ICCJ. Decizia nr. 3167/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 3167/2011

Dosar nr. 2431/3/2005

Şedinţa publică din 5 aprilie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 821 din 04 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia formulată de contestatorii D.D.A.B., D.D.I.M., B.A.V., B.A.M., O.R. şi N.L., în contradictoriu cu intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; a anulat dispoziţia nr. 3X9 din 10 noiembrie 2004 emisă de intimata Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General; intimata Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilelor situate în Bucureşti, C.D., nr. A şi nr. B. , sectorul 1 sau să acordare măsuri reparatorii prin echivalent.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin notificările înregistrate sub nr. 1004/2001 şi nr. 1005/2001 la B.E.J. – I.R., contestatoarele D.M., B.S., O.R. şi N.L. au solicitat restituirea în natură a imobilelor situate în Bucureşti, C.D. nr. A. şi nr. B., formate din teren şi construcţie.

Prin dispoziţia nr. 3479 din 10 noiembrie 2004 notificările au fost respinse ca nedovedite, reţinându-se că actul de donaţie - partaj autentificat sub nr. 14081 din 16 martie 1945, la care fac referire petentele prin notificare, a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 183 din 06 martie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi învestită cu formulă executorie conform deciziei civile nr. 336/2003, în sensul că N.O. deţinea conform contractului de vânzare - cumpărare nr. x/1933 în C.D., o clădire veche şi ruinată, cumpărată de la R.B. şi înstrăinată conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. z/1997 către Ş.N.

În acelaşi timp, instanţa de fond a reţinut că prin decizia nr. 9671 din 24 noiembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 16385/1/2003, a fost admis recursul declarat de către contestatoarele B.S., O.R., N.L. şi de către succesoarele contestatoarei D.M. împotriva deciziei nr. 336 din 03 iulie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost modificată decizia atacată în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 183 din 06 martie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a fost schimbată în tot, în sensul respingerii ca nefondată a acţiunii formulată de către reclamanta C.A.R. împotriva pârâtelor B.S., O.R., N.L. şi D.M., prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie - partaj autentificat sub nr. 14081 din 16 martie 1945 la fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat.

În aceste circumstanţe, instanţa a constatat că actul menţionat este pe deplin valabil şi îşi produce în continuare efectele, rămânând fără suport motivul respingerii notificărilor formulate de către contestatoare, şi anume acela al desfiinţării titlului de proprietate al autorului acestora.

Din verificarea înscrisurilor depuse de către contestatoare în sprijinul notificării, rezultă că prin actul de donaţie - partaj autentificat sub nr. 14081 din 16 martie 1945 la fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat (fila 154 din dosarul administrativ) numiţii O.N. şi O.M. au donat fiicelor lor, contestatoarele B.S., O.R., N.L. şi D.M., imobilul situat în Bucureşti, C.D. nr. X, în sensul că au donat casa B contestatoarelor D.M. - apartamentul de la parter şi B.S. - apartamentul de la etaj, iar casa C pârâtelor O.R. - apartamentul de la parter şi N.L., apartamentul de la etaj, împreună cu câte 200 mp de teren, ambele corpuri de clădire fiind compuse din parter, etaj şi mansardă.

Argumentul invocat de către pârât prin întâmpinare, potrivit căruia donatorii nu ar fi avut calitatea de proprietari asupra imobilului donat nu este fondat, întrucât din actul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 iunie 1923 (fila 147 - dosar administrativ), rezultă că O.N. a cumpărat de la R.B. imobilul situat în Bucureşti C.D. nr. X (fost nr. 55), clădire veche şi ruinată, având ca vecinătăţi la răsărit - strada, la apus şi miazăzi - proprietatea dr. D. şi la miazănoapte - proprietatea S. Vânzătorul din acest contract dobândise imobilul format din teren în suprafaţă de aproximativ 785 mp şi construcţiile amplasate pe acesta în temem contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 12 decembrie 1921 (fila 69 dosar administrativ), imobil ale cărui vecinătăţi erau aceleaşi ca şi cele menţionate în actul de vânzare din 22 iunie 1923.

