ICCJ. Decizia nr. 1323/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1323/2011
Dosar nr. 5709/3/2008
Şedinţa publică din 17 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 5709/3/2008, la data de 19 februarie 2008, reclamanta N.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la a emite decizie de restituire în natură a imobilului teren şi construcţie - în suprafaţă de 347,54 mp, situat în Bucureşti, sector 2 şi obligarea acesteia la plata sumei de 1000 RON/zi, reprezentând daune moratorii, începând cu data pronunţării hotărârii judecătoreşti, în situaţia refuzului de eliberare a deciziei de restituire, cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din data de 19 mai 2008, reclamanta a precizat cadrul procesual pasiv, indicând ca pârât Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General.
Prin sentinţa civilă nr. 1344 din 16 noiembrie 2009, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să restituie în natură reclamantei imobilul format din teren în suprafaţă de 347,54 mp (conform actelor), respectiv 352,33 mp (conform măsurătorilor) - identificat prin raportul de expertiză - specialitatea topografie, efectuat în cauză de expert tehnic V.C. şi construcţie identificată prin raportul de expertiză - specialitatea construcţii, efectuat de expert tehnic I.N., imobil situat în Bucureşti, sector 2, prin emiterea unei dispoziţii în acest sens, condiţionat de restituirea de către reclamantă a sumei de 6187 ROL actualizată, despăgubiri plătite; s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la 1000 RON/zi de întârziere - daune, ca inadmisibil; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1700 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru următoarele considerente:
Prin notificarea nr. 1149 din 22 iunie 2001, formulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, notificatoarea N.M. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.
Notificatoarea în cauză a făcut dovada că are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 22/1 din Normele Metodologice de aprobare a Legii nr. 10/2001, dovedind astfel, atât calitatea de proprietari asupra imobilului a autorilor săi, G.R. şi G.E., precum şi calitatea sa de succesor de pe urma acestora.
Imobilul situat în sectorul 2 a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 4/1973, conform Deciziei nr. 23/1982, aşa cum rezultă din adresele, reprezentând situaţia juridică a imobilului, ataşate la filele 19, 25 şi 26 din dosarul de fond.
De asemenea, prin raportul de expertiză în specialitatea construcţii, au fost identificate construcţiile aparţinând autorilor reclamantei, constatându-se că nu s-au făcut modificări la construcţia de zidărie sau la cea de paiantă şi că nu există nici un fel de transformări pe orizontală sau verticală, aspecte care ar fi putut duce la imposibilitatea restituirii în natură potrivit art. 19 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de aspectele menţionate şi de faptul că imobilul nu a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a reţinut că este posibilă restituirea în natură a imobilului, în condiţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, tribunalul a apreciat că restituirea în natură se va face condiţionat de restituirea de către reclamantă a sumei de 6187 ROL actualizată, sumă ce a reprezentat despăgubirea încasată la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, conform art. 11 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 1000 lei/zi daune din momentul pronunţării, în situaţia refuzului de a emite dispoziţia de restituire în natură, tribunalul a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil, raportat la dispoziţiile art. 5803 alin. (5) C. proc. civ., care stabilesc că, pentru neexecutarea obligaţiilor de a face nu se pot acorda daune cominatorii, urmând ca în situaţia neexecutării obligaţiei de către pârât, reclamanta să aibă posibilitatea de a solicita obligarea acestuia la plata de amenzi civile în favoarea statului în condiţiile aceluiaşi text de lege.
Totodată, tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1700 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de expert achitate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Criticile formulate prin motivele de apel vizează, în esenţă, încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, referitoare la termenul de 60 de zile stipulat pentru soluţionarea notificării şi a cărui depăşire poate fi sancţionată, cel mult, cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, în măsura în care a fost depăşit în mod culpabil, iar persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.
În continuare, apelantul-pârât face vorbire despre dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar cu privire la obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, consideră că în mod greşit prima instanţă a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii, or, în cazul de faţă, nu se poate reţine culpa pârâtului.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate, în limitele investirii şi în raport de actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că nu este fondat.
