ICCJ. Decizia nr. 1327/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1327/2011
Dosar nr. 3039/3/2009
Şedinţa publică din 17 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 ianuarie 2009, reclamanţii N.G., D.M., D.D., D.A.R. şi D.C.C. l-au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 3, compus din teren în suprafaţă de 632 mp şi construcţie de cărămidă (corp A şi B), compusă din 8 camere şi două magazii, având o suprafaţă construită desfăşurată de 395,66, constând în acordarea de despăgubiri băneşti în raport de valoarea de circulaţie a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 1120 din 19 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, corespunzător valorii stabilite prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert C.A.A., respectiv 2.550.683 lei, pentru terenul în litigiu şi 141.110 lei, pentru construcţia demolată, ce s-au aflat în sector 3, Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite, în sensul art. 3 din Legea 10/2001, de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de aceasta, moştenitorii fostului proprietar al imobilului ce s-a aflat la adresa din sector 3 Bucureşti, în linie directă, imobilul fiind dobândit de autorul P.D., prin contractul de vânzare-cumpărare, nr. 7398 din 22 septembrie 1903, şi înscris în C.F. proces verbal din 28 martie 1941 (fila 69).
Acesta a trecut în proprietatea statului, conform Decretului nr. 92/1950, edificat de Legea nr. 10/2001, ca fiind un act de preluare abuzivă, construcţia ce se găsea pe teren fiind demolată, aspect ce rezultă şi din adresa emisă de SC T.A. SA - Biroul Fond Locativ şi cu nr. 2152 din 16 mai 2001.
Prin raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a procedat la identificarea terenului, expertul arătând că acesta se află într-o zonă afectată de detalii de sistematizare, fiind evaluat, în prezent, la valoarea de 2.550.683 lei (602.756 Euro). De asemenea, expertul a evaluat şi construcţia demolată ce s-a aflat pe acesta, la valoarea de 141.110 lei (33.346 euro).
Având în vedere acestea, precum şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 10, tribunalul a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi a primi măsuri reparatorii în echivalent, optând pentru echivalent bănesc, pentru terenul afectat de detalii de sistematizare şi construcţia demolată, urmând a fi admisă acţiunea, instanţa având posibilitatea de a da o rezolvare pe fond a litigiului, atâta vreme cât pârâtul învestit cu soluţionarea notificării de către reclamanţi nu a emis o dispoziţie în acest sens, ceea ce se consideră că echivalează cu un refuz nejustificat la soluţionare, aspect asupra căruia s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XX /1997.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâtul solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar, pe fond, respingerea, ca neîntemeiată, a acţiunii reclamanţilor.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul a criticat hotărârea apelată, sub aspectul neaplicării în cauză a dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv Titlul VII, cap. 5, art. 16, precum şi art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, instanţa, constatând că valoarea imobilului în litigiu este de 2.550.683 lei, pentru terenul în litigiu şi 141.110 lei, pentru construcţia demolată, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, a obligat în mod nelegal pârâtul la acordarea de măsuri reparatorii, în echivalent, pentru imobilul în cauză, imposibil de restituit în natură, la valoarea menţionată, deşi reglementările în vigoare la momentul pronunţării hotărârii, art. 16 din Titlul VII, prevăd, în mod expres, că valoarea echivalentă a imobilului urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în sensul acordării de masuri reparatorii, se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.
Instanţa de judecată a ignorat dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, în sensul producerii de dovezi privind acordarea sau nu de despăgubiri la momentul exproprierii, lăsând posibilitatea unei eventuale îmbogăţiri fără justă cauză a intimaţilor-reclamanţi, aspect nepermis de dispoziţiile legii speciale.
Mai mult, instanţa de fond ignoră inclusiv prevederile obligatorii ale Deciziei nr. 52/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la problema aplicabilităţii dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acelei legi, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile prelate în mod abuziv perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum aceasta a fost modificată ulterior.
Prin această decizie s-a stabilit că deciziile sau dispoziţiile, care se aflau pe rolul instanţelor, la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 (art. 26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în, vigoare la data emiterii actului.
În speţă, însă există o dispoziţie emisă după intrarea în vigoare dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, care este supusă prevederilor acestei legi, astfel cum s-a stabilit şi prin recursul în interesul legii menţionat.
Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel formulate, care fixează limitele devoluţiunii în cauză, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., şi analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Esenţializând criticile formulate prin motivele de apel, Curtea a constatat că principala critică o constituie nerespectarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor speciale ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, şi a deciziei nr. 52/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, întrucât această instanţă a fixat, în sentinţa pronunţată, şi cuantumul despăgubirilor aferente imobilului, compus din teren şi construcţii, ce s-a în sector 3 Bucureşti, cuvenite persoanelor îndreptăţite, în speţă, intimaţii - reclamanţi.
