ICCJ. Decizia nr. 2764/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2764/2011
Dosar nr. 445/116/2007
Şedinţa publică din 25 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 30 ianuarie 2007, pe rolul Tribunalul Călăraşi, reclamantul F.N., prin mandatar F.F.B. a formulat cerere de repunere în termen şi contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 2650 din 8 iulie 2005 emisă de Primarul Municipiului Călăraşi, solicitând desfiinţarea dispoziţiei atacate, admiterea notificării din 30 iulie 2001 şi obligarea Primăriei Călăraşi la restituirea imobilului revendicat sau la plata despăgubirilor băneşti actualizate.
Prin sentinţa civilă nr. 813/ F din 12 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Călăraşi a fost admisă cererea de repunere în termen şi respinsă contestaţia formulată de reclamant împotriva Dispoziţiei nr. 2650 din 08 iulie 2005.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut cu privire la cererea de repunere în termenul de formulare a contestaţiei că se impune admiterea acesteia deoarece, Dispoziţia nr. 2650 din 08 iulie 2005 nu a fost comunicată primului mandatar al reclamantului, fiind restituită către emitent cu menţiunea destinatar necunoscut.
Cu privire la contestaţia formulată împotriva dispoziţiei nr. 2650 din 08 iulie 2005, instanţa a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât nu s-a făcut dovada cu înscrisuri privind identificarea imobilului a cărui restituire în natură se solicită, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au declarat apel reclamantul F.N. şi pârâta Primăria Municipiului Călăraşi prin Primar.
În motivarea apelului, declarat de reclamant, s-a arătat că imobilul ce face obiectul notificării este situat în Călăraşi, şi a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la numita S.F., autoarea reclamantului, că prin certificatele de moştenitor şi-a dovedit calitatea procesuală activă, iar prin adresele instituţiilor statului a fost identificat imobilul ce face obiectul notificării.
Primăria Municipiului Călăraşi prin Primar, în motivarea apelului declarat a arătat că în mod greşit a fost admisă cererea de repunere în termenul de formulare a contestaţiei, în condiţiile în care notificarea a fost comunicată reclamantului la data de 13 iulie 2005, pe adresa numitei H.D.M. şi că returnarea comunicării cu menţiunea destinatar necunoscut, este rezultatul culpei reclamantului, care nu a indicat adresa corectă.
Prin Decizia nr. 287/ A din 22 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de Primăria Municipiului Călăraşi şi s-a admis apelul formulat de F.N. În consecinţă s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis contestaţia împotriva dispoziţiei nr. 2650 din 08 iulie 2005 şi a fost obligată pârâta Primăria Municipiului Călăraşi prin Primar să emită dispoziţie, prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent reclamantului, în cuantum de 449.579 lei.
Prin aceiaşi decizie s-au menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la admiterea cererii de repunere în termenul de formulare a contestaţiei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu privire la apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Călăraşi prin Primar care a vizat exclusiv soluţia de admitere a cererii de repunere în termenul de formulare a contestaţiei.
Prima instanţă a soluţionat corect această cerere deoarece nici reclamantului, nici mandatarului acestuia nu le-a fost comunicată dispoziţia contestată, aspect ce rezultă chiar din actele dosarului format ca urmare a notificării reclamantului.
Pârâta Primăria Municipiului Călăraşi prin Primar recunoaşte chiar în motivele de apel că plicul ce conţinea dispoziţia atacată, a fost restituit către emitent, cu menţiunea că la adresa de comunicare destinatarul este necunoscut situaţie în care singura soluţie posibilă era aceea de admitere a cererii de repunere în termen, formulată de reclamant.
În privinţa apelului formulat de reclamant care a criticat soluţia dată pe fondului cauzei s-au reţinut următoarele:
Reclamantul F.N., în calitate de fiu, alături de F.M. în calitate de soţ supravieţuitor sunt succesorii defunctei F.S. aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 226 din 13 februarie 1992 iar din certificatul de moştenitor nr. 63 din 11 decembrie 1995 rezultă că F.N. este unicul moştenitor al defunctului F.M.
Reclamantul F.N. la data de 30 iulie 2001, în calitate de unic moştenitor al autoarei sale F.S. a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului situat în Municipiul Călăraşi.
Cu privire la imobilul revendicat s-a reţinut că din certificatul nr. C-166 din 11 iulie 1991 eliberat de Filiala Arhivelor Statului-Călăraşi rezultă că acesta a fost naţionalizat de la autoarea reclamantului în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziţia nr. 2758 din anexa la decret.
S-a mai reţinut că, imobilul în suprafaţă de 871,31 mp este în prezent ocupat de clădirea ce constituie noul sediu al Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, (edificată în mod legal conform autorizaţiei de nr. 369 din 27 septembrie 1996).
Faţă de cele arătate, s-a constatat că soluţia de respingere a notificării reclamanului este nelegală, deoarece s-a dovedit că acesta este persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, că pe terenul preluat abuziv se află o construcţie nouă autorizată, că restituirea în natură nu este posibilă şi că apelantul-reclamant era îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri pe care de altfel acestea le-a şi solicitat în mod expres pe parcursul procesului.
