ICCJ. Decizia nr. 3158/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3158/2011
Dosar nr. 12204/118/2009
Şedinţa publică din 18 octombrie 2011
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta SC S.F. SRL a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA, Consiliul Local Agigea şi Primăria Agigea să se constate calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului situat în Agigea, judeţul Constanţa, compus din Cherhana, cu platformă de beton aferentă suprafeţei de 1605 mp, în valoare de 155.273,747 RON, conform facturii fiscale nr. X/2001 şi platformă de pământ, în valoare de 10.769,5 RON, conform facturii fiscale nr. Y/2001.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul sus-menţionat a fost adus în societate, ca aport în natură la capitalul social de către asociata SC C. SA, care ulterior retragerii din societate a cesionat aportul asociaţilor D.M. şi D.L.C.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
Ulterior, reclamanta şi-a întregit obiectul acţiunii, în sensul că a solicitat ca instanţa să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act translativ de proprietate, între SC C. SA şi SC S.F. SRL, în temeiul art. 65 din Legea nr. 31/1990.
Prin Sentinţa civilă nr. 4797 din 20 septembrie 2010, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că în justificarea dreptului său de proprietate, reclamanta a invocat două facturi fiscale, prin care SC M.N. SA vinde cumpărătoarei SC C. SA imobilul situat în localitatea Agigea şi platforma de beton aferentă în suprafaţă de 605 mp şi platforma de pământ cu diguri apărare aferente şi imobil cherhana, în suprafaţă de 7605 mp.
Pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, tribunalul a reţinut că este necesară dovedirea deţinerii de către cel care transmite proprietatea a calităţii de proprietar, în speţă SC C. SA. Or, această pârâtă, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor prin două facturi, contrar art. 2 din Legea nr. 54/1998. În consecinţă, tribunalul a constatat că întrucât la momentul aducerii ca aport în societate, SC C. SA nu deţinea calitatea de proprietar, nici reclamanta SC S.F. nu putea să dobândească dreptul de proprietate. De asemenea, tribunalul a reţinut că şi capătul de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act translativ de proprietate este neîntemeiat, pentru aceleaşi considerente.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC S.F. SRL, prin care a arătat că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Local Agigea şi SC M.N. SA. De asemenea, a susţinut că hotărârea este nemotivată în ceea ce priveşte constatarea dreptului de proprietate asupra amenajărilor aflate în capitalul social al societăţii. Cu privire la cea de-a doua factură, reclamanta a arătat că dreptul de proprietate a fost dobândit prin lege.
Curtea de apel, analizând criticile formulate a reţinut că acţiunea în constatarea dreptului de proprietate nu a fost formulată în contradictoriu cu SC M.N. SA şi oricum reclamanta a renunţat la judecata în contradictoriu cu această parte. De asemenea, Curtea a reţinut că cererea privind constatarea dreptului de proprietate este motivată, considerentele fiind aceleaşi şi pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte cererea de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc act de vânzare-cumpărare, Curtea a constatat că bunurile aduse ca aport în societate sunt clar identificate, inclusiv cu valoarea acestora, motiv pentru care SC S.F. a devenit proprietara bunurilor în temeiul art. 65 din Legea nr. 31/1990. Deşi reclamanta susţine că dreptul său este recunoscut de autorităţi, singura justificare fiind respingerea cererii de intabulare, scopul fiind acela de a intabula imobilul, Biroul de Carte funciară nu poate fi considerat ca o entitate care contestă dreptul reclamantei.
În consecinţă, prin Decizia civilă nr. 51/COM din 31 martie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi pe fond admiterea cererii privind constatarea dreptului de proprietate.
Prealabil prezentării criticilor din recurs, reclamanta a precizat obiectul acţiunii, respectiv constatarea dobândirii calităţii de proprietar pentru imobilul în litigiu şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la aceleaşi amenajări. În legătură cu cel de-al doilea capăt al cererii a fost chemată în judecată şi pârâta SC M.N. SA. Prin note scrise susţine că a precizat din nou capătul doi al cererii, în sensul că a renunţat la judecată în ceea ce priveşte pe pârâtele SC M.N. SA şi Consiliul Local Agigea.
În continuare, reclamanta prezintă situaţia de fapt şi considerentele instanţei de apel, care nu vor fi reluate de către instanţa de recurs.
Cu referire la criticile de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel, recurenta a arătat că instanţa de apel greşit a apreciat că a fost motivat capătul de cerere privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, prin aceleaşi argumente, deoarece temeiul juridic al celor două cereri este diferit.
