ICCJ. Decizia nr. 3073/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3073/2011
Dosar nr.1606/1/2010
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 336 din 10 august 2001, contestatoarea B.D. a solicitat Primăriei Comunei Z. restituirea imobilelor situate pe raza localităţii Z. la nr. A şi B, preluate de stat de la antecesorul său, C.T. Pârâtul Primarul Comunei Z. a respins cererea pe considerentul că nu a fost transmisă prin executorul judecătoresc în a cărui rază teritorială se află imobilele solicitate.
Prin sentinţa civilă nr. 1575/2003 pronunţată de Tribunalul Hunedoara a fost respinsă contestaţia, sentinţa fiind menţinută prin Decizia civilă nr. 396/A/2001 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7014/2005, constatând că prin art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi art. 22 nu s-a stabilit vreo sancţiune pentru nerespectarea obligaţiei de transmitere a notificării de restituire a imobilelor prin executor judecătoresc, a admis recursul, a casat Decizia şi sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare instanţei de fond.
În rejudecare, Tribunalul Hunedoara a constatat că B.D. este fiica proprietarului tabular C.T., condamnat prin sentinţa penală nr. 1155/1959 a Tribunalului Popular al Raionului I. la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 284/1947, precum şi la pedeapsa complementară a confiscării întregii averi mobile şi imobile, sentinţa rămânând definitivă prin Decizia penală nr. 2727/1959.
S-a reţinut că prin OUG 190/2000, modificată prin Legea nr. 591/2004 a fost inclusă în categoria actelor normative în temeiul cărora s-au operat preluări abuzive de bunuri proprietate personală şi Legea nr. 284/1947, astfel încât confiscările imobiliare dispuse în temeiul acestui act normativ sunt considerate abuzive.
În baza art. 1, 7, 9 din Legea nr. 10/2001 şi ţinând cont de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză instanţa a concluzionat că se impune admiterea contestaţiei şi obligarea primarului să emită dispoziţie motivată de restituire în natură a imobilelor situate administrativ pe raza localităţii Z. nr. A şi B. A fost obligat Consiliul Local al Comunei Z., în calitate de administrator al bunurilor statului, să despăgubească contestatoarea cu 942.197.230 ROL, reprezentând preţul tehnic al lucrărilor de refacere a construcţiilor, în temeiul art. 46, 41 din Legea nr. 10/2001 şi art. 12 din Legea nr. 213/1998.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia civilă nr. 234/A/2007 a respins apelul formulat de Consiliul Local al Comunei Z., obligând apelatul la cheltuieli de judecată de 500 RON către contestatoare. S-a reţinut că, în precizare de acţiune, contestatoarea a cerut despăgubiri pentru degradările cauzate imobilelor la care este îndreptăţită cauzate din culpa pârâţilor. Pârâţii nu au contestat starea de fapt, doar obligaţia de a plăti aceste despăgubiri.
Recursul declarat împotriva acestei decizii de pârâtul Consiliul Local al Comunei Z. a fost admis prin Decizia civilă nr. 2187 din 1 aprilie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a fost casată Decizia Curţii de Apel Alba Iulia şi trimisă cauza pentru rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe. Totodată a fost respins recursul declarat de contestatoarea B.D. împotriva aceleiaşi decizii.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 Consiliul Local Z. nu avea calitatea de deţinător al imobilelor, acestea aflându-se în domeniul privat al statului, şi în administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, situaţie care nu exclude calitatea de unitate deţinătoare a Consiliului Local Z. deoarece prin protocolul încheiat între Centrul de Sănătate I. şi Primăria Comunei Z. în 30 iunie 2003, imobilele au fost trecute, în baza prevederilor HGR. nr. 867/2002 în domeniul public al comunei Z. şi în administrarea Consiliului Local Z. Fiind incidente prevederile art. 9.1 din HG nr. 250/2007, a fost respinsă această critică, fiind nefondată, formulată de recurent privind calitatea sa de unitatea deţinătoare.
