ICCJ. Decizia nr. 998/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 998/2010
Dosar nr. 15964/3/2008
Şedinţa publică din 17 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 aprilie 2008, reclamanta B.M.A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Bucureşti, contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 9787 din 12 martie 2008 emisă de pârâtă, întrucât suprafaţa de teren stabilită prin menţionatul act nu corespunde actelor de proprietate, situaţie de natură să o prejudicieze.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că imobilul solicitat în procedura legii speciale situat în Bucureşti, ce a aparţinut antecesorilor săi, B.S. şi B.T., se compune nu doar din terenul de sub clădire, ci şi din cota de 7% din suprafaţa totală a terenului de la această adresă, de 760 mp, care nelegal nu a fost reţinută de autorul dispoziţiei.
Prin sentinţa nr. 1218 din 27 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-civilă, a admis în parte contestaţia reclamantei şi a modificat în parte dispoziţia atacată în sensul că suprafaţa de teren pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent este de 52,6 mp în loc de 45,70 mp.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că dispoziţia contractuală înserată în actul de transmisiune a bunului către autorii reclamantei (contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 501 din 7 iunie 1973 de fostul notariat de Stat al sectorului 6) este suficient de clară şi precisă, în sensul că obiectul transmisiunii l-a constituie cota de 7% din suprafaţa terenul de sub construcţie (de 121,47 mp) şi nu a cotei corespunzătoare din curtea imobilului.
Apelul declarat de reclamantă împotriva susmenţionatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 71 din 29 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a reţinut, în esenţă, că dispoziţia din actul de transmisiune invocat de reclamante nu permit o interpretare extensivă şi că vizează exclusiv dobândirea unei cote de teren de sub construcţie şi nu a celui din curte, solicitare ce nu-şi găseşte corespondent în probele dosarului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, dezvoltând pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., a învederat că toate actele de înstrăinare ce s-au succedat în timp vizând bunul litigios conţin dispoziţia că planul de situaţie al imobilului face parte integrantă din contract, dispoziţie omis a fi verificată şi analizată de cele două instanţe.
Acesta a făcut parte din înţelegerea părţilor şi reflectă prin menţiunile sale date exacte stabilite pe bază de măsurători a obiectului transmisiunii ce corespunde celui solicitat în prezenta procedură.
Corpul stânga fund curte dobândit de antecesorii reclamantei este un imobil de sine stătător, independent, aparţinând unui singur proprietar, al proprietarului clădirii, fără a fi vizat de indiviziunea invocată. În acest fel se explică motivul pentru care în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare nu este inserată nicio menţiune relativ la terenul de sub imobil.
Suprafaţa totală de teren de la adresa menţionată este aceea menţionată în procesul verbal de situaţie (39,00 mp x 19,50 mp = 760,50 mp) şi solicitate în prezenta procedură, din care potrivit menţiunilor din actul de proprietate invocat de reclamante, acesteia îi revin o cotă de 7% pentru care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere … când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia", critică de nelegalitate ce urmăreşte desfiinţarea hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea principiului înscris în art. 969 C. civ.
Prin urmare, judecătorului nu îi este permis să treacă peste termenii conveniţi de părţi în contract, stabilind alte drepturi ori obligaţii, interpretând greşit actul/acordul lor de voinţă sau atribuindu-i un alt înţeles decât cel voit ori denaturând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Aceasta înseamnă că în procesul verificării actului juridic dedus în justiţie ori numai a unora din clauzele acestuia este necesară respectarea regulilor de interpretare a contractelor, aşa cum sunt acestea reglementate de Codul civil (art. 977-985 C. civ.) şi numai cu respectarea voinţei clar exprimate a părţilor contractante.
Astfel, apare necesar a fi menţionat unul dintre principiile esenţiale privitoare la interpretarea contractelor, cel statornicit de art. 977 C. civ. care dispune că „interpretarea contractelor se face după intenţia bună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor", dar şi norma art. 982 C. civ. ce reglementează interpretarea sistematică a actului juridic civil potrivit căreia „toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg". Totodată art. 984 C. civ. prevede „Convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat".