Or, această critică este apreciată ca nefondată, atât din perspectiva deciziei nr. XX/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, cât şi din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la o instanţă independentă şi imparţială, cu deplină jurisdicţie, şi a jurisprudenţei dezvoltată de instanţa de contencios european de la Strasbourg în cauzele împotriva României.
În acest context, instanţa de apel a apreciat că argumentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, invocată de însuşi apelantul Municipiul Bucureşti, pronunţată în recursul în interesul legii, conform cărora refuzul de a se da curs căii de atac legal exercitate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziţiei de respingere a notificării ar constitui o ingerinţă nepermisă în dreptul celor au vocaţia de a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea dată protecţiei proprietăţii prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Asupra celui de-al doilea motiv de apel, prin care se invocă faptul că instanţa de judecată a ignorat dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a dispus producerea de dovezi privind acordarea sau neacordarea despăgubirilor la momentul exproprierii, lăsând posibilitatea unei eventuale îmbogăţiri fără justă cauză a intimaţilor reclamanţi, Curtea a apreciat că şi acest motiv este nefondat, întrucât dispoziţiile art. 11 se referă la imobile expropriate, or, în cauză, s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru un imobil naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, poziţia 377/1959, de la P.A. şi D., ce apare preluat fără plata nici unei despăgubiri, construcţia fiind demolată, conform Decretului nr. 41/1989.
Împotriva deciziei nr. 154A din 02 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti care a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se consideră că, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul, deoarece dispoziţiile art. 16 din Titlul VII prevăd în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.
În speţă se vorbeşte de o dispoziţie ce ar trebui emisă după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 şi care ar fi supusă întrutotul prevederilor acestei legi, astfel cum s-a stabilit şi prin recursul în interesul legii în care s-a pronunţat Decizia nr. 52/2007.
Se consideră că, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere tocmai dispoziţiile legale invocate mai sus potrivit cărora deciziile/ dispoziţiile emise de entităţile investite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale investite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii întreaga documentaţie aferentă acestora inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, care va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) din art. 16.
Aşadar, în speţă, instanţa de judecată se putea pronunţa în condiţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 în sensul de a obliga pârâţii la a emite o dispoziţie ca urmare a notificării cu care a fost sesizată şi nu a soluţiona notificarea în sensul voit de parte.
În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a dispus măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantului, se consideră că reclamantul avea obligaţia să depună dovezi, prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi totodată se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Analizând Decizia recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti pentru considerentele ce succed.
Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevăd că, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent, contând în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirile aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Pentru asigurarea aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de art. 1 din Legea nr. 10/2001 prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Motivele de recurs formulate de recurentul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General sunt fondate.
Categoria de „măsuri reparatorii prin echivalent" desemnează atât categoria de măsuri compensatorii cu alte bunuri, sau servicii, cât şi categoria despăgubirilor ce se acordă în baza legii speciale de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 10/2001, reţinute a fi incidente raportului juridic dedus judecăţii, legiuitorul a statuat că măsurile reparatorii se stabilesc „prin echivalent", iar prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a statuat că dispoziţiile art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată de Secţiile Unite, a stabilit că, din perspectiva reglementării de ansamblu a conţinutului art. 16 alin. (1)- (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, refuzul de a se da curs căii de atac legal exercitate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziţiei de respingere a notificării ar constitui o ingerinţă nepermisă în dreptul celor având vocaţia de a primi despăgubire, incompatibilă cu reglementarea dată protecţiei proprietăţii prin art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
În speţă, ne aflăm în situaţia în care unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu a respectat obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură or să propună persoanei îndreptăţite acordarea de despăgubiri. În acest caz, lipsa răspunsului pârâtului echivalează cu refuzul restituirii imobilului, instanţa de judecată fiind competentă să soluţioneze acţiunea reclamantei de obligare a pârâtului la emiterea dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Criticile recurentului-pârât sub aspectul competenţei instanţei de judecată de a stabili cuantumul acestor măsuri reparatorii prin echivalent sunt fondate.
Instanţele de judecată au interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 247/2005, deoarece nu ne aflăm în situaţia reglementată de alin. (1) al art. 16 când şi instanţa de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparaţie, dat fiind faptul că nu a fost soluţionată notificarea reclamanţilor, ci în ipoteza alin. (2). În această situaţie, notificarea urmează a fi predată Secretariatului Comisiei Centrale însoţită de dispoziţiile entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, despăgubiri ce vor fi acordate conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Pentru aceste considerente, în baza art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa Decizia civilă şi în parte sentinţa civilă nr. 1120 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, în sensul că despăgubirile se vor acorda conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Se vor menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 154 A din 02 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi în parte sentinţa civilă nr. 1120 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, în sensul că despăgubirile se acordă conform art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1120 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1326/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1324/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