A fost respinsă, de asemenea, critica formulată de recurent referitoare la nelegală extindere a acţiunii de către reclamantă în al doilea ciclu procesual, cu privire la capătul de cerere referitor la despăgubiri, fiind o critică formulată pentru prima dată în recurs.
A fost admisă critica formulată de recurentul Consiliului Local Z. referitoare la obligaţia de plată a sumei de 94.219,723 RON pentru refacerea imobilelor, cu motivarea că nu a fost pe deplin stabilită situaţia de fapt. Astfel, prin expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză, s-a stabilit numai cuantumul preţului tehnic de refacere a construcţiilor ca fiind de 942.197.230 RON, însă nu s-a stabilit când au fost aduse aceste degradări construcţiilor, respectiv anterior sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. De aceea, s-a stabilit ca necesară completarea probatoriului pentru a se stabili perioada în care s-au produs degradările la imobil, iar în măsura în care s-au produs după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, efectuarea unei noi expertize tehnice judiciare.
Contestaţia în anulare formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 7490 din 27 noiembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, în Dosar nr. 3415/1/2008.
În rejudecarea apelului, Consiliului Local Z. a depus „întâmpinare" solicitând respingerea cererii formulate de reclamanta B.D. privind preţul tehnic de refacere a construcţiilor degradate, susţinând că la data depunerii cererii în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamantă imobilul care face obiectul restituirii nu era în proprietatea publică sau privată a comunei şi prin protocolul încheiat între Centrul de Sănătate I. şi Primăria Comunei Z. înregistrat sub nr. 302 din 30 iunie 2003 comisia numită de directorul Centrului de Sănătate I. a procedat la predarea, iar comisia numită de Primarul Comunei Z., a procedat la primirea imobilelor din folosinţa Centrului de Sănătate I. în vederea trecerii acestora din domeniul privat al Statului Român şi administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în domeniul public al comunei Z. şi administrarea Consiliului Local Z. Datele de identificare ale imobilelor care au făcut obiectul protocolului de predare primire sunt menţionate în anexa 2 care a însoţit protocolul şi în care apare la pct. 1 „clădire dispensar Z." cu o valoare de inventar de 146.300 RON. În aceste condiţii, intimatul susţine că nu avea calitatea de deţinător al imobilului, întrucât acesta se afla în domeniul privat al Statului Român. Oricum, la momentul preluării, imobilele erau deja degradate, nefiind utilizate de Centrul de Sănătate I. din 1986, motiv pentru care dispensarul funcţiona într-o altă locaţie. Chiar dacă imobilul s-ar fi aflat în proprietatea comunei, nu ar fi fost posibilă dispoziţia de restituire întrucât nu s-au respectat prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - elocventă fiind sentinţa civilă nr. 1575/2003 a Tribunalului Hunedoara. Suma stabilită prin expertiza tehnică acoperă cheltuielile necesare refacerii imobilului şi aducerea lui la stadiul de imobil nou. Reclamanta a cerut plata contravalorii degradărilor aduse imobilului doar în rejudecarea cauzei. Dacă reclamanta era mai diligentă putea obţine restituirea imobilului în baza Legii nr. 112/1995.
În drept se invocă Legea nr. 10/2001, HG nr. 498/2003, 250/2007, art. 299 şi urm. C. proc. civ., Decizia nr. 1215/2007 a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 7490 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Jusţitie.
Reclamanta B.D. prin notele de şedinţă a arătat că „protocolul" invocat ridică semne de întrebare în sensul că imobilul în litigiu nu face parte din anexele hotărârilor de guvern invocate, transmise şi pe de altă parte, din anul 2002 Ministerul Sănătăţii purta numele de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, iar ştampila aplicată pe „Protocol" este a Ministerului Sănătăţii. Acest protocol a fost invocat doar în recurs, iar în motivele de apel s-a menţionat că imobilul a fost închiriat unor persoane fizice.
Reclamanta intimată a depus în copie HG nr. 867/2002 şi lista anexă cuprinzând imobilele care au trecut din domeniul privat al statului şi administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în domeniul public al judeţelor şi administrarea consiliilor judeţene; copie a HG nr. 165/2003 pentru completarea anexei la HG nr. 867/2002; copia protocolului din 30 iunie 2003 încheiat între Centrul de Sănătate I. şi Primăria Comunei Z., fişa mijlocului fix, situaţia privind datele de identificare a imobilelor (construcţii şi terenuri).
