Art. 65 Dispoziţii comune

I. Obligaţia de aport a asociaţilor

1. Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale este organizată pe patru mari teme: constituirea (Titlul II), funcţionarea (Titlul III), modificarea (Titlul IV şi V) şi încetarea existenţei societăţii comerciale (Titlul VI şi VII). Dintre acestea, problematicii funcţionării societăţii îi sunt dedicate 169 de articole, adică aproape jumătate din întinderea legii, aspect numeric care evidenţiază, şi el, importanţa pe care legiuitorul o ataşează condiţiilor în care societatea îşi desfăşoară activitatea.

Acest Titlu III al legii debutează cu o serie de

Citește mai mult

prevederi generale, cu o abordare aparent disparată, care tratează situaţia juridică a aporturilor asociaţilor şi a dividendelor cuvenite acestora dar şi a puterilor şi răspunderilor administratorilor precum şi unele măsuri de publicitate restrânsă a actelor şi operaţiunilor societăţii comerciale.

2. Un element specific al pactului societar constă în obligaţia asociaţilor de a transmite societăţii unele aporturi, care să constituie elementele componente ale patrimoniului iniţial al acesteia şi, în acelaşi timp, o unitate de măsură a drepturilor şi răspunderilor ce le revin.

Aceste aporturi pot fi aduse în numerar şi în natură, şi unele şi altele fiind aporturi în drepturi pe care asociatul subscriitor le transmite societăţii. Potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, aporturile în natură sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare.

Care sunt însă drepturile corespunzătoare pe care asociaţii le transferă societăţii? în lipsa unei convenţii contrare cuprinse în actul constitutiv, Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale declară că bunurile aduse ca aport devin proprietatea societăţii din momentul înregistrării acesteia în registrul comerţului, adică din momentul în care, dobândind personalitate juridică [art. 41 alin. (1) Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale], devine un subiect de drept distinct de persoana asociaţilor, având un patrimoniu propriu.

Transmiterea dreptului de proprietate presupune că asociatul aportor este titularul dreptului de proprietate asupra bunului constituit ca aport, căci nimeni nu poate transfera ceva ce nu are (nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet). în acest sens, art. 36 alin. (2) Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale impune ca, la constituirea societăţii comerciale, asociaţii să ataşeze cererii de înmatriculare actele privind proprietatea bunurilor constituite ca aport, iar în cazul în care printre ele figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate. Rezultă că transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor constituite ca aport poate opera chiar şi atunci când acestea sunt grevate de sarcini, cu condiţia ca să nu existe o interdicţie de înstrăinare.

3. Din interpretarea per a contrario a textului art. 65 alin. (1) Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale rezultă că asociaţii pot să convină să transmită societăţii şi alte drepturi asupra bunurilor decât dreptul de proprietate. Acestea ar putea fi alte drepturi reale principale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate - dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute - în măsura în care acestea au o valoare economică, întrucât potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, ele trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic.

De asemenea, asociaţii pot conveni să transmită, în anumite condiţii şi la constituirea anumitor forme de societate - societăţi în nume colectiv, în comandită simplă şi societăţi pe acţiuni constituite prin subscripţie integrală şi simultană - chiar şi drepturi de creanţă, care au regimul juridic al aporturilor în natură şi sunt liberate când societatea a obţinut plata sumei pentru care au fost aduse (art. 84 Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale).

II. întârzierea depunerii aportului. Consecinţe pentru asociat

4. Obligaţia de aport fiind o obligaţie esenţială, convenţională sub aspectul întinderii şi formelor de vărsământ şi legală sub aspectul sancţiunii neîndeplinirii ei, reprezintă o răspundere personală a fiecărui asociat. Asociatul care prin întârzierea depunerii acestui aport a prilejuit daune societăţii comerciale (de exemplu, aceasta nu s-a putut înregistra şi nu a putut să îşi înceapă activitatea, plătind în acest timp chirie pentru un spaţiu de producţie de care nu s-a putut servi), este dator să le repare; această răspundere nu este o răspundere limitată la nivelul aportului subscris, ci este una nelimitată şi personală, fundamentată pe culpa proprie a asociatului.

Dacă aportul a fost stipulat în numerar, Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale pune în sarcina asociatului întârziat şi obligaţia de a suporta dobânzi legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul. Obligaţia de vărsământ fiind una comercială, derivată din dobândirea de părţi sociale sau acţiuni (art. 3 pct. 4 C. com.), legiuitorul face aplicarea dispoziţiilor art. 43 C. com., potrivit cărora datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile.

]) In lipsă de stipulaţie contrară, dreptul transmis de la asociat către societate este dreptul de proprietate. în consecinţă, asociatul ce a adus ca aport un imobil nu poate solicita societăţii plata chiriei pentru folosinţa respectivului imobil (C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 199 din 28 ianuarie 1997, în Legalis - baza de date).

Dacă asociatul care întârzie vărsământul aportului este un acţionar, art. 100 Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale reglementează o procedură prin care acesta este somat să îşi îndeplinească această obligaţie, sub sancţiunea urmăririi lui pentru eventualele daune şi - adăugăm noi - a dobânzilor legale prevăzute de art. 65 alin. (2) Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.