Potrivit contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 08 ianuarie 1926 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat (fila 75 dosar administrativ), autorul contestatoarelor a cumpărat de la D.D. imobilul situat în Bucureşti C.D. nr. Y, format dintr-un teren pe care erau amplasate două corpuri de case vechi, imobil învecinat la est cu primul imobil cumpărat de către autorul contestatoarelor de la R.B. în anul 1923, cele două corpuri de casă constituind corpul B, în prezent nr. A. şi corpul C, în prezent nr. B..

Împrejurarea că autorul contestatoarelor a mai construit încă două clădiri, numerotate cu Y E, în prezent A, casa din spatele curţii şi cu Y D, casa situată pe partea stângă, vis-a-vis de casa B, azi nr. A. şi casa C, în prezent nr. B., rezultă din schiţa cadastrală ataşată dosarului administrativ coroborată cu înscrisurile menţionate, cu adresa nr. 11861 din 29 ianuarie 2001, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, serviciul nomenclatură urbană (fila 189 dosar administrativ), precum şi cu procesul - verbal din data de 29 februarie 1940 al Comisiei pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare aflate în Dosarul nr. 1760/1940 privitor la imobilul din C.D. nr. Y, Y D, Y E, B. şi X C - fost X, fost 55 (fila 183 - dosar administrativ), prin care au fost unificate cărţile funciare din Dosarul nr. 1762/1940 pentru C.D. nr. X, din Dosarul nr. 1761/1940 pentru C.D. nr. X C.

Ca urmare, a fost probată atât existenţa celor patru corpuri de clădire precum şi faptul că la momentul înfiinţării CF din Dosarul nr. 1460/1940 autorul contestatoarelor, O.N., era proprietarul celor patru corpuri de case menţionate.

A fost apreciată, de asemenea, nefondată şi susţinerea intimatului potrivit căreia autorul O.N. a înstrăinat către Ş.N. întregul imobil cumpărat de la R.B., întrucât prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 iulie 1927, O.N. i-a vândut lui Ş.N. imobilul proprietatea sa situat în Bucureşti C.D. nr. X, fost 55, corpul A de la stradă, compus din pivniţă, parter, trei etaje mansardă împreună cu o porţiune din terenul pe care îl stăpânea în baza contractelor de vânzare - cumpărare nr. X/1921 şi Z/2921. O.N. a vândut, conform acestui act, terenul situat în Calea Dorobanţii nr. X, fost 55, pe care edificase între timp corpul A de construcţie.

Sub acest aspect, a fost apreciată nefondată susţinerea intimatului conform căreia O.N. ar fi dobândit de la R.B. numai o clădire veche şi ruinată, pe care ulterior a înstrăinat-o lui Ş.N., din cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 21 iulie 1997 rezultând că, cumpărătorul Ş.N. dobândea şi o porţiune din terenul stăpânit de către vânzător.

Atât în contractul de vânzare-cumpărare nr. U/1923, cât şi în contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. S/1921, imobilul iniţial dobândit de către R.B. de la Administraţia Casei Şcoalelor şi a Culturii Poporului şi înstrăinat apoi către O.N. era format din construcţiile situate la adresa din C.D. nr. X, fost 55, precum şi din terenul pe care se aflau amplasate acestea, astfel cum rezultă din identitatea de vecinătăţi care este menţionată în cele două contracte. Ca urmare a înstrăinării către Ş.N. a unui corp de clădire, autorul O.N. rămânea proprietarul unei diferenţe de teren de aproximativ 400 mp din terenul cumpărat în anul 1923 de la R.B., la care se adăuga imobilul dobândit în temeiul contractului de vânzare - cumpărare din 08 ianuarie 1926, referitor la imobilul teren şi construcţii din C.D. nr. Y.

În anul 1940, când s-a înfiinţat Cartea funciară, O.N. era proprietarul celor patru corpuri de clădire care formau obiectul întabulării cadastrale, cât şi al terenului aferent, astfel cum este menţionat în cuprinsul procesului- verbal din Dosarul nr. 1760/1940.

Aşadar, la momentul încheierii contractului de donaţie-partaj autentificat sub nr. 14081/1945, donatorii erau proprietarii imobilelor donate contestatoarelor.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin decizia civilă nr. 405/ A din 28 iunie 2010, a admis apelurile formulate de apelanţii - contestatori D.D.A.B., D.D.I.M., B.A.V., B.A.M., O.R. şi N.L., în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 821 din 4 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, şi pe cale de consecinţă; a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii iar conform art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.