Prin Decizia civilă nr. 202/A din 10 decembrie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Z. şi a obligat apelantul să plătească intimatei B.D. cheltuieli de judecată de 1.100 RON în apel.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel, raportat la Decizia de îndrumare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în cauză şi în temeiul art. 315 C. proc. civ., a reţinut, în esenţă, următoarele:
În apelul înregistrat la data de 3 august 2007 în Dosar nr. 2013/97/2006, apelantul Consiliul Local Z. a criticat Decizia civilă nr. 305/2007 pronunţată de Tribunalul Hunedoara prin care a fost obligat la plata sumei de 94.219,7230 RON reprezentând preţul tehnic al reparaţiilor la imobilul în litigiu, susţinând că potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu are obligaţia de a achita despăgubirile. În al doilea rând invocă faptul că imobilul de la nr. B revendicat de reclamantă a fost folosit de Primăria Comunei Z. pe perioada administrării ca şi locuinţă socială, iar familiile care au beneficiat de locuinţă, (atât anterior, cât şi la momentul promovării apelului), au efectuat lucrări de întreţinere, evitând degradarea imobilului în litigiu.
Aşadar, în rejudecarea apelului să se ţină seama atât de aspectele invocate la data de 3 mai 2007, cât şi de susţinerile din aşa-zisa întâmpinare şi de indicaţiile din Decizia de casare.
Din examinarea HG nr. 867/2002 şi a listei anexe la hotărâre, a HG nr. 165/2003 nu rezultă că imobilul în litigiu, situat în comuna Z., ar fi fost inclus în această categorie de imobile trecute în administrarea consiliilor judeţene. Apoi, în protocolul din 30 iunie 2003 încheiat între Centrul de Sănătate I. şi Primăria Comunei Z., s-a prevăzut că în baza HG nr. 867/2002 comisiile au efectuat predarea primirea imobilelor din folosinţa Centrului de Sănătate I. pentru trecerea acestora din domeniul privat al statului şi administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în domeniul public al comunei Z. şi administrarea Consiliului Local Z., situaţia imobilelor predate fiind prevăzută în anexa 3 la protocol. La pct. 1 al anexei 3 din situaţie este menţionat clădire dispensar Z., valoare de 146,3 mii RON.
La solicitarea apărătorului reclamantei, Direcţia de Sănătate Publică Hunedoara a comunicat că imobilul fostului dispensar comunal Z. a fost preluat, sau trebuia preluat de Consiliul Local Z., în baza OG nr. 70/2002, a instrucţiunilor Ministerului Sănătăţii şi Familiei şi MAP din 16 ianuarie 2003, a HGR. nr. 866/2002, 867/2002 emise în aplicarea Legii nr. 213/1998.
Potrivit art. 1 din OG nr. 70/2002 terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile sanitare publice de interes judeţean sau local (… ) se află în administrarea consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor (…).
Aşadar, în baza OG nr. 70/2002, s-a făcut trecerea imobilului din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în administrarea Consiliului Local Z., încheindu-se protocolul menţionat anterior.
Martorii audiaţi de instanţă au declarat că imobilul a fost folosit ca dispensar în perioada 1961-1987, când, din cauza degradărilor produse în imobil, a fost schimbată locaţia dispensarului. Din acel an, imobilul a mai fost închiriat unor muncitori care lucrau în construcţii şi în 2003 s-a încheiat protocolul de predare primire imobil, menţionat.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a stabilit un preţ tehnic de refacere a lucrărilor, a construcţiilor, menţionând că nu se poate face o evaluare a degradărilor produse la imobil până în 2001, sau din 2001 la zi.
Prin hotărârea nr. 142/1997 a Comisiei judeţene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, a fost respinsă cererea reclamantei B.D. de restituire în natură a imobilului. Deci, reclamanta a uzat de Legea nr. 112/1995, însă fără a obţine rezultatul scontat, deci susţinerea apelantului în acest sens va fi înlăturată ca nefondată.