S-a mai reţinut că instanţa de fond trebuia să observe că dispoziţia contestată este emisă la data de 8 iulie 2005 şi că potrivit Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii „prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, pârâta Primăria Municipiului Călăraşi a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:
În mod greşit, reclamantul a fost repus în termenul de formulare a contestaţiei, deoarece dispoziţia a fost comunicată reclamantului la adresa indicată de acesta în notificare şi trebuia reţinută culpa acestuia pentru faptul că nu a adus la cunoştinţă pârâtei schimbarea domiciliului ales, precum şi în depunerea contestaţiei peste termenul prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, recurenta a susţinut că în mod nelegal a fost obligată să emită o dispoziţie prin care să acorde reclamantului, măsuri reparatorii prin echivalent, în sumă de 449.579 lei, deoarece „notificarea nu era valabil formulată şi reclamantul nu a făcut dovada identificării imobilului solicitat".
Recurenta a mai susţinut şi că Legea nr. 10/2001 republicată nu mai prevede acordarea de despăgubiri băneşti, că procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv este reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi că valoarea terenurilor care nu pot fi restituite în natură se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, respectiv, anul 2005.
Intimatul reclamant a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul declarat de pârâtă va fi admis pentru următoarele considerente:
Recurenta pârâtă prin motivele de recurs a invocat, pe de o parte, faptul că instanţa de apel a reţinut greşit că reclamantul a formulat în termen contestaţia împotriva deciziei emisă în soluţionarea notificării formulate de acesta şi că nu a dovedit identificarea imobilului revendicat iar pe de altă parte, că în mod greşit a fost obligată la emiterea unei decizii prin care să acorde despăgubiri reclamantului deoarece prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 este reglementată procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele care intră sub incidenţa ei în Titlul VII din lege.
Criticile referitoare la nerespectare termenului de formulare a contestaţiei, precum şi cele care se referă la neidentificarea imobilului solicitat nu pot fi analizate, deoarece acestea ţin de situaţia de fapt.
Astfel,câtă vreme a reţinut din probele administrate că dispoziţia atacată nu a fost comunicată reclamantului,în mod legal curtea de apel a considerat contestaţia ca fiind formulată în termenul legal.
De asemenea, cu privire la imobilul în litigiu, a reţinut tot ca situaţie de fapt că, imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 şi că în prezent este ocupat de clădirea ce constituie noul sediu al Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
De aceea, criticile formulate pe aspectul situaţiei de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte critica referitoare la nelegala obligare la emiterea unei decizi prin care recurenta să acorde măsuri reparatorii prin echivalent reclamantului, recursul va fi admis pentru următoarele considerente:
Prin art. 16 alin. (1) din Cap.V, Tidul VII, al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite de documentaţia necesară, se predau Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
În alin. (2) din acelaşi articol se menţionează că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile sau dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor şi de documentaţia necesară, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor sau dispoziţiilor, ori, după caz, a ordinelor.
După cum rezultă din cele două alineate, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin consemnarea în cuprinsul unor dispoziţii sau decizii a sumelor ce urma a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1) din art. 16, şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate şi care se predau Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor (conform alin. (2)).
Din perspectiva reglementării de ansamblu a celor două alineate a art. 16, prin „notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005", nu pot fi înţelese decât cele pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul lor, neatacate în instanţă, în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării,
Ca atare, deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în urma atacării lor cu contestaţie, nu pot fi trimise direct Secretariatului Comisiei Centrale, ci rămân supuse controlului instanţelor de judecată, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.
Notificarea reclamantului a fost soluţionată la 8 iulie 2005, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 iar la data intrării în vigoare a acestei legi (26 iulie 2005) dispoziţia prin care a fost respinsă notificarea reclamantului era contestată pe rolul instanţei judecătoreşti.
Faţă de cele menţionate mai sus, referitor la inaplicabilitatea art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 deciziilor sau dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în baza plenitudinii de competenţă, instanţa avea posibilitatea şi obligaţia, la cererea părţii, de a evalua limitele despăgubirilor cuvenite reclamantului, care i se vor acorda în condiţiile legii speciale de stabilire şi plată, sens în care a decis şi instanţa de apel.
Pe de altă parte, în vechea reglementare a Legii nr. 10/2001, înainte de modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, dispoziţiilor art. 36 alin. (3) prevăd că „în cazul în care persoana îndreptăţită a solicitat restituirea în natură, dar aceasta nu a fost aprobată sau nu este posibilă, potrivit legii, unitatea deţinătoare sau, după caz, primăria va transmite Decizia, respectiv dispoziţia privind oferta de acordare a despăgubirilor băneşti, prefecturii în a cărei rază acestea îşi au sediul".
Prin urmare, primăria nu putea fi obligată direct la plata despăgubirilor către reclamant nici în vechea reglementare a legii, deoarece nu exista dispoziţie legale în acest sens, această obligaţie revenind prefecturii.
Din analiza acestor texte de lege, rezultă că recurenta nu are competenţă legală de „a acorda despăgubiri", ci doar de a propune acordarea acestora în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituţiei competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Cât priveşte critica referitoare la stabilirea valorii terenului imposibil de restituit în natură, aceasta nu poate fi primită, din moment ce recurenta deşi a beneficiat de un termen special acordat la 18 martie 2010 pentru a lua cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză, nu a înţeles să formuleze obiecţiuni.
Pentru considerentele arătate, recursul va fi admis, în sensul că se va modifica în parte Decizia recurată, doar în ceea ce priveşte obligarea recurentei-pârâte la emiterea unei dispoziţii prin care să propună acordarea către reclamant de măsuri reparatorii în echivalent corespunzătoare sumei de 449.579 lei, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Călăraşi prin primar, împotriva Deciziei nr. 287/ A din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Modifică în parte Decizia, în sensul că, obligă pe pârâtă la emiterea unei dispoziţii prin care să propună acordarea către reclamant de măsuri reparatorii în echivalent corespunzătoare sumei de 449.579 lei, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2820/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2756/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