Cadrul procesual al unui anumit litigiu este fixat, în virtutea principiului disponibilităţii, de către reclamant, în principiu, prin cererea introductivă, el fiind cel care determină obiectul judecăţii şi părţile faţă de care înţelege să îşi stabilească drepturile, instanţele de judecată fiind chemate să analizeze în mod concret fiecare pretenţie a părţilor angajate într-un proces civil, pentru ca rezolvarea oferită să reprezinte o soluţie definitivă pentru situaţia litigioasă, fundamentată pe considerente de fapt-rezultat al probelor administrate în cauză-şi de drept-rezultat al incidenţei normelor de drept specifice raportului juridic litigios.

Verificând din această perspectivă acţiunea formulată de cei doi reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că aceasta are ca obiect o contestaţie formulată împotriva dispoziţiei emisă de pârâta, în temeiul Legii nr. 107/2001, nr. 3479/2004 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, dispoziţie prin care au fost soluţionate, în procedura administrativă prealabilă, stabilită de Legea nr. 10/2001, cele două notificări adresate de reclamanţii contestatori în temeiul aceleiaşi legi, pârâtei, nr. 1004/2001 şi nr. 1005/2001.

Totodată, instanţa de apel a mai reţinut că prin această dispoziţie, potrivit menţiunilor formulate în chiar cuprinsul acestui înscris-fila 5-6 dosar fond, intimatul a soluţionat atât notificarea înregistrată sub nr. 1004/2001 cât şi notificarea înregistrată sub nr. 1005/2001.

Verificând conţinutul acestor două notificări, existente în copie la filele 5 şi 6 ale dosarului administrativ ataşat dosarului primei instanţe, s-a reţinut că reclamanţii au solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001:

- prin notificarea nr. 1005/2001:

1) porţiunea de alee determinata de calacanul imobilului nr. 43 şi de limitele imobilelor cu numerele A, B., Y Şl Y A;

2) garajul cu 2 boxe amplasat pe această alee, situate în Bucureşti, str. C.D.;

- prin notificarea nr. 1004/2001, restituirea integrală a imobilului compus din teren în suprafaţa de 200 mp. şi construcţia aferentă acestuia, Bucureşti, str. C.D., nr. A, conform pct. 2 al actului de partaj donaţie din 16 martie 1945.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că deşi în notificarea nr. 1004/2001, reclamanţii au menţionat că titlul în baza căruia au solicitat restituirea aleii de trecere şi a garajului este acelaşi contract de donaţie, au menţionat expres că aceste bunuri le-au dobândit conform legatului instituit prin punctele 6, 7, 8 şi 10 din acest act de donaţie.

Verificând actul de donaţie nr. 14081/1945, filele 173-174 dosar apel şi respectiv 154-156 dosar administrativ, Curtea reţine că prin această convenţie, autorii reclamantelor, N.O. şi M.O., au donat fiicelor lor M.O.A. şi S.O., imobilul format din 2 apartamente, situate la parter şi etaj, şi dependinţe şi terenul în suprafaţă de 200 mp. situat în Bucureşti, C.D. nr. X casa B iar fiicelor R.O. şi L.O., imobilul format din 2 apartamente, situate la parter şi etaj, şi dependinţe şi terenul în suprafaţă de 200 mp situat în Bucureşti, C.D. nr. X, casa C .

Prin acelaşi act, s-a prevăzut că averea care mai rămâne de pe urma defunctului N.O. va fi împărţită în părţi egale între fiicele donatare şi soţia donatarului, aşadar, pct. 7 al actului de donaţie, singura clauză în care se face referire la modul de partajare a altor bunuri, aparţinând acestui autor, viza alte imobile decât cele care au făcut obiect al donaţiei, situate în C.D., nr. X casele B şi C.

În plus, aceste două imobile, aveau potrivit contractului de donaţie o suprafaţa de cea. 400 mp, fără ca în cuprinsul actului de donaţie, la punctele 1-4, să se facă referire la aleea de trecere şi garajul solicitat prin notificare.