Din acest punct de vedere, recurenta apreciază că hotărârea nu este motivată, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, recurenta a arătat că soluţia este greşită şi cu privire la acţiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, această cerere având caracter recognitiv. Instanţa nu a analizat facturile în discuţie, pentru a constata că în cuprinsul lor se face vorbire despre construcţii, nefiind necesar actul autentic. Cel puţin cu privire la bunurile construcţii, acţiunea era perfect admisibilă.
Pe de altă parte, recurenta arată că nu are la îndemână o acţiune în realizare, deoarece bunurile se află în posesia sa, iar instanţa trebuia să analizeze condiţiile prevăzute de art. 111 C. proc. civ., respectiv justificarea unui interes legitim.
Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin criticile formulate în raport de dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel, nu a reţinut nemotivarea celor două capete ale acţiunii, care în opinia sa necesită argumente diferite, fiind instituţii diferite.
În aceste condiţii, dacă se admite că nelegalitatea procedurală este cea la care se referă articolul sus-citat, Înalta Curte reţine că soluţia dată în apel, conţine motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei. În realitate, prin acest motiv recurenta repune în discuţie probele în intenţia de a fi reconsiderată situaţia de fapt, în această cale extraordinară de atac, lucru nepermis procedural.
Recursul, în condiţiile în care partea a avut la îndemână o cale devolutivă de atac, nu-şi propune o reanalizare a fondului, ci, doar un examen de legalitate a soluţiei.
Prin cele două petite ale acţiunii, reclamanta a solicitat să se constate dreptul său de proprietate asupra imobilelor transmise prin cele două facturi şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., se constată că reclamanta a uzat de acţiunea provocatorie, în situaţia în care dreptul său de proprietate a fost contestat prin respingerea cererii de intabulare.
Particularităţile acţiunii în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, respectiv interesul şi caracterul subsidiar faţă de acţiunea în realizare, sunt argumente juridice peremtorii reţinute în mod corect de instanţa de apel cu privire la respingerea criticilor vizând admisibilitatea capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei.
În raportul juridic concret dintre reclamantă şi pârâta SC C. SA nu există nicio contestare cu privire la aportul în natură la capitalul social, drept valorificat de reclamantă prin înregistrarea în actele constitutive şi menţionarea la Oficiul Registrului Comerţului.
Faţă de cadrul procesual stabilit de reclamantă prin renunţarea la judecată faţă de ceilalţi pârâţi care ar fi putut să conteste drepturile dobândite de reclamantă conform celor două facturi, interesul reclamantei în contradictoriu numai cu pârâta SC S.F. SRL nu subzistă în sensul dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., în măsura în care acest capăt de cerere are o existenţă de sine stătătoare în petitul acţiunii introductive.
Interesul reclamantei precizat in terminis de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului, nu poate fi valorificat decât în cadrul unei acţiuni în realizare în contradictoriu nu numai cu pârâta SC C. SA ci şi cu cei care au transmis bunul în vederea verificării calităţii lor de proprietar asupra bunului transmis.
În sfârşit se impune a preciza sub acest prim aspect al criticilor recurentei că aportul în natură la capitalul social al unei societăţi comerciale nu semnifică o vânzare-cumpărare deoarece în schimbul aportului adus, asociatul nu primeşte un preţ, ci o cotă parte din beneficii potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990.
Examinând criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, Înalta Curte sub acest aspect arată că argumentele instanţei de apel sunt corecte în ceea ce priveşte inexistenţa unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare a unui teren, care să facă posibilă promovarea unei acţiuni judecătoreşti în temeiul art. 1073 - 1077 C. civ.
În speţa de faţă, raporturile dintre părţi se supun legii societăţilor comerciale, iar aportul în natură viza imobilele descrise în facturi. Legea nr. 31/1990 impune constituirea aportului în natură şi nu promisiunea de aducere a unui bun ca aport, sancţiunea pentru neîndeplinirea acestei obligaţii fiind diferită în dreptul societăţilor comerciale.
În ceea ce priveşte valoarea probatorie a facturilor, care marchează o vânzare-cumpărare şi neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 1295 C. civ., din moment ce legea impune pentru anumite bunuri cerinţe de formă solemne, nu poate fi valorificată în cadrul prezentei acţiuni, tocmai datorită inexistenţei unei obligaţii de a face (de a încheia actul în formă autentică) în cadrul unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC S.F. SRL Constanţa împotriva Deciziei civile nr. 51/COM din 31 martie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3844/2011. Civil. Evacuare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3157/2011. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
