ICCJ. Decizia nr. 1838/2011. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată sub nr. 4081/83/2005 pe rolul Tribunalului Satu-Mare, secția comercială și de contencios administrativ, reclamanta SC B.T. SRL a chemat în judecată pe pârâtul K.T. solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța pârâtul să fie obligat la plata sumei de 1.266.287.885 lei reprezentând debite neachitate, penalități de întârziere și dobândă legală, calculate până la data de 15 august 2005.
Ulterior reclamanta a solicitat introducerea in cauză și a pârâtei K.D.
Pârâtul K.T. a formulat cerere reconvențională solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să o oblige pe pârâtă să încheie contractul autentic de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 100 situat în București, la prețul de 74.000 lei, în caz contrar hotărârea să țină loc de act autentici de vânzare-cumpărare; să fie obligată pârâta la încheierea unui contract de cesiune pentru un nr. de 11.200 mii de acțiuni deținute de către pârâtă la SC C. SA Satu-Mare, iar în caz contrar să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de cesiune; să constate că pârâta le datorează suma de 150.000 lei reprezentând cota din profitul grupului de firme B.T. SRL București, cota din profitul sucursalei Satu-Mare a SC B.T., comisionul de succes cuvenit pentru încheierea contractului de asociere în participațiune dintre SC B.T. SRL București și Primăria Satu-Mare pentru construirea obiectivului "I. Satu-Mare", pe o suprafață de 13.000 mp.
Prin sentința civilă nr. 2833/LC/20 decembrie 2006 a Tribunalului Satu-Mare, secția comercială și de contencios administrativ, a fost disjunsă cererea principală formulată de reclamanta SC B.T. SRL de cererea reconvențională formulată de pârâtul K.T.
împotriva acestei sentințe au declarat apel K.T. și K.D. iar prin decizia nr. 19/C din 6 martie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a fost anulat apelul, ca netimbrat.
Recursul declarat de pârâții K.T. și K.D. împotriva acestei decizii, a fost respins prin decizia nr. 3144 din 16 octombrie 2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în dosarul nr. 336/35/2007.
Ca urmare, cererea reconvențională formulată de către reclamanții reconvenționali K.T. și K.D. a fost înregistrată sub nr. 8082/83/2006 pe rolul Tribunalului Satu-Mare, secția comercială și de contencios administrativ.
Prin sentința comercială nr. 215/LC din 7 mai 2009 a Tribunalului Satu-Mare, secția comercială și de contencios administrativ, a fost respinsă cererea reclamanților.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că din probele administrate nu a rezultat că pârâta s-ar fi obligat să înstrăineze imobilul din litigiu către reclamanți, în contabilitatea societății pârâte nefiind evidențiată nicio sumă cu titlu de preț pentru respectivul apartament, tranzacția invocată de către reclamanți neavând la bază o hotărârea a AGA a SC B.T. SRL București, persoană fizică B.S. nedovedind că acesta a fost mandatat expres de către pârâtă să încheie actul respectiv.
în ce privește celelalte capete de cerere s-a reținut că nu au fost dovedite.
împotriva încheierii din 7 februarie 2008 a Tribunalului Satu-Mare dată în dosarul nr. 8082/83/2006, au formulat recurs reclamanții, iar prin decizia nr. 273/COM din 30 iunie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins recursul, ca inadmisibil.
împotriva sentinței 215/LC din 7 mai 2009 a Tribunalului Satu-Mare, au declarat apel reclamanții.
Prin decizia nr. 87/A-C/28 septembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a apelantei K.D.; a fost respins apelul formulat de către aceasta; a fost admis apelul declarat de către K.T. a fost schimbată în parte sentința apelată; a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul K.T. împotriva pârâtei SC B.T. SRL; a fost obligată pârâtă să încheie cu reclamantul un contract autentic de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat în București, sector 1, înscris în C.F. nr. 20509 București sector 1 sub nr. top 55/100, în caz contrar hotărârea urmând să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 80.000 lei reprezentând cota din profitul grupului de firme B.T. SRL București; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței; a fost obligată intimata SC B.T. SRL la 10862 lei cheltuieli de judecată către reclamantul K.T.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
în ce privește excepția lipsei calității procesuale active a apelantei K.D. aceasta este întemeiată deoarece, acțiunea reconvențională ce a fost disjunsă din dosarul nr. 4081/2005 al Tribunalului Satu-Mare a fost formulată doar de K.T.