Prin urmare, în rezolvarea situaţiei litigioase deduse judecăţii, instanţele erau datoare a verifica atât voinţa reală a părţilor contractante referitor la obiectul convenţiei, dar şi limitele acestuia în raport de actele succesive de transmisiune ce l-au vizat şi de clauzele convenţiilor în care apare a fi consemnat, înserate în cuprinsul întregului act şi nu exclusiv în partea ce priveşte corpul de casă.
În acest context, se cuvine a se menţiona că, potrivit menţiunilor din contractele/actele succesive de transmisiune a bunului, acestea au avut ca obiect „un corp de casă situat în strada ... nr. 21-23 şi anume în fundul curţii în partea stângă, corp compus din vestiar, două camere, baie, bucătărie…. astfel cum sunt prevăzute şi limitate în alăturatul plan care face parte integrantă din prezentul act".
Odată cu aceasta au vândut cumpărătoarei (s.n. dnei F.B.) şi cota aferentă de 7% din întregul teren din strada ... nr. 21-23, care rămâne în indiviziune forţaţi de ceilalţi proprietari ai apartamentului"[ …].
Pentru ca la alin. (3) al actului de vânzare din care s-a menţionat paragraful precedent (contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2602/1944) să se arate că „terenul pe care se află corpurile vândute este în suprafaţă totală de 760 mp…" şi vecinătăţile indicate în act.
Acest bun, astfel descris a constituit obiectul transmisiunii către A. şi C.T. (act autentificat sub nr. 13298 din 1945c de Tribunalul Ilfov), care la rândul lor l-au transmis autorilor reclamantei, B.S. şi B.T., ( contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 501 din 7 iunie 1973).
Or, din schiţa anexă „parte integrantă a contractului" rezultă că suprafaţa construcţiei transmise este de 67 mp, iar a terenului de 121,475 mp (potrivit menţiunilor înserate în cuprinsul său), ce vizează, în contextul clauzelor contractelor menţionate cota parte transmisă din terenul de la adresa menţionată şi nu terenul de sub construcţie, cum greşit au reţinut instanţele.
Ar fi ilogic, a se considera că locuinţa (în suprafaţă de 67 mp a fost transmisă în întregul său şi că terenul de sub ea a fost transmis în cotă de 7%, cotă ce ar reprezenta decât 4,69 mp), în nici un caz suprafaţa menţionată în dispoziţie sau în hotărârea instanţelor.
În acest fel instanţele avansează şi reţin o situaţie de fapt ce excede cu evidenţă voinţei reale a părţilor şi clauzelor convenţiilor cu referire la obiectul transmisiunii, dar şi precis determinat – construcţie şi teren în cotă de 7 % din „întregul teren", a cărui suprafaţă totală este de 760 mp (conţinutul primului act de transmisiune fiind explicit în acest sens).
Aici se cuvine a se menţiona şi dispoziţia art. 970 alin. (2) C. civ. potrivit căreia contractele obligă părţile contractante „nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", norma care alăturat celor deja expuse, vine să consolideze concluzia reţinută, întrucât nu poate fi admis, nici legal, dar nici din considerente de echitate şi obicei ca obiectul transmisiunii să vizeze o cotă din terenul de sub construcţia transmisă integral.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, constatând atât îndeplinirea cerinţelor dovedirii dreptului de proprietate pretins şi întinderea acestuia, precum şi a celorlalte cerinţe prevăzute de legea specială de reparaţie, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi admis în limitele celor reţinute în dispozitivul prezentei decizii, restul dispoziţiilor sentinţei urmând a fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta B.M.A. împotriva deciziei nr. 71 din 25 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată şi în parte sentinţa nr. 1218 din 27 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul că acordă măsuri reparatorii prin echivalent şi pentru suprafaţa de 75,77 mp teren din Bucureşti, sector 5, sens în care anulează alin. (2) al art. 2 din dispoziţia nr. 9787 din 12 martie 2008 emisă de Primarul General.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 995/2010. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 994/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
