ICCJ. Decizia nr. 2822/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2822/2011
Dosar nr. 4048/115/2009
Şedinţa publică din 28 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 232 din 18 februarie 2010, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul S.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi pe cale de consecinţă: pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului echivalentul în lei, la data efectuării plăţii, a sumei de 100.000 euro.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, tatăl reclamantului a fost condamnat de Tribunalul Militar Timişoara prin sentinţa penală nr. 49/1950, în baza art. 209 C. pen., la 6 ani închisoare pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii publice. Că, la data de 16 februarie 1955 tatăl reclamantului, S.T., a fost eliberat, iar în anul 1957 a decedat datorită condiţiilor foarte dure de la Penitenciarul Gherla (bălţi, hrană puţină, odată pe săptămână avea dreptul la o plimbare în curtea penitenciarului, interdicţia de a coresponda sau de a primi membri de familie).
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 159 din 19 mai 2010, a admis în parte apelul declarat de reclamantul S.I., împotriva sentinţei civile nr. 232 din 18 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, şi pe cale de consecinţă: a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că, a obligat pe pârât să plătească reclamantului echivalentul în lei, la data efectuării plăţii, a sumei de 120.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, şi suma de 200 lei cheltuieli de judecată; a fost menţinută în rest sentinţa apelată; a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamantul, prin motivele de apel formulate, a arătat că instanţa de fond, deşi în parte a motivat corect şi judicios atingerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale reclamantului, tatălui său şi familiei sale, care îl îndreptăţesc la acţiunea în daune, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 şi 5 din Legea nr. 221/2009, nu a reţinut şi un alt criteriu la determinarea despăgubirilor dovedite cu acte de stare civilă, şi anume acela că, la data arestării şi condamnării tatălui său, reclamantul avea vârsta de numai doi ani de zile, ceea ce imprimă şi mai mult consecinţele grave produse acestuia, prin lipsirea de afecţiunea şi sprijinul tatălui său la acea vârstă.
Pe de altă parte, reclamantul a învederat că în mod greşit a reţinut prima instanţă, la determinarea cuantumului despăgubirilor, că el ar fi beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Reclamantul a mai arătat că un alt motiv de apel îl constituie faptul că, deşi prin acţiune a formulat un capăt accesoriu privind cheltuielile de judecată, instanţa nu a acordat aceste cheltuieli în cuantum de 3.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu chitanţele depuse la dosar.
Prin apelul declarat, pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caras-Severin a solicitat admiterea apelului şi modificarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtul a susţinut că hotărârea apelată este netemeinică şi nelegală, arătând că prin sentinţa penală nr. 49 din 25 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Timiş, S.T., tatăl reclamantului a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 C. pen. şi 6 ani interdicţie corecţională, iar reclamantul nu a făcut dovada că această hotărâre de condamnare a fost desfiinţată, anulată sau casată ca urmare a exercitării vreunei căi extraordinare de atac, conform art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul a mai relevat că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
Totodată, a învederat că suma de 100.000 euro acordată de instanţa de judecată este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, avându-se în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
În urma examinării sentinţei atacate, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, Curtea a apreciat că este în parte întemeiat apelul reclamantului şi că este neîntemeiat apelul pârâtului, pentru argumentele ce succed.
Cu privire la apelul reclamantului, Curtea a reţinut că, într- adevăr, potrivit înscrisurilor depuse în apel (f. 9-12), reclamantul apelant nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, aşa cum în mod greşit a reţinut prima instanţă.
De asemenea, Curtea a mai reţinut că la determinarea cuantumului despăgubirilor trebuie avută în vedere vârsta de circa numai doi ani şi jumătate a reclamantului la data arestării tatălui său, ceea ce a avut drept consecinţă lipsirea sa de afecţiunea şi sprijinul tatălui său.
Totodată, la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie ţinut cont şi suferinţele fizice şi psihice cauzate reclamantului şi familiei sale de condamnarea tatălui său, de condiţiile foarte dure de detenţie, din Penitenciarul Gherla (f. 31 d.f.), care pot fi calificate ca „tratamente inumane sau degrandante", aşa cum au fost calificate de Curtea de la Strasbourg în cauza Tomasi v. Franţa.
Prin urmare, în raport de cele de mai sus, Curtea a apreciat, pe baza principiului echităţii, că suma de 120.000 euro reprezintă o despăgubire justă pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului.
De asemenea, Curtea a mai apreciat că este întemeiat şi celălalt motiv de apel invocat de către reclamant, cu referire la cheltuielile de judecată, întrucât prin cererea de chemare în judecată a solicitat aceste cheltuieli, care au fost dovedite prin chitanţele aflate în dosarul primei instan|e (f. 36-38).
În ceea ce priveşte apelul pârâtului, Curtea a reţinut că din cuprinsul sentinţei penale nr. 49 din 25 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Timişoara, prin care tatăl reclamantul a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională şi 6 ani interdicţie corecţional pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzute de art. 209 pct. 3 C. pen., rezultă (de drept) caracterul politic al condamnării, conform art. 1 alin. (1) şi din Legea nr. 221/2009, astfel încât este neîntemeiată critica vizând neproducere dovezii de desfiinţare a hotărârii de condamnare, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (4) care se referă la o altă ipoteză.