în ce privește fondul cauzei s-a reținut că prin înscrisul intitulat "declarație" numitul B.S., acționar al pârâtei, a declarat că a primit suma de 680.000.000 lei de la reclamantul K.T., reprezentând contravaloarea apartamentului nr. 101 situat în București sector 1 precizându-se că actul de vânzare-cumpărare se va încheia la cererea reclamantului, oricând în semestrul doi a anului 2002, acest înscris purtând și ștampila SC B.T. SRL.
Dat fiind faptul că numitul B.S. a devenit administrator unic al pârâtei, fiind și acționar majoritar cu o cotă de 93,74% din capitalul social și că această înțelegere a fost încheiată după dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului de către societatea pârâtă, rezultă că înțelegerea părților a fost în sensul de a se înstrăina apartamentul deținut de către pârâtă în București, sector 1, pentru suma de 680.000.000 lei, fiind întrunite elementele de validitate prevăzute de art. 946-948 C. civ.
în ce privește numărul de apartament s-a reținut că doar din greșeală s-a trecut nr. 101, deoarece, din înscrisurile aflate la dosar rezultă că pârâta a deținut în proprietate apartamentul nr. 100 și nu nr. 101, iar reclamantul a folosit apartamentul cu nr. 100 și nu cel cu nr. 101.
în ce privește lipsa unei autorizări prealabile a AGA a societății pârâte, s-a reținut că nu era necesară o astfel de hotărâre, deoarece potrivit art. 70 din LSC administratorii pot îndeplinii toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndepliniri a obiectului de activitate al societății, inclusiv acte juridice încheiate cu terții.
Referitor la plata prețului, din înscrisul intitulat declarație rezultă că B.S. ar fi primit suma de 680.000.000 lei, la interogatoriu acesta recunoscând că a scris și semnat actul, deși a contestat că nu a primit suma de bani, fără însă a justifica ce anume l-a determinat să semneze respectivul înscris în condițiile în care nu ar fi încasat bani.
împrejurarea că respectiva sumă de bani nu a fost înregistrată în documentele contabile ale societății pârâte, nu are relevanță, devreme ce banii au fost predați reprezentantului legal al societății, acesta având obligația să-i înregistreze în contabilitatea societății.
în ce privește cota parte din profitul firmei la care reclamantul ar fi fost îndreptățit s-a reținut că, din probele administrate, a rezultat că reclamantul a fost angajat la data de 15 iunie 2001 în calitate de director general al pârâtei cu un salariu lunar de 18.500.000 lei însă, deși nu a existat o înțelegere scrisă, exista o înțelegere verbală în sensul că directorii și administratorii firmelor ce făceau parte din cadrul grupului B. beneficiau de o cotă parte din profitul firmelor de care răspundeau, cotă parte ce era cuprinsă între 10 și 20% din profit.
Cum din probe a rezultat că reclamantul a solicitat firmei acordarea sumei de 800.000.000 lei, însă societatea pârâtă, deși i-a livrat materiale de construcție în contul acestei sume, totuși i-a facturat aceste materiale, s-a reținut că societatea pârâtă îi datorează suma de 80.000 lei, în baza art. 969 C. civ., reprezentând cota parte din profitul grupului de firme la care a fost director general.
în ce privește cererile privind plata comisionului de succes privind construirea obiectivului "I. Satu-Mare" și respectiv cesiunea unui nr. de 11200 acțiuni deținute de către pârâtă la SC C.M.T. SA, s-a reținut că acestea sunt neîntemeiate, nefiind dovedite.
