ICCJ. Decizia nr. 2068/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2068/2011
Dosar nr. 13789/3/2008
Şedinţa publică din 8 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 426 din 20 martie 2009, Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă a admis contestaţia formulată de contestatoarea G.I.R., în contradictoriu cu intimatul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti; a anulat Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 595/C din data de 28 februarie 2008, privind dosarul intern nr. 66145/2005; a dispus restituirea în natură, către reclamantă, a imobilului situat în Agnita, str. Aurel Vlaicu, judeţul Sibiu, înscris în Cartea funciară Agnita; a admis cererea reconvenţională formulată de intimatul - reclamant Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, în contradictoriu cu contestatoarea – pârâtă, obligând-o să plătească intimatului reclamant suma de 84.516 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, reactualizată cu indicele de inflaţie, la data plăţii; a luat act că părţile şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, s-a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 09 aprilie 2008, contestatoarea G.I.R. l-a chemat în judecată pe intimatul Ministerul Justiţiei, formulând contestaţiela Ordinul nr. 595/C al Ministerului Justiţiei, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se dispună anularea Ordinului Ministrul Justiţiei nr. 595/C, emis în data de 28 februarie 2008, privind dosarul intern nr. 66145/2005, în legătură cu respingerea cererii de restituire în natură a imobilului preluat abuziv, conform prevederilor Legii nr. 10/2001; restituirea în natură a imobilului proprietate personală, situat în Agnita, str. Aurel Vlaicu, judeţul Sibiu, înscris în Cartea funciară Agnita.
Pe fond, tribunalul a constatat că, în mod greşit, s-a respins cererea formulată de reclamantă de a i se acorda măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură a imobilului proprietatea sa, care a aparţinut autorilor săi, S.M. şi S.R.
Tribunalul a considerat că s-a făcut dovada că petenta G.I.R. este moştenitoarea adevăraţilor proprietari. Astfel, imobilul a fost preluat de stat de la S.M., căsătorit cu S.R., iar aceştia au avut ca unic fiu pe S.G., decedat în anul 1928, fără a avea descendenţi.
La moştenirea lui S.M. a venit sora acestuia S.S.S., căsătorită M., potrivit certificatului de deces, emis de Consiliul Local Dumbrăveni, la data de 07 noiembrie 1997.
M.S. a avut doi copii, M.A.M.N. şi M.I.R.
În urma decesului lui M.M.N., au rămas ca moştenitori M.N. - soţie supravieţuitoare şi G.I.R. (născută M.).
În urma decesului defunctei M.N., la data de 03 august 1998, unică moştenitoare a devenit G.I.R. (certificat moştenitor din 7 decembrie 2005, emis de Biroul Notarului Public „R.C.").
S-a făcut astfel dovada că reclamanta este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat că ordinul emis de Ministerul Justiţiei, ca urmare a soluţionării notificării depuse de petentă, alături de M.Z.M., fratele tatălui său, M.A.M.N., decedat la 16 mai 2003, după ce notificarea fusese depusă, nu a fost motivat, sub temeiul respingerii notificării.
Tribunalul a mai constatat că, în urma lui M.Z.M., potrivit certificatului de moştenitor din 26 octombrie 2007, emis de Biroul Notarului Public „A.A.R.", întreaga succesiune a fost culeasă de G.I.R.
Tribunalul a constatat că, în prezent, în acest imobil, se află sediul Judecătoriei Agnita, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 16 din HG nr. 20/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se va restitui imobilul, cu obligaţia proprietarei de a-i menţine afectaţiunea, pe o perioada cuprinsă între 3 - 5 ani.
La adoptarea soluţiei de admitere a cererii reconvenţionale, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009.
Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi G.I.R.
Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a formulat apel, arătând, în esenţă, că, în mod greşit, prima instanţă a considerat că reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, întrucât aceasta nu a făcut dovada calităţii de moştenitor, care se putea face numai prin certificat de moştenitor sau testament.
G.I.R. a formulat apel, susţinând, în esenţă, că, greşit, a fost obligată la plata sumei de 84.516 lei, reprezentând cheltuieli - îmbunătăţiri aduse imobilului, reactualizate cu indicele inflaţiei la data plăţii, întrucât trebuia să rezulte că aceste îmbunătăţiri erau necesare şi utile, conform art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Or, toate aceste cheltuieli s-au făcut, în 1995 şi 2005, pentru reparaţie capitală (88.088 lei/ron) şi acoperiş (6.346 lei/ron), numai acestea erau necesare imobilului şi doar acestea au adus un spor de valoare imobilului. Mai mult, trebuiau stabilite prin expertiză, iar nu calculate pe baza unor factori.