Nici critica referitoare la acordarea de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 nu poate fi însuşită, pentru aceea că prin înscrisurile depuse în apel reclamantul a făcut dovada că nu a beneficiat de asemenea măsuri reparatorii.
În fine, critica pârâtului apelant referitoare la cuantumul despăgubirilor este neîntemeiată, întrucât, în raport de suferinţele psihice şi fizice suferite de reclamant şi familia acestuia, şi de principiul echităţii, suma de 120.000 euro ce urmează a fi acordată reprezintă o indemnizaţie justă, rezonabilă şi proporţională cu întinderea prejudiciului moral cauzat.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată a declarat recurs Statul Român, prin M.F.P., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Suma acordată de instanţa de apel, în cuantumul de 120.000 euro reprezentând daune morale este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi;
- Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul „moral" este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale care le poate acorda reclamantului cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată;
- La repararea daunelor morale instanţa de jduecată trebuie să ţină seama şi de criteriul echităţii.
Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Recursul nu este fondat
Recurentul-pârât contestă cuantumul daunelor morale stabilit în apel, susţinând că acesta este prea mare în raport de prejudiciul moral suferit de reclamantul S.I., că nu respectă criteriile legale şi jurisprudenţiale în materie şi că dă loc la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.
Ca situaţie de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., s-a reţinut în etapele procesuale anterioare că reclamantul a suferit, dat fiind faptul că tatăl său a fost condamnat de Tribunalul Militar prin sentinţa penală nr. 49/1950 în baza art. 209 C. pen., la 6 ani pentru infracţiunea de uneltire, contra ordinii sociale. În anul 1955 tatăl reclamantului, S.T. a fost eliberat, iar în anul 1955, datorită condiţiilor foarte dure de la Penitenciarul Gherla, a decedat.
Or, faţă de această situaţie de fapt, în mod legal instanţa de apel a considerat că o sumă de 120.000 euro reprezintă o compensaţie echitabilă şi justificată pentru prejudiciul moral încercat de reclamant.
Art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009 prevede că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999.
În absenţa altor criterii legale de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea criteriilor cunoscute în doctrină şi jurisprudenţă în materie de daune morale.
Astfel, este de netăgăduit că orice condamnare şi lipsire de libertate pe nedrept produce celui în cauză suferinţe pe plan psihic şi fizic, că asemenea masuri lezează demnitatea şi onoarea, sănătatea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că reclamantul, care se găseşte într-o asemenea situaţie, incontestabil a suferit un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
La stabilirea întinderii acestei compensaţii, instanţa de apel a avut în vedere consecinţele negative suferite pe plan psihic şi fizic de către reclamant, ca urmare a condamnării tatălui său din motive politice, prin raportare la importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care victima a perceput consecinţele vătămării, luând în considerare durata privării de libertate.
În contextul arătat, fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 120.000 euro apare ca fiind conformă criteriilor în materie, cunoscute pe cale doctrinară şi jurisdicţională, iar suma acordată prin hotărârea recurată, cu titlu de daune morale, nu poate fi considerată ca o sursă de îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului, cum greşit susţine recurentul. Prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. Or, acest efect compensatoriu se realizează pe de plin prin suma de 120.000 euro acordată reclamantei cu titlu de daune morale.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial, fiind prin însăşi destinaţia ei, aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumului său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi refuzată nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru victimă, cum greşit se pretinde în recurs, şi aceasta pentru că, cuantumul daunelor morale acordate în instanţă nu este stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, prin raportare la intensitatea şi durata suferinţelor psihice şi fizice încercate de autorul reclamantului pe durata executării pedepsei cu închisoarea în Penitenciarul Gherla şi, ulterior eliberării, determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse cinstei, onoarei, demnităţii, sănătăţii şi libertăţii individuale, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pe căi indirecte, pentru suferinţele îndurate.
Banii trebuie admişi printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru acelaşi motiv pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că deşi nu compensează nimic pot oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate, deşi nici acest aspect nu este de neglijat, cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.
De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede expres, acordarea de despăgubiri ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
Este motivul pentru care, în speţă, instanţele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoaşterii caracterului politic al condamnării tatălui reclamantului prin sentinţa nr. 491/1950 pronunţată de Tribunalul Timişoara, ci i-au acordat acestuia şi despăgubiri băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma condamnării şi privării de libertate din motive politice, stabilind un cuantum al despăgubirilor care reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat.
O atare soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a C.E.D.O., care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare şi arestare pe nedrept, doar la constatarea încălcării convenţiei ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, care nu înseamnă, însă, o sumă modică, cum neîntemeiat se pretinde în recurs.
Aşadar, nu se poate susţine că suma de 120.000 euro ar fi disproporţionat faţă de traumele psihice şi fizice încercate de reclamant ca urmare a condamnării şi privării de libertate din motive politice a tatălui său. Cuantumul despăgubirilor băneşti acordate respectă principiul proporţionalităţii cu intensitatea şi gravitatea suferinţelor psihice încercate de tatăl reclamantului, raportat atât la durata privaţiunii de libertate, cât şi la situaţia sa socială concretă urmare a condamnării din motive politice.
Rezultă că legalitatea hotărârii recurate se confirmă sub aspectul despăgubirilor acordate reclamantului cu titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, recursul pârâtului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caras-Severin împotriva Deciziei nr. 159/ A din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3014/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2820/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
