ICCJ. Decizia nr. 3091/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3091/2011
Dosar nr. 11118/118/2010
Şedinţa publică de la 12 octombrie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele :
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Constanţa, secţia comercială, înregistrată sub nr. 11118/118 din 03 septembrie 2010, reclamanta SC C.S.S. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC O.T. SA, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:
- obligarea pârâtei la plata sumei de 1.102.174, 93 lei reprezentând contravaloarea serviciului prestat în perioada martie 2008 - mai 2009 în baza contractului din 30 noiembrie 2007;
- obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0,1 % din plata neefectuată aferentă fiecărei facturi conform art. 10.2 din contract.
Reclamanta a fost citată cu menţiunea de a achita plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 8.595,74 lei aferentă acţiunii şi de a aplica timbru judiciar în valoare de 5 lei, precum şi de a cuantifica pretenţiile aferente capătului doi al cererii, obligaţii pe care reclamanta nu şi le-a onorat, situaţie în care în şedinţa de judecată din 25 ianuarie 2011, instanţa a invocat din oficiu excepţia de netimbrare a acţiunii.
Pârâta reprezentată de apărătorul ales, a solicitat admiterea excepţiei de netimbrare a acţiunii, cu consecinţa anulării acţiunii ca netimbrată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 499/Com din 25 ianuarie 2011, Tribunalul Constanţa a admis excepţia de netimbrare, a anulat, ca netimbrată acţiunea formulată de reclamanta SC C.S.S. SRL, respingând cererea pârâtei de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 ce prevăd că, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar potrivit alin. (2) al art. 20 din aceeaşi lege, dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată, până la primul termen de judecată, iar, potrivit alin. 3, neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii. Totodată, art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 prevede că, în cazul nerespectării dispoziţiilor ordonanţei, se va proceda conform dispoziţiilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru.
Faţă de neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru şi de aplicare a timbrului judiciar, în temeiul normelor legale enunţate, instanţa de fond a anulat acţiunea ca netimbrată.
În ce priveşte cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a respins-o, constatând că, pârâta nu a făcut dovada executării plăţii onorariului de avocat deoarece, a depus doar factura emisă în vederea încasării.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC O.T. SA Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a procedat la respingerea cererii privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, atât timp cât, în data de 17 ianuarie 2011 s-a perfectat de către pârâtă şi Cabinetul de Avocat „A.A." contractul de asistenţă juridică din 2011, reprezentând acordarea asistenţei juridiciare şi reprezentare în faţa instanţei - Tribunal Constanţa, Dosar nr. 11118/118/2010, în care reclamanta este SC C.S.S. SRL, onorariu convenit pentru reprezentarea în acesta dosar s-a stabilit la suma de 20.000 lei + T.V.A.
Se mai arată că în temeiul contractului a fost depusă în dosar împuternicirea avocaţială şi întâmpinare la data de 21 ianuarie 2011, pentru a fi comunicată reclamantei până la termenul de judecată din data de 25 ianuarie 2011, iar în temeiul contractului de asistenţă juridică a fost emisă factura din 19 ianuarie 2011, achitată de SC O.T. SA, sens în care a depus copia actelor la care a făcut referire în conţinutul acestora.
Prin Decizia nr. 40/Com din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, - a fost admis apelul comercial declarat de pârâta împotriva sentinţei tribunalului pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a fost admis capătul de cerere privind obligarea la cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi decizie a fost obligată intimata la plata sumei de 24.800 lei cheltuieli de judecată către apelantă şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii nu a fost soluţionată în fond, ci a fost anulată ca netimbrată, împrejurare ce nu poate să justifice respingerea cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată, deoarece acordarea lor se bazează pe culpa procesuală a părţii din vina căreia s-a purtat procesul, aşa încât, aceasta trebuie să răspundă în toate cazurile în care partea adversă a efectuat anumite cheltuieli, indiferent de modul în care a fost soluţionat litigiul.
În atare situaţie, în mod nelegal, instanţa de fond a procedat la respingerea cererii formulate de pârâta SC O.T. SA, privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, cu reţinerea că, „Pârâtul nu a făcut dovada executării plăţii onorariului de avocat, deoarece a depus doar factura emisă în vederea încasării".
