţiei din 1991 nu este şi nu poate fi negat ca efect al intrării acesteia în vigoare şi ca atare instanţele de judecată nu puteau dispune schimbarea titularilor dreptului, o atare atribuţie revenind în exclusivitate puterii legislative, în conformitate cu prevederile art. 644 C. civ..
Mai mult, prin art. 2 alin. (2) Legea nr. 10/2001 (abrogat prin Legea nr. 1/2009), s-a prevăzut că exercitarea calităţii de proprietar asupra imobilelor preluate fără titlu valabil se realizează după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor legii.
Or, în cazul de faţă, imobilul a fost preluat cu titlu, iar reclamantul nu a prezentat o decizie administrativă de retrocedare în natură a imobilului, astfel că, fără temei, instanţele de fond au apreciat că există două titluri de proprietate actuale asupra aceluiaşi imobil şi au trecut la compararea lor.
La termenul de judecată din 10 decembrie 2010, Înalta Curte a pus în dezbaterea părţilor incidenţa hotărârii-pilot pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 12 octombrie 2010 în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Motivele de recurs, astfel cum au fost anterior redate, urmează a fi examinate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin recalificarea juridică a susţinerilor părţii, operaţiune permisă de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., considerându-se că recurentul înţelege să critice modul de interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel, după cum se va arăta în prezenta decizie.
Astfel, se reţine că recurentul a indicat explicit drept temei al primului motiv de recurs, expus în ordinea cronologică stabilită de acesta, dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., pretinzând că instanţa s-a pronunţat cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Cu toate acestea, criticile întemeiate pe cazul de casare menţionat vizează, pe de o parte, raportul dintre art. 480 C. civ. şi Legea nr. 10/2001, despre care recurentul arată că instanţa de apel a ignorat-o în raţionamentul juridic pe care şi-a întemeiat soluţia iar, pe de altă parte, modul de comparare a titlurilor de proprietate înfăţişate de părţile cu interese contrarii asupra aceluiaşi imobil, instanţa pornind de la premisa greşită că vânzarea efectuată în baza Legii nr. 112/1995 este ilicită, reprezentând o vânzare a lucrului altuia, în virtutea faptului că preluarea imobilului de către stat a operat fără titlu valabil; în acest context, evaluarea legalităţii deciziei de apel se va realiza pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9, şi nu ale art. 304 pct. 4 C. proc. civ..
Analiza motivelor de recurs urmează a fi efectuată în ordinea presupusă de continuitatea raţionamentului juridic pe care se întemeiază soluţia adoptată în cauză, şi nu în succesiunea concepută de către recurent, astfel cum este redată prin prezentele considerente.
Se reţine că susţinerile recurentului-pârât se referă, în primul rând, la raportul dintre legea specială cu caracter reparator, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul comun, reprezentat de C. civ., susţineri având ca finalitate respingerea cererii, ca inadmisibilă, respectiv ca neîntemeiată, prin prisma modului greşit de aplicare a Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare imobiliară formulate pe temeiul art. 480 C. civ. după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost respinsă ca neîntemeiată în cauză, de către prima instanţă, prin încheierea de şedinţă din 18 februarie 2008, dispoziţie menţinută în apel.
Din perspectiva acestei excepţii, se constată că decizia recurată este legală, pornindu-se de la premisa că Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945, nu poate fi ignorată în evaluarea legalităţii şi temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea imobil, formulate pe temeiul dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.
Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii, anterior menţionată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Cu toate acestea, astfel cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Rezultă, aşadar, că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
În virtutea acestor dispoziţii ale Deciziei nr. 33/2008, cu caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată, în conformitate cu art. 329 alin. (3) C. proc. civ., se constată că, în mod corect, excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare a fost respinsă, în condiţiile în care reclamantul pretinde că deţine un „bun” în sensul Convenţiei, iar instanţa de apel a analizat exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
În ceea ce priveşte, însă, fondul cererii, se constată că motivele de recurs sunt fondate.
În evaluarea întrunirii cerinţelor normei europene, a cărei analiză este obligatorie în cadrul cererii de natura celei de faţă, conform deciziei de interpretare unitară a legii - analiză ce a fost efectuată de către instanţa de apel -, este relevant dacă reclamantul deţine un „bun” în sensul Convenţiei şi în ce măsură eventuala admitere a cererii în revendicare nu ar priva, în acelaşi timp, pe pârâtul persoană fizică de bunul său.
Este de menţionat că recurentul-pârât s-a prevalat, la rându-i, de existenţa unui bun, susţinerile referitoare la respectarea Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu unitatea administrativ-teritorială având valoarea juridică a unei asemenea apărări, relevante în contextul comparării titlurilor.
În acest context, se apreciază că reclamantul, deşi are un drept de creanţă recunoscut prin hotărârea administrativă emisă în procedura Legii nr. 10/2001, nu deţine un „bun” care să intereseze acţiunea în revendicare, cerinţă - premisă care să permită ulterior compararea titlului reclamantului cu cel al pârâtului, ţinând cont de principiul securităţii raporturilor juridice, potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008.
Doar aparent paradoxală, această apreciere corespunde întocmai conţinutului noţiunii de „bun”, astfel cum a fost explicitată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât din perspectiva unui „bun actual”, cât şi a unei „speranţe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 ( cauza Străin, cauza Porţeanu, cauza Andreescu Murăreţ şi alţii - hotărârea din 19 ianuarie 2010, pentru a da un exemplu recent).
S-a apreciat că reclamanţii au chiar un “bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un “interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui “bun”, ca “drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, precum şi în cauza Porţeanu).
Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze în speţă că recunoaşterea, în cauza de faţă, a preluării fără titlu a imobilului de către stat - în baza Decretului nr. 92/1950, constatat neconstituţional de către prima instanţă, criticile din recurs pe acest aspect fiind formulate omisso medio, în absenţa unor motive de apel cu atare obiect - este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamantului, nefiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună restituirea bunului.
Distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte tranşant în cauza Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudenţa sa.
Astfel, se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Diferenţa esenţială de abordare în cauza Atanasiu, faţă de practica anterioară, a cerinţei din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existenţa bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecinţe asupra evaluării cerinţei - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienţa mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului “Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârât, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă, deja stabilit în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut de către Curtea Europeană independent de nefuncţionalitatea Fondului “Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinţei existenţei unui „bun”, la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea şi plata despăgubirilor cuvenite petenţilor din cauze similare celei soluţionate de către instanţa europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca şi despăgubirile neachitate până la acest moment.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun” şi în patrimoniul pârâtului, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi îl va admite ca atare, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecinţa modificării în tot a deciziei atacate, a admiterii apelului declarat de pârâtul I.Ş.P. împotriva sentinţei civile nr. 917 din 19 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi, conform art. 296 C. proc. civ., a schimbării în parte a sentinţei, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii principale formulate de reclamantul R.M.V., astfel cum a fost precizată.
Urmează a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, referitoare la respingerea cererii reconvenţionale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul I.Ş.P. împotriva deciziei nr. 58/A din 29 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în tot decizia recurată şi, în consecinţă, admite apelul declarat de pârâtul I.Ş.P. împotriva sentinţei civile nr. 917 din 19 mai 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că:
Respinge ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamantul R.M.V., astfel cum a fost precizată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6762/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6760/2010. Civil. Brevete de invenţii. Recurs → |
|---|