Referitor la deducerea din suma pe care pârâta o datorează reclamantului, a contravalorii materialelor de construcție achiziționate, s-a reținut că aceasta a rămas fără obiect, deoarece, din procesul-verbal de distribuire a prețului din 10 mai 2010 încheiat în dosarul execuțional nr. 56/2008 al BEJ D.G.R. rezultă că pârâta l-a executat silit pe reclamant recuperând suma pe care acesta o datora.
împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamantul K.T. cât și pârâta SC B.T. SRL.
I. în recursul său reclamantul K.T. a adus următoarele critici deciziei recurate.
1. în mod greșit instanța de apel a respins capetele de cerere privind cota din profit și comisioane de succes, pe considerentul că aceste clauze nu au fost specificate în contractul de muncă, forma scrisă nefiind o condiție ad validitatem a obligației, existența clauzei fiind dovedită prin declarațiile a doi martori.
2. La fel de greșită este și soluția cu privire la cesiunea unui nr. 11200 de acțiuni deținute de către pârâtă la SC C.M.T. SA, și în această situație obligația nu trebuia să fie dovedită printr-un contract formal, convenția fiind dovedită tot prin declarațiile a doi martori.
3. Deși pârâta a fost obligată la plata sumei de 80.000 lei reprezentând cota parte din profit, nu a fost obligată și la plata dobânzilor legale de la data la care respectiva sumă era datorată.
4. în mod greșit s-a respins capătul de cerere privind deducerea contravalorii materialelor de construcție, pe motiv că pârâta a executat această sumă în dosarul execuțional nr. 56/2008 al BEJ D.G., deoarece executarea silită a fost anulată pe calea contestației la executare.
II. în recursul său pârâta SC B.T. SRL a adus următoarele critici deciziei recurate.
1. Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, în mod eronat, a reținut instanța de apel că înscrisul intitulat "declarație" reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, cu privire la apartamentul nr. 100 situat în București.
Această concluzie a fost reținută datorită neobservării probelor administrate în cauză, respectiv a contractului de închiriere nr. 87 din 22 ianuarie 2002, a contractului de închiriere nr. 15/2003, și a contractului nr. 2 din 22 septembrie 2003 încheiat între pârâtă și SC C.C.P. SRL, acte din care se poate trage concluzia că reclamantul nu s-a considerat proprietar al apartamentului respectiv, devreme ce a încheiat, ulterior datei pretinse ca fiind cea a încheierii contractului de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, respectivele contracte.
Mai mult, chiar dacă actul intitulat "declarație" ar fi fost semnat cu intenția de a produce efecte juridice, acesta a devenit caduc odată cu semnarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2 din 22 septembrie 2003, acesta fiind semnat de către reclamant în numele și pentru SC C.C.P. SRL.
Recurenta pârâtă susține însă că și acest din urmă contract este nul absolut, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă cerute de lege, acesta nefiind încheiat în formă autentică, așa cum ar fi trebuit, dat fiind faptul că cele două părți erau societăți comerciale.
De altfel, datorită faptului că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului, pârâta a sancționat această stare de fapt, prin stornarea facturii fiscale nr. 2445676 din 29 noiembrie 2003.
2. Hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal și da fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Astfel, prin cererea introductivă reclamantul nu a solicitat stabilirea naturii juridice a documentului intitulat "declarație", însă instanța de apel a stabilit că acesta reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare.
Se mai susține de către societatea pârâtă că, în mod greșit, instanța de apel a admis proba cu martori pentru dovedirea convenției privind plata sumei de 80.000 lei, reprezentând cotă din profitul grupului de firme B.T., încălcând astfel dispozițiile art. 1191 alin. (1) C. civ. și ale art. 55 C. com.
Reclamantul nu a fost niciodată angajat al grupului de firme, ci doar al SC B.T. SRL.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.
I. Cu privire la recursul reclamantului K.T.:
1. Primele două critici nu pot fi reținute, deoarece, acestea vizează netemeinicia deciziei recurate, instanța de apel reținând că respectivele capete de cerere, cele vizând cota parte din profit, comisionul de succes și cesiunea unui nr. 11200 acțiuni deținute de către pârâtă la SC C.M.T. SA, nu au fost dovedite.