Prin Decizia civilă nr. 224/A din 25 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a admis apelul declarat de apelanta G.I.R., s-a schimbat, în parte, sentinţa apelată, s-a admis excepţia dreptului material la acţiune, sub aspectul cheltuielilor efectuate, respingându-se capetele de cerere privind amenajarea, precum şi reparaţia acoperişului, indicat la pct. 1 şi 4 din centralizatorul de la fila 33 dosar fond, ca prescrise şi s-a respins cererea reconvenţională, sub aspectul celorlalte cheltuieli, enumerate la pct. 2, 3, 5 şi 6 din cererea reconvenţională, ca nefondate.
Prin aceeaşi decizie, a fost respins, ca nefondat, apelul exercitat de apelantul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Cu privire la apelul formulat de G.I.R., Curtea a expus următoarele argumente:
Prin apelul formulat, G.I.R. a criticat admiterea cererii reconvenţionale în totalitate, susţinând, în esenţă, că suma a fost acordată fără probatorii convingătoare, iar simpla existenţă a facturilor nu impunea aceasta.
De altfel, şi la fond, au fost contestate anumite sume, cu ocazia dezbaterilor (fila 164 verso dosar fond - încheiere de dezbateri).
Or, sub acest aspect, apelul este întemeiat.
Analizând actele dosarului, s-a reţinut că, pentru anumite sume, operează prescripţia, (punctele 1 şi 4 din centralizatorul aflat la fila 33 din dosarul de fond),, fiind depăşiţi cei trei ani prevăzuţi de Decretul nr. 167/1958, iar o discuţie s-ar putea face numai pentru că apelanta a fost de acord, chiar în apel, cu plata sumei de 8.088 lei/ron, făcută în 1995, pentru reparaţie capitală sau cea de 6.346 lei/ron, făcută în 2005, privind reparaţia acoperişului.
Celelalte cheltuieli nu s-au stabilit că erau utile şi necesare imobilului, ci, în lipsă de dovezi, au fost cheltuieli „voluptorii".
Împotriva deciziei civile nr. 224/A din 25 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a formulat recurs pârâtul-reclamant Ministerul Justiţiei, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, respingerea apelului reclamantei şi admiterea apelului formulat de Ministerul Justiţiei, în sensul modificării sentinţei civile nr. 426 din 20 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, prin respingerea cererii reclamantei, ca neîntemeiată.
Recurentul a considerat că, în cauză, sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., texte, potrivit cărora se poate cere modificarea unei hotărâri, în situaţia în care aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi atunci când a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
I. Prin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel nu enumeră care sunt temeiurile de drept şi de fapt, pentru care a reţinut că soluţia instanţei de fond este corectă.
Totodată, instanţa de apel nu a reţinut niciun argument, pentru care a respins apărările Ministerului Justiţiei, privind intervenţia, în cauză, a prescripţiei extinctive, în ceea ce priveşte pretenţiile exprimate pe calea cererii reconvenţionale.
Astfel, Curtea de Apel Bucureşti s-a limitat în a reţine că, pentru a dovedi calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, „certificatul de moştenitor sau testamentul nu sunt imperativ cerute" de acest act normativ, precum şi că, „sub aspectul dovezilor, legea permite şi alte probe, cum a făcut şi contestatoarea", fără a indica temeiul cuprins în Legea nr. 10/2001 sau în alt act normativ, care ar permite dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită prin alte probe, care sunt aceste „alte probe" permise de Legea nr. 10/2001 şi care au fost, în concret, probele făcute de contestatoare în speţă.
Or, deşi, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, Curtea de Apel Bucureşti nu a reţinut niciun argument, în drept sau în fapt, pentru care soluţia primei instanţe este corectă, prin prisma criticilor formulate de Ministerul Justiţiei, prin motivele de apel.
În ceea ce priveşte respingerea, ca prescrise, în parte, a pretenţiilor formulate de Ministerul Justiţiei, având ca obiect îmbunătăţirile aduse imobilului în litigiu, s-a arătat că, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, moment care coincide cu cel al obligării la restituirea în natură a imobilului.
Aceste apărări, consemnate în încheierea de şedinţă din 11 martie 2010, au fost înlăturate, fără niciun argument, Curtea de Apel Bucureşti reţinând că „au fost depăşiţi cei trei ani prevăzuţi de Decretul nr. 167/1958", fără să analizeze care este momentul la care a început să curg termenul de prescripţie.