Instanţa de apel a reţinut că nu poate fi supusă analizei problema calităţii pârâtei de unitate deţinătoare a imobilului prin prisma Legii nr. 10/2001, sau a obligaţiei sale de a emite dispoziţie de răspuns la notificare, aceste aspecte fiind tranşate de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care are forţă obligatorie, potrivit art. 315 C. proc. civ.
Singurul aspect care trebuie clarificat se referă la obligarea pârâtului de a plăti despăgubirile. Din chiar susţinerile apelantului, confirmate de martorii audiaţi, rezultă că acesta a închiriat imobilul unor terţe persoane, chiar înainte de a se încheia protocolul de primire cu Centrul de Sănătate pentru imobilul în litigiu. Expertiza efectuată în cauză nu a lămurit această problemă în condiţiile în care dispensarul nu a mai funcţionat în acea locaţie din 1987 şi a fost locuit doar sporadic de la acea dată, în prezent fiind de neutilizat.
Din aceste probe rezultă că apelantul pârât chiar dacă a intrat în posesia imobilului în 2003, prin prisma Legii nr. 10/2001 are calitatea de unitate deţinătoare şi a dispus de construcţie şi anterior acestei date, motiv pentru care este justificat a răspunde, în temeiul art. 41 din Legea nr. 10/2001 republicată, de prejudiciile cauzate edificiului. Cert este că imobilul a fost în permanenţă în proprietatea Statului Român, indiferent de instituţia care a administrat imobilul sau care a dispus de imobil.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal pârâtul Consiliul Local al Comunei Z., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în temeiul dispoziţiilor art. 299 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, se arată că, în temeiul dispoziţiilor art. 41, alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Distrugerile şi degradările cauzate imobilelor care fac obiectul prezentei legi după intrarea în vigoare a acesteia şi până în momentul predării efective către persoana îndreptăţită cad în sarcina deţinătorului imobilului".
Prin protocolul încheiat între Centrul de Sănătate I. şi Primăria Comunei Z., înregistrat la registratura primăriei în data de 30 iunie 2003, comisia numită de directorul Centrului de Sănătate M. a procedat la predarea, iar comisia numită de Primarul Comunei Z., a procedat la primirea imobilelor din folosinţa Centrului de Sănătate I., în vederea trecerii acestora din domeniul privat al Statului şi administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, în domeniul public al comunei Z. şi administrarea Consiliului Local Z. Datele de identificare ale imobilelor care au făcut obiectul predării au fost identificate prin anexa nr. 3 care a însoţit protocolul de predare-primire, în care, la pct. 1 apare „Clădire Dispensar Z.", cu o valoare de inventar de 146.300 RON.
Având în vedere că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 Consiliul Local al Comunei Z. nu avea calitatea de deţinător al imobilului se afla în imposibilitate de a încheia un proces-verbal privind starea de fapt a imobilului, astfel nu îi pot fi incidente aceste prevederi legale, care reglementează, fără a lăsa loc de echivoc, faptul că în sarcina deţinătorului imobilului cad distrugerile şi degradările cauzate imobilului, după intrarea in vigoare a Legii nr. 1/2001, deci după data de 14 februarie 2001.
La momentul preluării imobilele se aflau într-o avansată stare de degradare, nemaifiind folosite de către Centrul de Sănătate I. încă din anul 1986, fapt ce rezultă şi din valoarea foarte mică de inventar, precum şi faptul că în anexa 3 se specifică că imobilul necesită lucrări de reparaţii.
Consideră atât nelegal cât şi imoral ca el să fie obligat la plata sumei de 219,723 RON, pentru refacerea unui imobil care s-a degradat în perioada ulterioară intrării în proprietatea sa precum şi a intrării în vigoare a Legii nr. 1/2001, întărind încă odată ideea că se încalcă şi se depăşeşte litera legii, stabilindu-se o suma de bani care ar acoperii toate distrugerile aduse imobilului încă de la data preluării lui, din anul 1959.
În Decizia atacată instanţa de apel reţine faptul că: „Direcţia de Sănătate Publică Hunedoara a comunicat că imobilul fostului Dispensar Z. a fost preluat, sau trebuia preluat de Consiliul Local Z., în baza HG nr. 70/2002 şi a instrucţiunilor Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi MAP din 16 ianuarie 2003, a HG nr. 36/2002, 867/2002 emise în aplicarea Legii nr. 213/1998.
Art. 1 din OG nr. 70/2002 prevede că terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile sanitare publice de interes judeţean sau local (...) se află în administrarea consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor".
Aşadar, în baza OG nr. 70/2002 s-a făcut trecerea imobilului din administrarea Ministerului Administraţiei şi Familiei în administrarea Consiliului Local Z., încheindu-se protocolul menţionat anterior.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a stabilit un preţ tehnic de facere a lucrărilor, a construcţiilor, menţionând că nu se poate face o evaluare a degradărilor produse până în 2001 sau din 2001 la zi".
Totuşi, peste toate actele aflate la dosar instanţa de apel a audiat martori care au declarat că imobilul a fost folosit ca dispensar în perioada 1961-1987, iar din cauza degradărilor a fost schimbată locaţia dispensarului şi mai mult au avut ei cunoştinţă că imobilul a fost închiriat de către Consiliul Local Z. unor muncitori care lucrau în construcţii, iar ulterior a fost încheiat protocol de predare primire.
Însă după cum se poate observa instanţa de apel s-a limitat a lua în seama doar declaraţiile martorilor şi nu a ţinut seama că nu a fost depus nici un contract de închiriere care să confirme cele declarate şi nici nu s-a solicitat Consiliului Local să arate dacă în bugetul său au intrat sume de bani care să reprezinte contravaloarea chiriei pentru imobilele, care ar fi fost închiriate.
Deci singurul act legat de trecerea imobilului în proprietatea publică a comunei Z. şi în administrarea Consiliului Local Z. şi anume protocolul înregistrat în 30 iunie 2003 a fost trecut uşor cu vederea, fiind mult mai multe de luat în seamă nişte declaraţii ale unor martori care nu aveau de unde cunoaşte cu exactitate situaţia reală a imobilului, introducându-se astfel un nou miloc de probă şi anume „zvonul". Mai mult instanţa de apel a răsturnat forţa probantă a dovezilor, unde în mod normal se acordă preferinţă probei scrise faţă de proba testimonială şi a ţinut seama exclusiv de declaraţiile martorilor.
În ceea ce priveşte expertiza efectuată în apel consideră că propunerea făcută de către expert cu privire la preţul tehnic de refacere a lucrărilor imobilului solicitat nu avea caracter obligatoriu pentru instanţa de judecată, cu atât mai mult cu expertul a calculat valoarea care ar aduce imobilul la starea de imobil nou, încălcându-se şi în acest caz prevederile art. 41, alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unde precizează termenul de la care curge obligaţia deţinătorului de a suporta cheltuielile legate de lucrările de refacere a imobilelor.
În prima filă a completării la expertiză întocmită în Dosarul nr. 2019.1/97/2006 expertul consemnează următoarele:
„Având în vedere starea tehnică a clădirii nu pot evalua nişte degradări care s-au desfăşurat în mod firesc datorită intemperiilor dar şi a acţiunii de vandalizare a localnicilor. Pot afirma că din anul 2006 şi până în prezent nu se observă schimbări foarte evidente ale stării tehnice a construcţiei".
Ca o concluzie firească ce se poate desprinde din cele consemnate de expert potrivit cărora din anul 2006 până în 2009 (în trei ani) imobilului nu a suferit schimbări evidente în ceea ce priveşte starea tehnică, constă în faptul că din anul 2003 până în anul 2006 clădirea nu s-ar fi putut degrada atât de mult încât să i se impute toate distrugerile şi degradările.
De asemenea, precizează faptul că potrivit Deciziei Tribunalului rem nr. 2182 din 03 octombrie 1973, în caz de casare cu trimitere, instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat, prin urmare în cauza de faţă trebuie observat faptul că atât în fond, cât şi în apelul şi recursul care au făcut obiectul Dosarelor nr. 1575/2003, 4647/2003 şi 9672/2003, reclamanta a solicitat doar restituirea în natură a imobilului, iar după ce cauza a fost trimisă spre rejudecare, reclamanta şi-a extins acţiunea solicitând şi obligarea la plata contravalorii degradărilor produse imobilului, din culpa deţinătorului, solicitându-se în acest sens efectuarea unei expertize tehnice de specialitate şi construcţii.
Potrivit art. 132, alin. (1) C. proc. civ. până la prima zi de înfăţişare instanţa poate da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a depune dovezi, ori în cazul de faţă reclamanta intimată şi-a completat cererea doar în rejudecare, însă Tribunalul Hunedoara nu a ţinut seama de prevederile legale, ba mai mult i-a şi admis acţiunea aşa cum a fost precizată doar în rejudecare.
Tribunalul Suprem prin Decizia nr. 691/1960 stabilea că „Modificarea unei acţiuni poate avea loc numai în faţa primei instanţe, până la primul termen de judecată, iar nu şi înaintea instanţei de trimitere.
Ţinând seama de toate aspectele mai sus invocate solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca prin hotărârea ce o va pronunţa să modifice Decizia atacată în sensul de a nu mai fi obligat Consiliului Local al Comunei Z. la plata sumei de 94.219,723 RON reprezentând „preţul tehnic al lucrărilor de refacerea construcţiilor".
În drept, îşi întemeiază susţinerile pe prevederile Legii nr. 10/2001, publicată cu modificările şi completările ulterioare, ale Hotărârii Guvernului României nr. 498/2003, Hotărârii Guvernului nr. 250/2007, precum şi ale art. 299, şi 304 pct. 9 din C.proc. civ.
Recursul este nefondat.
Referitor la critica privind nelegala extindere a acţiunii de către reclamantă în al doilea ciclu procesual, cu capătul de cerere referitor la despăgubiri, respectiv încălcarea disp. art. 132 alin. (1) C. proc. civ., iinstanţa de recurs reţine că acest aspect a fost tranşat prin Decizia de casare nr. 2187 din 14 aprilie 2007 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare tocmai pentru a se stabili cuantumul despăgubirilor datorate de recurentul pârât reclamantei.
Totodată prin aceeaşi decizie de casare s-a stabilit cu putere de lucru judecat că pârâtul recurent are calitate de unitate deţinătoare a imobilului în litigiu în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001.
Ca urmare întrucât instanţa de recurs a dezlegat cele două probleme de drept, în rapoart de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., aceste dezlegări sunt obligatorii după casare pentru instanţele care rejudecă cauza, iar problemele dezlegate nu mai pot fi repuse în discuţie de către părţi şi nu mai pot face obiectul analizei instanţei de judecată.
Pe fondul cauzei este nefondată critica recurentului referitoare la faptul că nu are obligaţia de plată a despăgubirilor solicitate de reclamantă, întrucât disp. art. 41 din Legea nr. 10/2001 prevăd expres că despăgubirile şi degradările cauzate imobilelor care fac obiectul legii după intrarea sa în vigoare şi pănâ în momentul predării efective persoanei îndreptăţite cad în sarcina deţinătorului imobilului.
Chiar dacă recurentul pârăt a intrat în posesia imobilului restituit reclamantei, în anul 2003 conform protocolului de predare primire încheiat cu dispensarul local în 30 iunie 2003, iar expertul nu a putut delimita degradările produse imobilului înainte de 2001 şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, îi incumbă obligaţia de plată reglementată de art. 41 din lege, întrucât acesta a dispus de imobil şi anterior preluării.
Motivul de recurs ce vizează critica hotărârii recurate cu privire la aprecierea probatorului administrat în cauză, nu reprezintă o critică de nelegalitate ci de netemeinicie ce nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs întrucât nu se circumscrie nici unuia din motivele de casare sau modificare prev. de art. 304 C. proc. civ.
Pentru toate aceste argumente Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Comunei Z. împotriva deciziei nr. 202/A din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3080/2011. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 3064/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