Recurentul-reclamant susține că această soluție este greșită, deoarece din probele administrate în cauză, respectiv din declarațiile unor martori, ar rezulta existența respectivelor înțelegeri.
Hotărârea instanței de apel nu mai poate fi examinată, din punct de vedere al temeiniciei sale, în calea de atac extraordinară a recursului, deoarece pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
2. Critica cu privire la neobligarea societății pârâte la plata dobânzii legale, raportat la suma de 800.000 lei, reprezentând cota parte din profit, nu poate fi reținută, deoarece reclamantul-recurent nu a solicitat și plata dobânzilor legale, instanța neputând acorda ceea ce nu s-a cerut, fiind ținută de principiul disponibilității părților cu privire la cererea de învestire a instanței.
3. Nu poate fi reținută nici critica cu privire la nededucerea contravalorii materialelor de construcție, deoarece, pe de o parte, această critică vizează temeinicia hotărârii, or, așa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanței de apel nu mai poate fi analizată sub acest aspect, iar pe de altă parte, recurentul-reclamant nici nu a produs o probă, în fața instanței de apel, în sensul celor susținute.
Mai mult, nici în fața instanței de recurs nu a solicitat proba cu înscrisuri, probă permisă de art. 305 C. proc. civ.
II. în ce privește recursul pârâtei SC B.T. SRL:
1. Instanța de apel a făcut o corectă interpretare a înscrisului intitulat "declarație", aflat la fila 7 din dosarul primei instanțe, considerând că acesta reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 100 situat în București sector 1.
La data semnării acestui înscris persoana fizică B.S. avea calitatea de acționar majoritar, dar și de administrator al societății pârâte, astfel că el putea să încheie în mod valabil o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare privind imobilul respectiv.
Susținerile recurentei-pârâte, în sensul că respectivul înscris nu ar reprezenta o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare din cauza faptului că, ulterior întocmirii acestui înscris, reclamantul a încheiat două contracte de închiriere privind același imobil dar și un act de vânzare-cumpărare în numele SC C.C.P. SRL, nu pot fi reținute deoarece, la aceea dată relațiile dintre părți erau normale, iar reclamantul nu ceruse încă să se încheie actul de vânzare-cumpărare, așa cum se specifică în contractul de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, încheierea contractelor de închiriere neavând semnificația faptului că înscrisul intitulat "declarație", nu ar reprezenta o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.
Mai mult, chiar recurenta-pârâtă susține că și contractul nr. 2 din 22 septembrie 2003 este nul absolut, astfel că aceasta nu poate susține, pe de o parte, nulitatea absolută a acestui contract, iar pe de altă parte să invoce existența acestui contract ca o probă în sensul greșitei reținerii a înscrisului intitulat "declarație" ca fiind o promisiune de vânzare-cumpărare.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută:
Prin cererea reconvențională formulată, devenită cerere principală în urma disjungerii, reclamantul a invocat, ca temei al cererii sale, tocmai existența înscrisului intitulat "declarație", situație în care atât prima instanță cât și instanța de apel erau obligate să stabilească natura juridică a acestui act, instanța de apel fiind cea care a interpretat în mod corect acest înscris, stabilind că reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare.
Nici critica referitoare la admisibilitatea probei cu martori privind existența convenției de participare a reclamantului la profitul societății pârâte, cu o cotă parte, nu poate fi reținută, deoarece potrivit art. 46 C. com., obligațiunile comerciale se probează cu acte autentice, acte sub semnătură privată, facturi acceptate, corespondență, telegrame, registrele părților, cu martori - chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., prin orice alte mijloace admisă de legea civilă.
Prin urmare, dată fiind natura comercială a litigiului, instanța de apel a administrat o probă permisă de lege, dată fiind natura relațiilor pe care reclamantul le-a avut cu societatea pârâtă, fiind dovedit faptul că această convenție a existat, nu numai în ceea ce-l privește pe reclamant dar și cu privire la alte persoane, care au deținut funcții similare celei deținute de reclamant.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins ambele recursuri, ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2497/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 995/2011. Civil → |
|---|