Referitor la prevederile art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, conform art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată asupra cererii motivate", Curtea constată că nu sunt incidente în speţă, în condiţiile în care, notificarea nr. 1149 din 22 iunie 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care reclamanta N.M. a solicitat restituirea în natură pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2, compus din teren în suprafaţă de 347,54 mp şi toate construcţiile aflate pe acesta, nu a fost soluţionată de entitatea învestită, respectiv, Primăria Municipiului Bucureşti.
În prezentul litigiu, este de necontestat că reclamanta a declanşat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificând Primăria Municipiului Bucureşti la data de 22 iunie 2001, când a solicitat restituirea în natură pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 2.
Or, lipsa răspunsului entităţii investite cu soluţionarea notificării, deschide persoanei îndreptăţite accesul la justiţie, pentru ca aceasta să hotărască asupra drepturilor recunoscute persoanei în cauză, în condiţiile existenţei unei lacune a Legii nr. 10/2001 în acest domeniu, pe baza art. 21 din Constituţia României, art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi având în vedere Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.
În speţă, intimata-reclamantă a făcut pe deplin dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, în raport de actele de proprietate ale autorilor săi, G.R. şi G.E., de certificatele de moştenitor emise de pe urma acestora, nr. 29/1975 şi nr. 277/2007, referitor la imobilul în litigiu, acesta fiind trecut în mod abuziv în proprietatea statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din adresele privind situaţia juridică a imobilului.
Nici critica referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu a fost primită, având în vedere faptul că pârâtul a căzut în pretenţii, fiind în culpă procesuală şi, drept urmare, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., datorează cheltuielile de judecată efectuate în cauză.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de către Primarul General S.M.O., a declarat recurs împotriva deciziei civile, invocând următoarele motive de nelegalitate, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se consideră că în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul Municipiului Bucureşti interpretându-se eronat dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, deoarece notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii în termenul special prevăzut în acest scop, termen ce a fost prorogat ulterior prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001 ).
Astfel, Legea nr. 10/2001 impune dovedirea preluării abuzive în proprietatea statului a imobilului, aspect ce nu a fost dovedit în cauză, iar întinderea dreptului de proprietate a fost stabilită greşit având în vedere faptul că, din înscrisurile de la dosar reclamanta arata că a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 347,54 mp, ori în mod greşit s-a dispus restituirea unei suprafeţe de 352 mp.
Se consideră că imobilul a făcut obiectul Legii nr. 4/1973, emiţându-se Decizia nr. 23/1982, autorii reclamantei primind despăgubiri, în speţă nefăcându-se dovada că preţul plătit reclamanţilor nu corespundea valorii de piaţă de la acel moment.
Analizând Decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În speţă, instanţele de judecată au interpretat în mod just dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 înainte de republicare), conform cărora, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii „de a face", potrivit art. 23 din HG nr. 498/2003 se poate proroga numai dacă unitatea deţinătoare în urma analizei actelor doveditoare, deja depuse, comunică persoanei îndreptăţite, în intervalul de 60 de zile, faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Prelungirea acestui termen este condiţionată de analizarea notificării de către unitatea deţinătoare precum şi de comunicarea faptului că documentaţia este insuficientă.
În mod just, instanţa de apel a reţinut incidenţa deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde părţii interesate, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererii prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare.
Nici susţinerile recurentului privind lipsa dovedirii preluării abuzive a imobilului în proprietatea statului şi lipsa dovezii faptului că preţul plătit pentru imobil nu ar corespunde valorii de piaţă de la acel moment nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, chiar pârâtul a recunoscut faptul că reclamanta a încasat suma de 6.187 lei la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului ( conform deciziei nr. 23/1982).
Critica privind acordarea de către instanţa de fond a unei suprafeţe de teren de 352,33 mp, identificată prin raportul de expertiză întocmit, faţă de suprafaţa de 347,5 mp, nu poate fi primită, această critică este formulată pentru prima dată în recurs, neconstituind o critică ce a făcut obiectul apelului declarat de pârât, astfel că este formulată „omisso medio".
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 191A din 12 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1324/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1322/2011. Civil → |
|---|