Pe de altă parte, reclamanţii au depus în susţinerea notificărilor adresate intimatei, nu numai contractul de donaţie anterior menţionat ci şi contractul nr. 331/1926, încheiat în D.D. şi N.O. (fila nr. 72 dosar administrativ), contractul nr. U/1923 (fila nr. 148 dosar administrativ) şi procesul verbal de carte funciară nr. J/1940 (fila nr. 183 dosar administrativ).

Instanţa de apel a mai reţinut, de asemenea, că, la rândul său, procesul-verbal de carte funciară sus citat face referire la o alee de trecere, menţionând că se înscrie dreptul de servitute de trecere în sarcina imobilului pentru care autorul reclamanţilor solicitase unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, cu privire la imobilele situate în C.D., nr. 45, Y D: Y E, B. şi X C, fost nr. 44 fost nr. 55, compus din 4 corpuri de casă, ur garaj curte şi alee de trecere.

Pe de altă parte, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării”.

Aşa cum s-a arătat şi în decizia pronunţată în interesul Legii nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în temeiul acestei dispoziţii legale, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând decizia/ dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/ dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

Instanţa sesizată cu soluţionarea contestaţiei formulate în baza Legii nr. 10/2001 trebuie să cerceteze atât îndeplinirea condiţiilor de formă stabilite de lege pentru dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite, cât şi pe acelea care se referă la fondul dreptului dedus judecăţii.

În plus, atât timp cât contestaţia este o cale de atac, instanţa de judecată va aplica mijloacele procedurale specifice unei asemenea jurisdicţii.

În raport de cele anterior precizate, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea contestaţiei apelanţilor contestatori împotriva dispoziţiei administrative emisă de pârâta, prin care s-a procedat la soluţionarea ambelor notificări ale acestora, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi menţionate anterior. Aşadar, obiectul cauzei a fost reprezentat de o cale de atac formulată

Împotriva acestui act administrativ, pretenţiile concrete ale reclamanţilor, în cadrul cărora s-a procedat la individualizarea dreptului subiectiv dedus judecăţii, fiind însă individualizate în cadrul notificărilor astfel soluţionate.

Aşa fiind, câtă vreme, prin intermediul acestei căi de atac, în speţă ceea ce s-a contestat este dispoziţia nr. 3479/2004 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-au soluţionat ambele notificări formulate de către reclamanţi, având conţinutul anterior menţionat, se impunea ca instanţa de fond, în stabilirea întinderii pretenţiilor deduse judecăţii să se raporteze la conţinutul acestora.

Este adevărat că în cadrul motivării în fapt a cererii introductive, reclamanţii au arătat, într-o primă frază că prin notificările adresate au solicitat retrocedarea imobilelor - teren şi construcţie - situate în Bucureşti, str. C.D. nr. A. şi B., însă pe de o parte nu se poate face abstracţie de întreaga motivare în fapt a acestei cereri - prin care se solicită a se respecta dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra suprafeţelor de teren şi locuinţelor donate de părinţii acestora, iar pe de altă parte, de natura cererii cu care a fost investită prima instanţă.

În speţă, prin sentinţa civilă apelată, prima instanţa a admis contestaţia formulată de cei doi contestatori, a anulat dispoziţia ce a făcut obiectul căii e atac, dispunând însă obligarea pârâtei să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilelor situate în Bucureşti, C.D. nr. A. şi nr. B., sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.

Or, verificând totodată considerentele sentinţei apelate, instanţa de apel a remarcat că acestea s-au fundamentat pe statuările deciziei civile nr. 9671/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, pronunţată într-o cauză care a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie - partaj autentificat sub nr. S/1945 la fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat.

Prin acţiunea astfel soluţionată, reclamanta din acea cauză, C.A.R., invocase faptul că numiţii O.N. şi O.M., au donat fiicelor lor, imobilul situat în Bucureşti str. C.D. nr. X, casa B şi casa C, deşi nu aveau calitatea de proprietar asupra bunurilor donate, prin decizia irevocabilă anterior citată stabilindu-se că acestea sunt alcătuite din cea. 400 mp şi că, cele două corpuri de clădire B şi C, au primit ulterior numerele A. şi B.

Instanţa de apel a reţinut că niciunul dintre considerentele sentinţei apelate nu face referire la obiectul notificării nr. 1005/2001.

În consecinţă, dispunând restituirea imobilului din str. C.D. nr. A. şi nr. B., în condiţiile în care prin notificările nr. 1004/2001 şi nr. 1005/2001, reclamanţii solicitaseră porţiunea de alee determinată de calacanul imobilului nr. X şi de limitele imobilelor cu numerele A., B., Y şi Y A; garajul cu 2 boxe amplasat pe această alee, situate în Bucureşti, str. C.D. şi restituirea integrală a imobilului compus din teren în suprafaţa de 200 mp şi construcţia aferentă acestuia, Bucureşti, str. C.D., nr. A., conform pct. 2 al actului de partaj donaţie din 16 martie 1945, fără a se procedată examinarea concretă a pretenţiilor reclamanţilor, instanţa de fond nu s-a pronunţat în limitele învestirii.

Câtă vreme, prin notificare a fost solicitată restituirea imobilelor porţiune de alee determinată de calacanul imobilului nr. X şi de limitele imobilelor cu numerele A., B., Y şi Y A şi a garajului cu 2 boxe amplasat pe această alee, situate în Bucureşti, str. C.D. dispunând asupra unui alt imobil decât cel solicitat prin notificare, instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, respectiv nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut.

Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat ca fiind fondată şi cea de-a doua critică formulată de apelanţii contestatori în cauză.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că prin sentinţa pe care a pronunţat-o instanţa de fond, a statuat, în limitele la care s-a făcut referire în analiza primului motiv de apel formulat de apelanţii - contestatori, numai asupra faptului că, în cauză, contestatorii au făcut dovada calităţii lor procesuale active de persoane îndreptăţite la masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte imobilele situate în Bucureşti, C.D. nr. A. şi nr. B., iar nu şi asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, apreciind în mod eronat că stabilirea situaţiei juridice a imobilului litigiu, precum şi a modalităţii de restituire, se va realiza în cadrul procedurii administrative.

Astfel, deşi aparent, contestaţia formulată în cauză a fost soluţionată pe fond, s-a constatat că, în realitate, măsurile dispuse au constat în obligarea pârâtei la a emite fie o dispoziţie de restituire în natură fie o dispoziţie prin care să se propună masuri reparatorii prin echivalent, instanţa de fond declinându-şi, de fapt, competenţa, fără a intra în cercetarea fondului.

Instanţa de apel a reţinut însă că instanţa sesizată cu soluţionarea contestaţiei formulate în baza Legii nr. 10/2001 trebuie să cerceteze atât îndeplinirea condiţiilor de formă stabilite de lege pentru dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite, cât şi pe acelea care se referă la fondul dreptului dedus judecăţii, iar în acest sens, are în vedere nu numai prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ci şi statuările obligatorii ale Deciziei în interesul Legii nr. 20/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cazul în care, în cadrul procedurii administrative, notificarea nu este soluţionată în mod corespunzător, cei vătămaţi au deschis accesul la jurisdicţia civilă, situaţie în care instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile cu care a fost învestită.

Or, instanţa de fond a supus examinării numai îndeplinirea de către contestatori a condiţiilor de formă prevăzute de lege pentru a face dovada că sunt persoane îndreptăţite la beneficiul legii, nu şi pe acelea care se referă la fondul dreptului dedus judecăţii.

Aşa fiind, instanţa de apel a constatat că tribunalul nu a procedat la o cercetare a fondului.

Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.”

Literatura de specialitate a arătat în acest sens, în mod consecvent, că instanţa judecă procesul fără a intra în cercetarea fondului atunci când soluţionează în temeiul unei excepţii procesuale cum ar fi lipsa de calitate procesuală, prescripţia, puterea lucrului judecat etc., ori, omite să se pronunţe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut.

Acest punct de vedere este reţinut în mod constant şi de către jurisprudenţă.

Prin urmare, constatând că în cauză, faţă de toate considerentele interior prezentate, examinarea fondului cauzei, efectuată de prima instanţă, nu a fost realizată în limitele cu care a fost investită instanţa, deoarece aceasta a omis să se pronunţe asupra tuturor pretenţiilor deduse judecaţii şi a dat altceva decât ceea ce s-a cerut, pronunţându-se asupra unei cereri cu are nu a fost legal investită, instanţa de apel a constatat că este incidenţă în cauză norma de ordine publică cuprinsă în art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Caracterul imperativ al dispoziţiilor legale menţionate se întemeiază pe necesitatea asigurării principiului celor două grade de jurisdicţie, instanţa de apel neputându-se pronunţa direct în apel asupra fondului unei cereri pe care prima instanţă n-a supus-o examinării.

Exigenţa acestui principiu se impune nu numai în interesul părţilor, ci şi pentru respectarea competenţei materiale a instanţelor, deoarece fondul oricărui litigiu trebuie să fie soluţionat de instanţa competentă, iar efectul devolutiv al apelului nu justifică modalitatea substituirii instanţei de apel în atributele jurisdicţionale proprii primei instanţe, ci numai posibilitatea reexaminării cauzei şi suplimentarea probelor, în cazul unei soluţii asupra fondului, lipsită de temeinicie.

Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, au declarat recurs reclamantele D.D.A.B., D.D.I.M., B.A.V., B.A.M., O.R. şi N.L., criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Instanţa de apel în mod greşit a reţinut că instanţa de fond nu ar fi dezlegat problema calităţii de proprietar-persoană îndreptăţită pentru autorii noştri şi pentru noi-succesorii.

- Calitatea noastră de proprietari asupra terenului donat odată cu locuinţa de la nr. X este dovedită şi tranşată irevocabil prin Decizia nr. 9671 din 24 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

- Considerentele care au stat la baza motivării deciziei recurate sunt eliptice.

- Instanţa de apel a greşit şi atunci când a dispus instanţei de rejudecare să analizeze inclusiv calitatea de persoană îndreptăţită la revendicarea terenului în litigiu, cu toate că existau acte doveditoare, pe care instanţele le-au analizat şi apreciat irevocabil ca fiind titluri valabile.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării.

În raport cu textul de lege mai sus menţionat şi având în vedere dispoziţiile deciziei pronunţată în interesul legii, nr. 20/2007, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte dispoziţii/decizii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună la direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

Prin urmare, instanţa sesizată cu soluţionarea contestaţiei formulată în baza Legii nr. 10/2001, trebuie să cerceteze atât îndeplinirea condiţiilor de formă stabilite de lege pentru dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite, cât şi pe acelea care se referă la fondul dreptului dedus judecăţii.

În raport cu cele învederate se reţine că instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea contestaţiei formulată de contestatorii D.D.M., B.S., O.R. şi N.L., împotriva dispoziţiei administrative emisă de Primarul General al Primăriei Municipiului Bucureşti, la data de 10 noiembrie 2004.

Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a anulat dispoziţia nr. 3479 din 10 noiembrie 2004 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi a dispus obligarea pârâtei să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilelor situate în Bucureşti, C.D. nr. A. şi nr. B., sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În considerentele acesteia, nu se face referire la obiectul notificării nr. 1005/2001.

Instanţa de apel, în mod judicios a stabilit că, instanţa de fond deşi a stabilit calitatea contestatorilor de persoane îndreptăţite în condiţiile Legii nr. 10/2001, totuşi nu a statuat şi asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, apreciind în mod eronat că stabilirea situaţiei juridice a imobilului litigios, precum şi a modalităţii de restituire se va realiza în cadrul procedurii administrative.

De asemenea, instanţa de apel corect a reţinut faptul că, de vreme ce instanţa de fond a fost sesizată cu o contestaţie formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001, trebuia să cerceteze atât îndeplinirea condiţiilor de formă stabilite de lege pentru dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite, cât şi pe acelea car se referă la fondul dreptului dedus judecăţii, sens în care trebuia să aibă în vedere nu numai dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cât şi statuările Deciziei în interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nr. 20/2007.

Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ. „În cazul în care se constată că, în mod greşit prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe”.

Faţă de textul de lege mai sus menţionat, precum şi a considerentelor reţinute, se constată că instanţa de apel a pronunţat o sentinţă temeinică şi dată cu aplicarea corectă a legii.

Prin urmare, se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.D.A.B., D.D.I.M., B.A.V., B.A.M., O.R. şi N.L. împotriva deciziei nr. 405/ A din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 5818/2011. Civil  ICCJ. Decizia nr. 3130/2011. Civil. Actiune în daune... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3167/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs