ICCJ. Decizia nr. 3130/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3130/2011
Dosar nr. 14839/3/2008
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1903 din 19 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în urma declinării competenţei judecării cauzei prin sentinţa civilă nr. 2730 din 28 februarie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a fost respins ca lipsită de interes cererea reclamantei M.I.C.C., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului constituit asupra imobilului din Bucureşti, strada A., respingându-se, în prealabil, excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Totodată, a fost respinsă cererea aceleiaşi reclamante ca nefondată, în contradictoriu cu pârâţii G.M.A.L. şi S.N. şi ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, cerere având ca obiect revendicarea imobilului din Bucureşti, strada A., respingându-se, în prealabil, excepţia inadmisibilităţii cererii.
Prin aceeaşi sentinţă, au fost respinse cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii G. şi S. împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva pârâtei SC H.N. SA.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut, în esenţă, că cererea în constatarea nevalabilităţii titlului statului constituit asupra imobilului proprietatea reclamantei, deşi se soluţionează în contradictoriu cu persoana juridică ce a dobândit bunul revendicat de reclamantă, este lipsită de interes, faţă de împrejurarea că Legea nr. 10/2001, indicată drept temei juridic al cererii de chemare în judecată, a statuat cu valoare de principiu că modalitatea de preluare, în baza Decretului nr. 92/1950, a imobilelor ce urmează regimul său juridic, este una abuzivă.
În ceea ce priveşte cererea în revendicare, aceasta se soluţionează numai în contradictoriu cu persoana deţinătoare a imobilului şi este admisibilă, în raport de Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii. În raport de criteriile stabilite în aceeaşi decizie şi avându-se în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cererea în revendicare formulată împotriva chiriaşului-cumpărător este neîntemeiată, deoarece acesta este îndreptăţit a invoca o speranţă legitimă în ce priveşte păstrarea bunului în litigiu, întrucât titlul său nu a fost contestat în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate dobândit fiind, astfel, consolidat.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca tardiv prin Decizia nr. 207 din 18 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că sentinţa a fost comunicată reclamantei la data de 16 martie 2009, iar din dovada de comunicare rezultă că actul de procedură s-a realizat prin afişare la domiciliul indicat şi ales de către reclamantă în acţiunea introductivă, respectiv în Bucureşti, strada L.C.
Întrucât apelanta nu a indicat pe parcursul procesului un alt domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură, termenul legal de declarare a apelului, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., s-a împlinit la sfârşitul zilei de 2 martie 2009; or, apelul a fost depus la oficiul poştal la data de 28 octombrie 2009.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că este greşită aprecierea instanţei de apel în sensul că termenul pentru declararea căii de atac a început să curgă la data de 16 martie 2009, în fapt, termenul de apel nu a curs, deoarece procedura de comunicare a hotărârii primei instanţe a fost viciată.
Astfel, pe dovada de comunicare a sentinţei se menţionează că actul de procedură s-a îndeplinit prin afişare pe uşa principală a clădirii şi nu a apartamentului, nefiind respectate dispoziţiile art. 92 alin. (4) C. proc. civ.
Pe de altă parte, nu au fost respectate nici dispoziţiile art. 93 C. proc. civ., în condiţiile în care nu s-a menţionat în procesul-verbal de comunicare că la adresa poştală respectivă se află sediul societăţii de avocatură SCA O., C. şi A., la care reclamanta şi-a ales domiciliul prin însăşi cererea de chemare în judecată, conform normei arătate.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Ambele motive de încălcare a prevederilor legale în materia comunicării actelor de procedură, invocate de recurentă, sunt viabile şi conduc la nulitatea actului comunicării către reclamantă sentinţei nr. 1903 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că actul de procedură s-a realizat prin afişare la domiciliul ales de către reclamantă, indicat în acţiunea introductivă, respectiv în Bucureşti, strada L.C.
În conformitate cu dispoziţiile art. 93 C. proc. civ., odată cu alegerea de domiciliu, partea are obligaţia indicării persoanei primitorului actului de procedură, sub sancţiunea citării/comunicării actelor de procedură la domiciliul părţii.
Or, reclamanta şi-a îndeplinit această obligaţie, indicând societatea de avocatură SCA O., C. şi A., prin reprezentanţii săi, ca primitor al actelor de procedură, la sediul căruia a operat alegerea de domiciliu.
În aceste condiţii, chiar dacă sentinţa a fost comunicată la domiciliul ales de reclamantă, împrejurarea că procesul-verbal întocmit de agentul constatator nu menţionează persoana primitorului actului indicat explicit de parte conduce la nulitatea actului de procedură al comunicării, în aplicarea art. 100 alin. (3) cu referire la art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Fiind vorba despre o nulitate expresă, vătămarea produsă prin neregularitatea arătată se prezumă, în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Cu toate că cele expuse sunt suficiente pentru conturarea soluţiei de admitere a recursului, pentru a răspunde tuturor criticilor formulate, urmează a se analiza şi cel de-al doilea motiv de nulitate a actului comunicării sentinţei nr. 1903 din 19 decembrie 2008, în raport de cele susţinute în motivarea căii de atac a recursului.
Modalitatea de afişare „pe uşa principală a clădirii" este prevăzută doar în art. 92 alin. (4) teza ultimă C. proc. civ. şi presupune, din coroborarea art. 92 alin. (3) şi (4), întrunirea cumulativă a mai multor condiţii: destinatarul actului ce trebuie comunicat locuieşte/are sediul într-un imobil cu mai multe camere sau apartamente; destinatarul nu a indicat camera sau apartamentul în care locuieşte şi sunt lipsă toate persoanele cărora li s-ar fi putut înmâna actul, respectiv cele menţionate în alin. (3).
În speţă, imobilul în care s-a realizat comunicarea sentinţei este compus din mai multe apartamente, iar reclamanta a indicat numărul apartamentului la care se află sediul societăţii de avocatură, respectiv apartamentul nr. a, menţionat chiar în cuprinsul procesului-verbal de comunicare.
În această situaţie, agentul constatator ar fi trebuit să procedeze la afişarea „pe uşa locuinţei", conform prevederii exprese din art. 92 alin. (4) pentru cazul în care se cunoaşte apartamentul în care locuieşte destinatarul actului comunicat şi nu „pe uşa principală a clădirii", astfel cum s-a procedat în fapt.
Procesul-verbal de comunicare astfel întocmit este lovit de nulitate absolută, în baza art. 100 alin. (3) cu referire la art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
În aceste condiţii, termenul de declarare a apelului prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. nu a curs, astfel încât instanţa de apel trebuia să constate că cererea de apel a fost depusă în termenul legal.
Admiţând în mod greşit excepţia tardivităţii apelului, instanţa de apel nu a intrat, astfel, în cercetarea fondului cauzei, motiv pentru care se impune admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta M.I.C.C. împotriva deciziei nr. 207 A din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3131/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3128/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