În speţă, instanţa de apel a constatat că, la data de 17 ianuarie 2011 a fost perfectat contractul de asistenţă juridică din 2011 între SC O.T. SA şi Cabinet Avocatură „A.A.", având ca obiect asistenţă juridică şi reprezentare în faţa instanţei - Tribunalul Constanţa - Dosar nr. 11118/118/2010, în care reclamantă este intimata SC C.S.S. SRL, stabilindu-se onorariul cuvenit pentru reprezentare la suma de 20.000 lei + T.V.A.
Aşa se explică că, în temeiul acestui contract a fost depusă la dosar împuternicirea avocaţială şi întâmpinarea necesară soluţionării cauzei, în faţa instanţei de fond la 21 ianuarie 2011, pentru a fi comunicată reclamantei până la termenul de judecată din data de 25 ianuarie 2011, iar în temeiul aceluiaşi contract a fost emisă factura din 19 ianuarie 2011, achitată de SC O.T. SA.
Dintr-o altă perspectivă, potrivit art. 31 din Legea nr. 51/1995 cu modificările ulterioare, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului, instanţa nefiind îndreptăţită să reducă cuantumul onorariului stabilit de avocat cu clientul său.
Mai mult decât atât, în cauză s-a făcut dovada că, intimata reclamantă SC C.S.S. SRL a formulat o acţiune identică ca obiect şi părţi la Tribunalul Bucureşti, înregistrată sub nr. 5984/3/2011 cu prim termen de judecată la data de 10 aprilie 2012, astfel încât, toate susţinerile făcute de aceasta prin întâmpinare, apar ca fiind nefondate.
Prin urmare, instanţa de apel a admis apelul declarat şi schimbată sentinţa tribunalului numai în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea intimatei reclamante SC C.S.S. SRL la plata cheltuielilor de judecată, aferente soluţionării cauzei şi s-a dispus obligarea intimatei la plata sumei de 24.800 lei (onorariu avocat + T.V.A.) către pârâta SC O.T. SA, cu menţinerea celelalte dispoziţii cuprinse în hotărârea apelată.
Împotriva deciziei pronunţate în apel reclamanta a declarat recurs criticând în esenţă soluţia dată sub aspectul greşitei acordări a cheltuielilor de judecată părţii adverse raportat la dispoziţiile art. 274 C.procciv.
În motivarea recursului reclamanta a arătat, în esenţă, ca pârâta nu a făcut dovada plăţii onorariului de avocat, în opinia sa, în mod nelegal au fost aplicate dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. în sensul obligării la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care pârâta nu a făcut această dovadă raportat la art. 1169 C. civ. De asemenea, a mai susţinut recurenta că instanţa de apel în mod nelegal a constatat că factura emisă de cabinetul de avocat face dovada achitării onorariului de avocat, înscris care nu probează efectuarea plăţii, sens în care invocă decizii ale instanţei supreme vizând dovada plăţii onorariului de avocat; sub acest aspect recurenta arată că factura fiscală nu face această dovadă, ci numai chitanţa în original sau alt instrument de plată justificativ - pe care nu îl indică - al achitării onorariului de avocat. Prin urmare, acordarea cheltuielilor de judecată se face numai în măsura în care acestea sunt dovedite cu acte justificative, aşa cum a statuat şi C.E.D.O. în cazul Albina împotriva României - hotărârea din 28 aprilie 2005 - şi cazul Weissman şi alţii împotriva României.
Recurenta susţine, în acelaşi context criticat, că decizia recurată este nelegal şi din perspectiva inexistenţei caracterului real, necesar şi rezonabil al cheltuielilor de judecată, critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., în argumentarea căruia arată că instanţa de apel a făcut o gravă confuzie între raportul juridic, client şi avocat şi raportul juridic dintre partea căzută în pretenţii şi apărătorul părţii adverse.
Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 51/1995, republicată privind Legea de organizare şi exercitare a profesiei de avocat şi art. 274 alin. (3) C. proc. civ. raportat la apărarea făcută de apărătorul părţii adverse în 8 zile de la data semnării contractului de asistenţă judiciară prin prezentarea la un singur termen şi depunerea unei întâmpinări în litigiul de faţă când s-a invocat excepţia netimbrării acţiunii reclamantei, iar instanţa a anulat acţiunea ca netimbrată.
Toate aceste împrejurări nu justifică acordarea unui onorariu de avocat de 248 de milioane lei, pe de o parte, iar pe de altă parte, instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., neţinând cont de natura activităţii prestate, complexitatea, riscul implicat de existenţa litigiului, reputaţia celui care acordă asemenea servicii, de aşa manieră încât să nu fie exagerate. Mai susţine recurenta că partea aflată în culpă procesuală nu poate fi obligată la acoperirea cheltuielilor efectuate de pârâtă cu titlu de onorariu de avocat, în măsura în care onorariul depăşeşte prin cuantum valoarea muncii efectiv prestate de avocat.
În consecinţă, recurenta a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi pe fond respingerea cererii formulată de pârâtă de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, iar, în subsidiar a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul obligării reclamantei la plata unor cheltuieli de judecată reale, necesare şi rezonabile în sensul aplicării dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.
Recursul este fondat, conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Referitor la critica recurentei privind motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să îl admită, întrucât aşa după cum se poate observa, instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în sensul că : „ judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".
La baza obligaţiei de acordare a cheltuielilor de judecată, temeiul juridic al acordării, se află în culpa procesuală dedusă din expresia" partea care cade în pretenţiuni".
Astfel, constatând că reclamanta trebuia să achite plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 8.595,74 lei aferentă acţiunii şi de a aplica timbru judiciar în valoare de 5 lei, cu obligaţia de a cuantifica pretenţiile aferente capătului doi al cererii - plata penalităţilor de 0,1 % din plata neefectuată aferentă fiecărei facturi -obligaţii pe care reclamanta nu şi le-a onorat, situaţie în care la cel de-al doilea termen de judecată din data de 25 ianuarie 2011 tribunalul a invocat excepţia de netimbrare a acţiunii, excepţie ce a fost invocată şi de partea adversă prin întâmpinare.
Acţiunea reclamantei a fost anulată ca netimbrată, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamantă a obligaţiei legale de timbrare, dezbaterile purtându-se numai cu privire la acest aspect, iar pârâta şi-a formulat apărările pe excepţia netimbrării şi pe fondul cauzei prin întâmpinarea depusă la data de 21 ianuarie 2011, aflată la fila 62 dosar fond.
Ceea ce constată Înalta Curte este că instanţa de apel nu a luat în considerare în mod legal şi temeinic valoarea pricinii, precum şi celălalt criteriu, ambele prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., proporţionalitatea onorariului de avocat cu volumul de muncă presupus în pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Faptul că, în cadrul apărării, avocatul pârâtei a înţeles să invoce cu prioritate excepţia netimbrării acţiunii şi că refuzul reclamantei de a se conforma dispoziţiilor legale imperative de a timbra au condus la anularea cererii, şi, aşa fiind, la scurtarea duratei procesului, nu îndreptăţeşte instanţa de apel să oblige reclamanta la o sumă exagerat de mare, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Aceasta cu atât mai mult cu cât pricina a fost soluţionată la al doilea termen şi numai pe excepţia timbrării, aspecte ce nu au necesitat o pregătire laborioasă, complexă şi minuţioasă din partea apărătorul ales al părţii în temeiul contractului de asistenţă juridică, în speţa avocatul pârâtei.
Prin acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul cerut de apărătorul pârâtei, instanţa de apel nu a ţinut seamă de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi de finalitatea acestui text de lege.
De altfel, cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite, scop în care, la închiderea dezbaterilor părţile vor prezenta instanţei un decont al cheltuielilor făcute, însoţite de acte doveditoare.
În cauză, la data de 17 ianuarie 2011 a fost perfectat contractul de asistenţă juridică între SC O.T. SA şi Cabinet Avocatură „A.A.", având ca obiect asistenţă juridică şi reprezentare în faţa instanţei - Tribunalul Constanţa - Dosar nr. 11118/118/2010, în care reclamantă este intimata SC C.S.S. SRL, stabilindu-se onorariul cuvenit pentru reprezentare la suma de 20.000 lei + T.V.A., în temeiul cărora pârâta şi-a formulat apărările, depunând şi împuternicirea avocaţială, în baza cărora s-a emis factura - reprezentând onorariu de avocat din 19 ianuarie 2011, depusă în copie la dosarul de fond.
Prin urmare sunt întemeiate şi criticile recurentei cu privire la nedepunerea dovezii pentru acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât pârâta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, factura fiscală fiind un instrument de plată care face dovada achitării onorariului de avocat, numai în ipoteza depunerii originalului.
În mod corect instanţa de apel a constatat că pârâta nu a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată pretinse prin actul de la dosarul de fond, contrar regulii stabilite de art. 1169 C. civ., deoarece copia facturii nr. 6 din 19 ianuarie 2011 depus de pârâtă, aflat la fila 68 dosar fond, nu îndeplineşte condiţiile de acordare a sumei reprezentând cheltuieli de judecată, întrucât nu a fost însoţită de acte doveditoare ale plăţii onorariului de avocat. De observat că intimata, prin avocat, în apărarea clientului său a mai invocat o factură, care nu este depusă la dosar; chiar în ipoteza depunerii a acesteia şi a facturii evocate nu constituie acte justificative, acestea din punct de vedere fiscal reprezintă o înştiinţare a unei obligaţii de plată şi nicidecum un act doveditor în sensul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Referitor la chitanţa eliberată de avocat atestă plata şi încasarea onorariului de avocat, constituind un act justificativ care face dovada la acordarea cheltuielilor de judecată; în ce priveşte acest mijloc de plată, instanţa de judecată obligă partea care le cere să depună originalul acesteia, pentru a
De menţionat că aparent dispoziţiile de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. ar intra în conflict cu prevederile art. 34 din Legea nr. 51/1995, republicată, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, conform cărora „contractul dintre client şi avocat nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului„ astfel că instanţele nu mai pot să majoreze sau să micşoreze onorariile avocaţilor. Prin urmare, legea specială ar urma să se aplice cu prioritate. Conflictul este numai aparent, în realitate, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică care îşi produce pe deplin efectele între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi de complexitatea cauzei.
Textul de lege a fost adoptat tocmai în scopul evitării acordării unei sume exagerat de mare, cu titlu de onorariu de avocat, părţii care cade în pretenţii, în condiţiile în care instanţele de judecată nu respectă criteriile de evaluare prevăzute de acest text de lege, nerespectarea lui constituind un efectiv obstacol în calea accesului la justiţie pentru mulţi justiţiabili, persoane fizice sau juridice. Legiuitorul a prevăzut acest text de lege în concordanţă cu principiile constituţionale şi a drepturilor garantate de Constituţia României şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de aşa manieră încât într-o societate democratică, în sensul convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc important, astfel că o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 6 nu ar corespunde cu obiectul şi scopul prevederilor sale. Dreptul la un proces echitabil este o componentă a altui principiu fundamental care rezultă din dispoziţiile Convenţiei puse în aplicare în jurisprudenţa organelor sale, anume afirmarea unei ordini publice europene a drepturilor omului. In cadrul acestei ordini publice, statele semnatare şi-au asumat obligaţii de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenţie să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, iar cele înscrise în art. 6 au acest scop : efectivitatea dreptului la un proces echitabil, text ce impune statelor o obligaţie de rezultat adică ele au latitudinea adoptării, în ordinea juridică internă, a acelor măsuri corespunzătoare - deci a mijloacelor necesare - realizării acestei obligaţii.
Faţă de considerentele anterior expuse, instanţa de apel a dat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., motiv de nelegalitate înscris în art. 304 C. proc. civ., situaţie în raport cu care Înalta Curte urmează să admită recursul reclamantei, să modifice decizia recurată în sensul respingerii apelului declarat de pârâta SC O.T. SA Constanţa împotriva sentinţei nr. 499/Com din 25 ianuarie 2011 a Tribunalului Constanţa, secţia comercială, pe care o menţine.
Faţă de soluţia adoptată, Înalta Curtea constată că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. evocat de recurentă nu mai necesită analiza lui.
Aşa fiind,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de de reclamanta SC C.S.S. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 40/Com din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC O.T. SA Constanţa împotriva sentinţei nr. 499/Com din 25 ianuarie 2011 a Tribunalului Constanţa, secţia comercială, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3084/2011. Civil. Retragere asociat. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3267/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