Or, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., printre elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, se află motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele, pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţile din proces şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.
II. Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a considerat că, în mod greşit, instanţa fondului şi instanţa de apel au reţinut că, în cauză, contestatoarea a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001.
În acest sens, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabileşte, în mod expres, că, de prevederile prezentei legi, beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanele fizice îndreptăţite, iar dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, nu se poate face decât prin certificat de moştenitor, respectiv testament.
În ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, nu s-ar putea afirma că, în speţă, dreptul la acţiune curge de la data efectuării lucrărilor de îmbunătăţire, întrucât există identitate între partea care a efectuat lucrările şi partea care le foloseşte, ajungându-se astfel la situaţia în care prescripţia ar opera împotriva aceleiaşi părţi, căreia îi şi profită, întrucât Ministerul Justiţiei a efectuat respectivele lucrări, în calitate de titular al dreptului de administrare al terenului, şi în virtutea obligaţiei legale de a gestiona bugetul instanţelor de judecată, astfel încât nu se putea îndrepta împotriva instanţei de judecată, pentru care au fost făcute investiţiile, câtă vreme activitatea acesteia din urmă este finanţată, tot din bugetul gestionat de Ministerul Justiţiei.
Pentru aceste motive, dreptul de a cere restituirea acestor cheltuieli se naşte de la data la care Ministerul Justiţiei este obligat la restituirea în natură a imobilului, acesta fiind momentul de la care partea, care a efectuat lucrările de îmbunătăţire, nu se mai bucură de acestea.
În plus, pretenţiile în valoare de 6345,94 RON, privind cheltuielile cu reparaţia acoperişului Judecătoriei Agnita, efectuate în anul 2005 (poziţia 4 din centralizator), au fost respinse, ca prescrise, deşi contravaloarea acestei reparaţii a fost plătită prin ordinul de plată, emis la data de 20 decembrie 2005, iar cererea reconvenţională a fost înregistrată la dosarul cauzei, în data de 19 iunie 2008, astfel încât, chiar acceptând teza instanţei de apel, că, în cauză, operează prescripţia extinctivă, restituirea acestor cheltuieli a fost cerută în termenul de prescripţie.
În acelaşi sens, s-a arătat că, pentru a respinge, ca nefondate, pretenţiile privind celelalte cheltuieli, instanţa de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada că erau utile şi necesare imobilului, „ci, în lipsă de dovezi, au fost cheltuieli voluptorii".
Or, faţă de natura şi scopul acestor cheltuieli, rezultă, fără dubiu, că nu pot avea caracterul unor cheltuieli voluptorii sau de agrement, despre care vorbeşte art. 1346 C. civ., şi care au ca scop înfrumuseţarea lucrului, întrucât au reprezentat cheltuieli pe care Ministerul Justiţiei le-a efectuat în vederea satisfacerii unui interes general, respectiv funcţionarea corespunzătoare a instanţei, în temeiul unor acte normative.
Întrucât, în perioada exercitării dreptului de administrare, Ministerul Justiţiei a efectuat aceste lucrări de îmbunătăţiri şi construcţii necesare şi utile unei normale folosinţe a imobilului cu destinaţie de instituţie publică, respectiv instanţă judecătorească, în situaţia în care se va dispune restituirea bunului, autoritatea care a avut imobilul în administrare dobândeşte un drept de creanţă împotriva proprietarului acelui bun, bun a cărui valoare a crescut, ca urmare a lucrărilor necesare şi utile efectuate.
Intimata G.I.R. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:
În conformitate cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce reglementează conţinutul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Înalta Curte apreciază, însă, că trebuie realizată o distincţie între motivarea sumară a unei hotărâri, motivarea contradictorie şi absenţa oricărei motivări, aceste specii ale nemotivării putând determina consecinţe juridice diferite.
În acest punct, trebuie reamintit că motivarea hotărârii reprezintă o garanţie procesuală a procesului echitabil, reglementat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, instanţa de contencios european a statuat, într-o jurisprudenţă constantă, că dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pertinente pentru cauza lor, iar acest drept nu poate fi considerat efectiv, concret, decât dacă aceste observaţii sunt, în mod real, ascultate, adică, în mod corect, examinate de către instanţa sesizată.
În acest sens, deşi art. 6 par. 1 din Convenţie nu cere instanţelor să dea un răspuns detaliat fiecărui argument faptic, instanţa are obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă esenţiale ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (a se vedea în acest sens, cauza Albină contra României, hotărârea din 28 aprilie2005; cauza Dima contra României, hotărârea din 16 noiembrie 2006).
Procedând la examinarea particulară a cauzei dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că argumentele instanţei de apel, pentru a pronunţa Decizia civilă nr. 224/A din 25 martie 2010, s-au rezumat la următoarele:
„Conform actelor depuse la dosar, corect şi bine argumentat de prima instanţă a reţinut că numita G.I.R. are calitate de persoană îndreptăţită, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, de a cere restituirea imobilului.
Trimiterea că singurele probe (şi mijloace de probe ce trebuiau depuse la dosar) ar fi fost numai certificatul de moştenitor sau testamentul nu sunt imperativ cerute de Legea nr. 10/2001 (care este o lege de reparaţiune, iar sub aspectul dovezilor, legea permite şi alte probe cum a făcut şi contestatoarea) de a face această dovadă. Nu se mai reţine posibilităţile şi modalităţile probatorii, Curtea reţinând corect că G.I.R. este persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 (cu modificările şi completările ulterioare) şi, ca atare, sub acest aspect soluţia de admitere a contestaţiei împotriva Ordinului Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti nr. 595/C din 28 februarie 2008 este corectă".
Or, în opinia Înaltei Curţi, această motivare generică, care nu expune propriile argumente si temeiurile de drept pe care se sprijină, si nici nu enunţă care sunt raţiunile concrete, în virtutea cărora motivarea instanţei de fond este însuşită de instanţa de apel, nu respectă dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi nici pe cele ale art. 6 par. 1 din Convenţie, determinând o afectare a procesului echitabil, o vătămare procesuală, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului.
Mai mult, în ceea ce priveşte soluţionarea apelului, sub aspectul cererii reconvenţionale, se poate constata că, deşi însăşi instanţa de apel consideră că, în cauză, „o discuţie s-ar putea face, numai pentru că apelanta a fost de acord, chiar în apel, cu plata sumei de 8.088 lei/ron, făcută în 1995, pentru reparaţie capitală sau cea de 6.346 lei/ron, făcută în 2005, privind reparaţia acoperişului", această analiză nu mai este realizată, ceea ce nu poate echivala cu analiza tuturor mijloacelor de apărare ale părţilor.
În acest context, instanţa de recurs este de acord cu susţinerile recurentului, conform cărora nemotivarea unei hotărâri determină imposibilitatea analizării, în cadrul căilor de atac, a legalităţii sau temeiniciei hotărârii, după natura acestor căi de atac, nemotivarea hotărârii echivalând, în fapt, cu o necercetare a fondului pricinii, ce atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, în rejudecarea cauzei, instanţa de apel va trebui să stabilească, în soluţionarea cererii principale, care sunt actele ce justifică calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, în sensul art. 3 al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv, calitatea reclamantei de moştenitor a foştilor proprietari, S.M. şi S.R., conform art. 4 alin. (2) al aceluiaşi normativ, si, în ipoteza in care, consideră că, în materia restituirii imobilelor ce formează obiectul legii speciale, funcţionează norme derogatorii de la regulile de drept comun, sub aspectul probaţiunii, să enunţe aceste norme, pentru a se putea exercita controlul judiciar, din perspectiva interpretării si aplicării legii.
În acelaşi sens, în soluţionarea cererii reconvenţionale, instanţa de apel va trebui să stabilească care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în cauză, pentru fiecare sumă solicitată, care este semnificaţia recunoaşterii sumelor de către reclamanta-pârâtă, reprezentând contravaloarea reparaţiei capitale amenajare si reparatei acoperiş, si să determine natura juridică a sumelor plătite de pârâtul - reclamant, respectiv cheltuieli necesare si utile, ori cheltuieli voluptuoarii, în acord cu dispoziţiile legale incidente si, în baza oricăror probe, ce se vor dovedi utile cauzei.
Reţinând că analiza primului motiv de recurs invocat în cauză, privind nemotivarea deciziei recurate, determină soluţia casării cu trimitere, instanţa de apel, în rejudecare, va analiza si celelalte apărări esenţiale, formulate de pârâtul – reclamant, în conţinutul motivelor de recurs.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul reclamant Ministerul Justiţiei împotriva deciziei civile nr. 224/A din 25 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; va casa Decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva deciziei civile nr. 224/A din 25 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2280/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2064/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
