ICCJ. Decizia nr. 2820/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 2820/2011

Dosar nr. 3272/118/2009

Şedinţa publică din 28 martie 2011

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1054 din 21 octombrie 2009 a Tribunalului Constanta, sectia civilă a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor R.A.C. şi R.L., formulată în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa, municipiul Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa şi Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Constanta.

Prima instanţă a reţinut că prin acţiunea înregistrată la data de 26 martie 2009 pe rolul Tribunalului Constanţa, astfel cum a fost precizată, reclamanţii R.A.C. şi R.L. au chemat în judecată pe Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa, Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa şi Statul Român prin Ministerul de Finanţe, solicitând obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Constanţa, iar în situaţia în care acest imobil nu poate fi restituit, pârâţii să fie obligaţi la plata unor despăgubiri în valoare echivalentă cu cea a imobilului.

S-a solicitat, în egală măsură, constatarea nulităţii absolute a actului de preluare a bunului de către stat, ca fiind unul abuziv şi în neconcordanţă cu legislaţia din acea vreme şi necomunicat autorilor lor.

Reclamanţii au arătat, în esenţă, că imobilul a aparţinut autorilor lor, A.R. şi M.R., fiind dobândit în baza contractului de vânzare - cumpărare înregistrat la grefa Tribunalului Constanţa sub nr. 7952 din 20 octombrie 1937, acesta fiind compus din teren în suprafaţă de 1600 mp şi construcţii.

S-a susţinut că în anul 1950, imobilul a ieşit din patrimoniul autorilor lor, care au fost supuşi unor proceduri abuzive în urma cărora li s-au luat toate imobilele, fără a primi în schimb nici un fel de despăgubire şi fără a se comunica titlul în baza căruia s-a făcut preluarea de către stat.

Acţiunea a fost fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ.

Tribunalul a reţinut că acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ. a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 26 martie 2009, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără a se urma procedura prealabilă prevăzută de art. 21 din legea specială de reparaţie.

Referitor la imobilele preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1089 s-a considerat că normele legale în conflict, respectiv C. civ. şi Legea nr. 10/2001 vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile in timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea civilă dispune numai pentru viitor.

Acest text consacră opinia unanim acceptată că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, astfel încât ea nu poate modifica trecutul, dar şi reciproca, în sensul că legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaşte aplicarea imediată a legii noi a cărei acţiune se impune atât asupra faptelor pendinte, cât şi asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.

Dacă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 „restitutio in integrum" ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a fost guvernat de dreptul comun al revendicării fondată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., acesta a fost înlocuit cu legea specială de reparaţie pentru imobilele preluate abuziv de stat, inclusiv prin naţionalizare, fiind de imediată aplicare, întrucât interesează atât procedural, cât şi substanţial ordinea publică.

Aceasta rezultă neechivoc şi din dispoziţiile art. 6 alin. (2) ale Legii nr. 213/1998, care prevăd că „bunurile preluate de stat, fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".

Ca atare, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea in retrocedare a imobilelor pe care le vizează, nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun.

Cu toate acestea, în condiţiile art. 46 din lege, persoana se poate prevala de acţiunea legii vechi, dar numai în cazul acţiunilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii şi în acest caz numai prin voinţa legiuitorului care face posibilă supravieţuirea prin excepţie a legii vechi.

De altfel, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interesul legii s-a stabilit că în caz de concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă in favoarea legii speciale conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.

Prin aceeaşi decizie s-a statuat că în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate, însă această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Or, reclamanţii nu au urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, deşi imobilul a făcut obiectul naţionalizării, astfel că nu se pot analiza neconcordanţe între această lege şi Convenţia Europeană, iar sub un alt aspect, din actele care atestă situaţia juridică actuală a imobilului rezultă că acesta face obiectul unui alt drept de proprietate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, reclamanţii R.A.C. şi R.L., care au solicitat desfiinţarea hotărârii, respingerea excepţiei privind inadmisibilitatea şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Constanţa.

S-a susţinut că soluţia pronunţată este esenţial greşită, motivarea sa plecând de la interpretarea eronată a deciziei I.C.CJ. pronunţate în Dosarul nr. 60/2007.

Apelanţii au arătat că în cuprinsul deciziei nr. 33/2008 pronunţate în recursul în interesul legii se statuează asupra aplicării cu prioritate a legii speciale, aspect reţinut şi de către judecătorul fondului, omiţându-se însă raportarea la situaţia expresă în care se poate formula o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun după apariţia Legii nr. 10/2001, anume, sesizarea unor neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, caz în care Convenţia are prioritate.

S-a făcut trimitere la situaţia juridică a imobilului, care atestă că parte din imobil se află în domeniul privat al mun. Constanţa, existând astfel posibilitatea restituirii lui în natură fără afectarea dreptului unei terţe persoane. Pentru partea de construcţii deţinute de SC C. SA nu se precizează titlul în temeiul căruia societatea are posesia ei, astfel că nu se poate susţine că această parte nu se mai află în proprietatea statului.

Apelanţii au făcut trimitere la dreptul de administrare avut de fostele entităţi asupra unei părţi din construcţii, transmis ca atare şi societăţii comerciale pe acţiuni, cât şi la situaţia juridică a terenului, care potrivit adresei din 25 septembrie 2009 a Direcţiei Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanta este în domeniul privat al localităţii.

S-a arătat că instanţa nu s-a pronunţat nici asupra capătului de cerere subsidiar, vizând obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri, pentru că dacă s-ar ajunge la soluţia plăţii acestora nu ar mai fi afectat în nici o modalitate dreptul de proprietate al terţilor.

Apelanţii au susţinut că prin soluţia pronunţată in prima instanţa se perpetuează abuzul comis împotriva autorilor lor în perioada comunistă, prin preluarea bunului, devreme ce art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrarea calităţii de proprietari avută la data preluării; cum imobilul a fost preluat prin Decizia nr. 11578 din 18 ianuarie 1956 a fostului Sfat Popular de Subordonare Regională Constanţa, proprietatea asupra lui nu a fost niciodată pierdută.

Apelanţii au arătat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că de la data apariţiei legii speciale de reparaţiune, revendicarea imobilelor nu mai este posibilă, iar o acţiune fondată pe acest temei este condiţionată de parcurgerea procedurii administrative prealabile sesizării instanţelor. Legea nr. 10/2001 constituie un act normativ de natură eminamente reparatorie, scopul său fiind cel de a îndrepta abuzurile săvârşite în perioada comunistă asupra dreptului de proprietate, facilitându-se astfel de către legiuitor restituirea imobilelor care cad sub incidenţa textelor ei. Că prezentul demers s-a fondat pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., fiind o acţiune în revendicare în care se invocă existenţa unui drept de proprietate asupra imobilului şi în cadrul căreia se tinde la compararea de titluri, ca şi modalitate în care reclamanţii au optat pentru recunoaşterea şi valorificarea dreptului lor.

Împrejurarea că legea specială a acordat posibilitatea foştilor proprietari să revendice într-o anumită formulă imobilele intrate în patrimoniul statului în perioada comunistă, nu are nici o relevanţă câtă vreme Legea nr. 10/2001 nu are nici o dispoziţie de abrogare expresă sau tacită a art. 480 C. civ.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere exprimat de judecătorul fondului s-ar ajunge la situaţia inaplicabilităţii art. 46 din Legea nr. 10/2001; s-a invocat deopotrivă dificultatea procedurii administrative impuse prin legea specială, pasivitatea unităţilor deţinătoare şi nerespectarea termenelor reglementate prin Legea nr. 10/2001.

Apelanţii reclamanţi au mai arătat că soluţia tribunalului nu respectă principiul reparaţiei integrale a prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive a imobilului, atât finalitatea art. 480 C. civ., cât şi cea dată de Legea nr. 10/2001 fiind aceea de a restabili în fapt o situaţie de drept şi de a repara abuzul comis de statul român; acest scop identic nu exclude însă aplicarea în paralel a acestor norme.

S-a criticat soluţia şi în considerarea faptului că respingerea acţiunii prin invocarea inadmisibilităţii revendicării întemeiate pe art. 480 C. civ. faţă de Legea nr. 10/2001 nu constituie o veritabilă excepţie de inadmisibilitate.

Apelanţii au arătat, din acest punct de vedere, că deşi instanţa de fond a pornit de la o încadrare teoretică judicioasă a noţiunii de inadmisibilitate, anume că aceasta nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, ci mai degrabă un mijloc de disciplinare procesuală a părţilor, pentru a-i îndruma să aleagă calea legală pentru valorificarea dreptului, ulterior judecătorul fondului a ignorat că atât acţiunea în revendicare, cât şi procedura legii speciale sunt (ambele) reglementate şi permise de legislaţie.

Un alt motiv de critică a soluţiei din apel l-a constituit obligarea reclamanţilor la plata sumei de 300 lei în favoarea R.A.E.D.P.P. Constanţa, cu toate că litigiul a fost soluţionat pe cale de excepţie, neimpunându-se aşadar achitarea integrală a onorariului avocaţial - instanţa de fond având posibilitatea prevăzută prin art. 274 alin. (3) C. proc. civ., anume reducerea cuantumului acestuia.

Prin întâmpinare, intimatul pârât Statul Român a solicitat respingerea apelului, cu motivarea că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu mai este posibilă acţiunea în revendicare iniţiată pe disp. art. 480 C. civ.

S-a făcut trimitere la procedura administrativă prealabilă şi obligatorie impusă de legea specială şi s-a arătat că pentru evitarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuia adresată notificarea, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Prin Decizia civilă nr. 105/ C din 31 mai 2010 a curţii de apel constanţa, secţia civilă minori şi de familie litigii de muncă şi asigurări sociale a fost respins apelul formulat de apelanţii reclamanţi R.A.C. şi R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1054 din 21 octombrie 2009, a tribunalului constanţa, secţie civilă, ca nefondată.

Au fost obligaţi Apelanţii reclamanţi către intimaţii pârâţi Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa la 357 lei cheltuieli de judecată şi către pârâta intimată R.A.E.D.P.P. Constanţa la 200 lei cheltuieli de judecată.

Apelanţii reclamanţi au sesizat instanţa de judecată prin acţiunea înregistrată la 26 martie 2009 şi fondată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., invocându-se dreptul lor de proprietate asupra imobilului situat în mun. Constanţa conform evidenţelor din anul 1950, ca fiind preluat abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi aflat în prezent în posesia pârâţilor.

Este unanim admis în literatura şi doctrina juridică românească, dar şi în alte legislaţii că pentru a se stabili prevalenta unora dintre normele operante se impune apelarea la mecanismul care guvernează, ca şi în speţă, concursul dintre legea generală şi cea specială. Astfel, principiul generalia specialibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este în speţă cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) şi Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunţată).

Această chestiune a fost de altfel tranşată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITE(pct. 1), statuându-se că însăşi aplicarea acestui principiu de drept - cunoscut şi de alte sisteme de drept şi invocat chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului - exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers judiciar pentru imobilele preluate de Statul Român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Ca lege specială, Legea nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi, tuturor situaţiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost iniţiată anterior intrării legii speciale în vigoare procedura de drept comun şi continuată ulterior acestui moment.

Decizia Secţiilor Unite a remarcat faptul că în acest domeniu există o juxtapunere în planul câmpului de reglementare al actelor normative şi că din acest punct de vedere, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opţiune între calea prevăzută de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acţiunii în revendicare iniţiate anterior intrării în vigoare a legii speciale - art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

I.C.C.J. a arătat, totodată, că această soluţie vine în continuarea firească a jurisprudenţei instanţei, supreme, care a decis asupra situaţiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - a se vedea Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 privitoare la incidenţa art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001.

În cauză, acţiunea în revendicare având ca obiect un imobil preluat printr-o decizie administrativă a autorităţilor locale ale vremii, în anul 1956 şi care cade astfel sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, a fost promovată în anul 2009, deci, ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale (14 februarie 2001).

Apelanţii reclamanţi nu au negat faptul că în această materie există o suprapunere a normelor legale, cât priveşte finalitatea ambelor demersuri în instanţă, dar au apreciat că în absenţa unei prevederi de abrogare expresă (abrogarea tacită nefiind necesară a fi evocată explicit) a dispoziţiilor art. 480 C. civ. prin Legea nr. 10/2001, ambele căi procesuale rămân deschise părţii interesate.

Ori, acest punct de vedere încalcă principiul generalia specialibus derogant, care este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiţie pentru obţinerea satisfacţiei dreptului pretins. Trimiterea făcută de apelanţi, în motivaţia căii de atac, la o presupusă admitere de către Înalta Curte a coexistenţei în orice situaţie a normelor generale în materia revendicării cu cele speciale, nu este corectă, ipotezele de evaluare şi argumentaţia cuprinsă în Decizia nr. 33/2008 înlăturând această aserţiune cu caracter general.

Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin Decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J. -SECŢIILE UNITE(la care fac trimitere apelanţii în sensul prevalentei aplicării principiilor Convenţiei Europene în acţiunea în revendicare) exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun" în sensul Convenţiei, „recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţie".

Aşadar, nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.

Noţiunea de „bun" nu are accepţiunea înţeleasă de apelanţi, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 spre exemplu, dreptul confirmat printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, dreptul la plata unor despăgubiri, neexecutate etc.

Or, reclamanţii nu aveau un bun în sensul arătat, după cum nu aveau nici „o speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului invocat, câtă vreme Decizia nr. 33/2008 pronunţată înSECŢIILE UNITEtranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe disp. art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. (3) C. proc. civ., premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective" (cauza Păduraru c. României, 2005).

Din această perspectivă, chiar dacă judecătorul fondului s-a referit la procedura instituită prin legea specială şi a conchis că acţiunea în revendicare este inadmisibilă în raport de concursul evident al normei invocate cu cea aplicabilă la data sesizării instanţei, se va reţine că, neacţionând în procedura legii speciale, apelanţii reclamanţi nu se puteau prevala în acţiunea în revendicare clasică de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care se adresează persoanelor care înţeleg să beneficieze şi acţionează în acord cu prevederile acestei legi.

Singura excepţie dedusă din Legea nr. 10/2001 şi din aplicarea aceluiaşi principiu vizând concursul în timp al normelor, se referă la situaţia acţiunilor în revendicare iniţiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, când persoana reclamantă îşi conservă calitatea de titular al dreptului de proprietate şi se legitimează în acest demers care tinde la compararea titlurilor. Din acest punct de vedere, aprecierea făcută de apelanţi, legată de inaplicabilitatea - în orice situaţie - a art. 46 din legea specială nu este corectă, pentru că legiuitorul a stabilit neechivoc dreptul persoanei care a promovat anterior o acţiune în revendicare să o suspende pentru a beneficia de normele legii speciale.

Deşi este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acţiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici susţine că se încalcă accesul la justiţie în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante până la data apariţiei noii reglementări.

A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în revendicare este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalentă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).

Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv", iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nici o relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că apelanţii mai beneficiau de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare. Ori, speranţa de a se recunoaşte un drept de proprietate în justiţie, a cărui valorificare în instanţă nu s-a realizat în procedurile legale deşi titularul lui avea la dispoziţie mijloacele prevăzute de actul normativ aplicabil, nu poate fi considerat un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional şi nici o „speranţă legitimă" în sensul dat de jurisprudenţa C.E.D.O.

În aceste condiţii vor fi înlăturate, în acest context, criticile referitoare la menţinerea situaţiei de deţinere abuzivă a bunului în condiţiile negării demersului fondat pe art. 480 C. civ., cât şi cele legate de nerespectarea principiului reparaţiei integrale a prejudiciului suferit prin preluare, devreme ce aplicarea principiului evocat (vizând rezolvarea fondului) este subsidiară celor mai sus afirmate şi care stabilesc cu precădere norma incidenţă.

De asemenea, nu va fi reţinută nici susţinerea legată de neacordarea despăgubirilor pretinse în capătul de cerere subsecvent, câtă vreme incidenţa art. 481 C. civ. este indisolubil legată de existenţa unui „bun", adică a dreptului de proprietate afirmat, ceea ce în speţă nu s-a probat.

În ce priveşte greşita aplicare a disp. art. 274 C. proc. civ., Curtea a reţinut că ideea suportării cheltuielilor de judecată de către partea care cade în pretenţii nu este legată de pierderea procesului printr-o analiză a fondului sau pe cale de excepţie; or, câtă vreme R.A.E.D.P.P. a fost chemată în judecată în prezentul proces şi a fost obligată să efectueze cheltuieli de judecată, în mod corect reclamanţii sunt ţinuţi să suporte integral aceste cheltuieli.

Împotriva Deciziei civile nr. 105/ C din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale în termen legal au formulat recurs reclamanţii R.A. şi R.L., care invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte.

În primul rând s-a arătat că acţiunea reclamanţilor a fost respinsă prin interpretarea eronată a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.

Se susţine că, prin Decizia instanţei supreme s-a soluţionat problematica acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., formulate după intrarea în vigoare a Legi nr. 10/2001, statuându-se prin această decizie că legea specială se aplică cu prioritate, fapt reţinut şi de către instanţa de apel, dar s-a omis aspectul care se referă la situaţia expresă în care se poate formula o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, chiar şi după apariţia Legii nr. 10/2001.

Astfel, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că „principiul generalia spelcialibus derogant" este pe deplin incident în cauză în concursul dintre prevederile art. 480 şi Legea nr. 10/2001.

Se mai susţine că prin aceeaşi decizie s-a precizat că în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are prioritate Convenţia.

În acest sens este vizat art. 6 din C.E.D.O. ce consacră în mod expres şi imperativ dreptul oricărei persoane de a avea acces la justiţie.

Recurenţii susţin că în situaţia de faţă, dacă s-ar admite acţiunea nu ar fi afectată securitatea raporturilor juridice civile, nepunându-se în discuţie dreptul de proprietate al unor persoane.

Se precizează că prin hotărârea recurată se perpetuează abuzul comis împotriva recurenţilor ca urmare a preluării abuzive a imobilului în litigiu.

În acest sens se arată că potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „persoane ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării".

Se susţine că instanţa de apel a confundat existenţa dreptului de proprietate în persoana autoarei recurenţilor cu exercitarea efectivă a acestuia.

Reclamantele învederează că imobilul nu a ieşit niciodată din proprietatea lor, şi dreptul acestora s-a perpetuat de la momentul dobândirii şi până în prezent.

Mai arată recurenţii că, aplicarea Legii nr. 10/2001, nu însemnă excluderea de plano a aplicabilităţii art. 480 C. civ.

În acest sens se susţine că dreptul lor de proprietate nu a încetat nici un moment, fiind permanent proprietarii de drept al imobilului, imobilul fiind deţinut abuziv de către stat ca posesor neproprietar.

Hotărârea instanţei de apel este criticată pentru faptul că nu respectă principiul reparaţiei integrale a prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive a imobilelor şi că soluţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., faţă de Legea nr. 10/2001, îngrădeşte accesul la justiţie al recurenţilor.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte îl reţine ca nefondat pentru considerentele de mai jos:

Aşa cum s-a reţinut prin hotărârea recurată, instanţa a fost sesizată de către recurenţii reclamanţi cu acţiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., la data de 26 martie 2009, fiind invocat dreptul lor de proprietate asupra imobilului situat la adresa indicată, preluat abuziv, aflat la această dată în posesia pârâţilor.

S-a reţinut că, în speţă trebuie stabilită prevalenţa dintre normele operante, concursul dintre legea generală şi cea specială.

Principiul generalia specialibus derogant este pe deplin incident în speţă.

Aşa cum corect s-a reţinut şi în apel, această problemă a fost tranşată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, în sensul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai poate fi fundamentat un alt demers judiciar pentru imobilele preluate de stat cu sau fără titlu, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în baza dreptului comun, conform art. 480 C. civ.

Recurenţii reclamanţi nu au negat faptul că în această materie există o suprapunere a normelor legale, cât priveşte finalitatea ambelor demersuri în instanţă, dar au apreciat că în absenţa unei prevederi de abrogare expresă (abrogarea tacită nefiind necesară a fi evocată explicit) a dispoziţiilor art. 480 C. civ. prin Legea nr. 10/2001, ambele căi procesuale rămân deschise părţii interesate.

Ori, acest punct de vedere încalcă principiul generalia specialibus derogant, care este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiţie pentru obţinerea satisfacţiei dreptului pretins. Trimiterea făcută de recurenţi, în motivaţia căii de atac, la o presupusă admitere de către Înalta Curte a coexistenţei în orice situaţie a normelor generale în materia revendicării cu cele speciale, nu este corectă, ipotezele de evaluare şi argumentaţia cuprinsă în Decizia nr. 33/2008 înlăturând această aserţiune cu caracter general.

Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin Decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J. -SECŢIILE UNITE(la care fac trimitere recurenţii în sensul prevalentei aplicării principiilor Convenţiei Europene în acţiunea în revendicare) exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun" în sensul Convenţiei, „recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţie".

Din această perspectivă, chiar dacă judecătorul fondului s-a referit la procedura instituită prin legea specială şi a conchis că acţiunea în revendicare este inadmisibilă în raport de concursul evident al normei invocate cu cea aplicabilă la data sesizării instanţei, se va reţine că, neacţionând în procedura legii speciale, recurenţii reclamanţi nu se puteau prevala în acţiunea în revendicare clasică de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care se adresează persoanelor care înţeleg să beneficieze şi acţionează în acord cu prevederile acestei legi.

Singura excepţie dedusă din Legea nr. 10/2001 şi din aplicarea aceluiaşi principiu vizând concursul în timp al normelor, se referă la situaţia acţiunilor în revendicare iniţiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, când persoana reclamantă îşi conservă calitatea de titular al dreptului de proprietate şi se legitimează în acest demers care tinde la compararea titlurilor. Din acest punct de vedere, aprecierea făcută de recurenţi, legată de inaplicabilitatea - în orice situaţie - a art. 46 din legea specială nu este corectă, pentru că legiuitorul a stabilit neechivoc dreptul persoanei care a promovat anterior o acţiune în revendicare să o suspende pentru a beneficia de normele legii speciale.

În acest context, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

De fapt prin cele şase puncte prin care a fost criticată hotărârea instanţei de apel, criticile sunt repetate.

Distinct de toate cele expuse, instanţa de apel a menţinut corect hotărârea primei instanţe prin care s-a respins acţiunea ca una inadmisibilă, fără a se intra în fondul pricinii.

Rezolvarea pe excepţie este corectă, întrucât reclamanta a intentat acţiunea pe calea dreptului comun în temeiul art. 480 C. civ.

Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, acţiunile în revendicare pe calea dreptului comun formulate de persoane îndreptăţite pot fi declanşate numai în situaţia în care nu sunt în vigoare legi speciale de reparaţii.

Reclamanţii au formulat acţiunea pe drept comun în timpul acţiunii legii speciale de reparaţii nr. 10/2001, când o astfel de acţiune nu mai este accesibilă, legea specială instituind şi procedura administrativă prealabilă obligatorie conform art. 21 din lege.

Existând o reglementare prin norme cu caracter special, respectarea acestei proceduri este obligatorie excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii R.A. şi R.L. împotriva Deciziei nr. 105 C din 31 mai 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 2822/2011. Civil. Despăgubiri Legea...		ICCJ. Decizia nr. 2764/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 2820/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2820/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs