ICCJ. Decizia nr. 3401/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3401/2011
Dosar nr. 501/86/2010
Şedinţa publică de la 2 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 832 din 22 februarie 2010, Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 209.375,64 lei, din care suma de 182.820,77 lei, reprezentând contravaloare chirie, iar suma de 26.554,87 lei, reprezentând penalităţi contractuale, precum şi cheltuielile de judecată în sumă de 5.803,5 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că între S.R.P. Suceava şi SC P.T. SRL Slănic Moldova s-a încheiat contractul de închiriere înregistrat sub nr. 6580 din 18 iunie 2004 la R.A. - A.P.P.S. Bucureşti, respectiv nr. 55 din 28 mai 2004 la SC P.T. SRL Slănic Moldova, contract prin care, urmare a licitaţiei din 24 aprilie 2004, SC P.T. SRL Slănic Moldova a preluat în locaţiune temporară Pensiunea Turistică „P.”, situată în localitatea Slănic Moldova, judeţul Bacău, urmând să achite lunar o chirie aferentă spaţiului utilizat, în cuantum de 2803/Euro/imobil, fără TVA, începând cu 1 ianuarie 2008, aşa cum s-a stabilit prin Actul adiţional nr. 2 la contract, act înregistrat sub nr. 1804 din 28 decembrie 2007, conform prevederilor art. 4 din contractul sus-menţionat.
Tribunalul a constatat că obligaţia de plată a pârâtei pentru suma pretinsă de reclamantă îşi are izvorul în contractul şi actele adiţionale la acesta, încheiate de părţi, sumă confirmată şi prin facturile emise şi acceptate la plată şi, prin urmare, a apreciat creanţa reclamantei ca fiind certă, lichidă şi exigibilă.
Prin decizia nr. 3 din 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel potrivit art. 5 teza I C. proc. civ., „cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului”, iar conform art. 7 alin. (1) C. proc. civ., „cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal”.
Pe de altă parte, potrivit art. 10 pct. 2 şi 4 C. proc. civ., în afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai sunt competente următoarele instanţe: în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, (...) instanţa locului unde se află imobilul; în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii.
Aşadar, în cazul obligaţiilor comerciale, prevederile art. 10 pct. 2 şi 4 C. proc. civ., art. 7 alin. (1) C. proc. civ. consacră o competenţă teritorială alternativă, stabilită în favoarea reclamantului, care, în conformitate cu prevederile art. 12 C. proc. civ., „are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente”.
S-a constatat că, în cauză, reclamanta R.A. - A.P.P.S. – prin S.R.P. Suceava a înţeles să învestească instanţa cu soluţionarea unei acţiuni comerciale în pretenţii, al cărei obiect are o valoare de peste 100.000 lei, Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă în a cărei rază teritorială se află locul unde obligaţia pârâtei SC P.T. SA Slănic Moldova a luat naştere, respectiv locul încheierii contractului de închiriere şi a protocoalelor adiţionale între părţile litigante (filele 5 – 15 dosar fond) care, necontestat, a avut loc la sediul reclamantei situat în municipiul Suceava, unde de altfel s-a desfăşurat şi licitaţia în vederea închirierii spaţiului situat în localitatea Slănic Moldova, judeţul Bacău – Pensiune Turistică „P.”.
Din această perspectivă, soluţionarea cauzei de către Tribunalul Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, în primă instanţă, s-a constatat ca fiind legală, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., raportat la art. 10 pct. 4 C. proc. civ., deşi Tribunalul Bacău, secţia comercială, era instanţa deopotrivă competentă, potrivit art. 10 pct. 2 C. proc. civ.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, este necontestat şi, de altfel, confirmat de ansamblul probator al cauzei, faptul că părţile contractante au convenit ca plata chiriei stabilite în sarcina pârâtei să se facă în contul reclamantei deschis la BCR Suceava, astfel încât locul plăţii se află în aceeaşi rază teritorială a Tribunalului Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal (filele 26, 29 şi 31 dosar apel).
Cum, din momentul opţiunii reclamantului, competenţa teritorială a respectivei instanţe se stabileşte în mod definitiv, neputând interveni o declinare de competenţă din oficiu sau la cererea părţilor, este lipsită de relevanţă împrejurarea că locul situării imobilului supus închirierii se află în raza teritorială a Tribunalului Bacău.
Cu referire la pretinsa încălcare a dreptului la apărare al pârâtei – apelante, s-a reţinut că, potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., „instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată”, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, „când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise”.
Deşi în cauză citarea pârâtei – apelante pentru termenul de judecată din 15 februarie 2010 s-a realizat cu respectarea prevederilor imperative ale art. 1141 alin. (3) C. proc. civ. (fila 55 dosar fond), aceasta nu a înţeles să-şi pregătească în timp util apărarea, astfel încât, s-a apreciat în mod just că prima instanţă a respins cererea de amânare formulată de aceasta în temeiul prevederilor dispozitive ale art. 156 alin. (1) C. proc. civ., care consacră o facultate şi nu o obligaţie a instanţei în sensul menţionat, dreptul la apărare al pârâtei fiind respectat în condiţiile în care tribunalul a înţeles să dea eficienţă prevederilor alin. (2) al art. 156 C. proc. civ., procedând la amânarea pronunţării pentru data de 22 februarie 2010, împrejurare în care pârâta-apelantă nu a fost prejudiciată sub aspectul lipsei unei apărări competente, deoarece avea posibilitatea de a depune la dosar concluzii scrise (filele 62 – 64 dosar fond).
În ceea ce priveşte contradicţia sesizată între corpul considerentelor şi dispozitivul sentinţei, Curtea a apreciat că acest aspect nu poate constitui un motiv de nulitate a hotărârii apelate în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, pârâta – apelantă nu a făcut dovada, potrivit art. 1169 C. civ., a vătămării cauzate prin respectiva neconcordanţă şi a posibilităţii înlăturării acesteia prin anularea sentinţei, iar pe de altă parte, în speţă este fără echivoc faptul că între părţi s-a derulat un litigiu comercial de drept comun, în pretenţii, eroarea strecurată în dispozitivul hotărârii constituindu-se în realitate într-o greşeală materială vizibilă, săvârşită cu ocazia redactării hotărârii, în sensul prevederilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ., care va putea fi îndreptată din oficiu sau la cerere (filele 61 şi 64 dosar fond).
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că pretenţiile reclamantei–intimate se situează la nivelul sumei de 209.375,64 lei reprezentând contravaloare chirie restantă şi penalităţi de întârziere, aferente perioadei 1 iulie 2008 – 21 octombrie 2009 şi izvorâte din contractul de închiriere şi actele adiţionale la acesta vizând spaţiul comercial Pensiune Turistică „P.”, situat în localitatea Slănic Moldova, judeţul Bacău.
Deşi pârâta–apelantă SC „P.T.” SRL nu a contestat cuantumul chiriei lunare neachitate şi a penalităţilor aferente, ori calculul acestora, instanţa de apel a înţeles să invoce, în apărare, lipsa cauzei obligaţiei sale de plată începând cu data de 27 martie 2009, faţă de împrejurarea încetării contractului de închiriere, în condiţiile art. 10 (respectiv, prin rezilierea de drept a acestuia, ca sancţiune pentru neplata chiriei timp de 2 luni consecutive), supusă atenţiei părţilor contractante prin adresa nr. 318 din 27 martie 2009 emisă de reclamanta – intimată (fila 4 dosar apel).
În condiţiile în care, urmare a înştiinţării prin adresa sus-menţionată, nu a avut loc o predare – primire a imobilului ce a constituit obiectul contractului de închiriere, care a rămas în folosinţa pârâtei –apelante, aceasta achitând de altfel, ulterior datei de 27 martie 2009, contravaloarea facturii nr. 168 din 15 aprilie 2009 în sumă de 13.921,33 lei reprezentând contravaloare chirie aprilie 2009, conform contractului, cu O.P. nr. 13467 din 22 mai 2009, O.P. nr. 13945 din 27 mai 2009 şi O.P. nr. 15119 din 12 iunie 2009, nu a reţinut incidenţa cazului de încetare a contractului prin reziliere unilaterală, acesta fiind stipulat exclusiv în interesul locatorului.
Ori, întreaga conduită a părţilor contractante, culminând cu încheierea procesului – verbal de conciliere directă nr. 530 din 2 iunie 2009, privind modalităţile de stingere a situaţiei litigioase ivite ca urmare a întârzierii în efectuarea plăţilor şi a graficului de eşalonare a datoriilor SC „P.T.” SRL aferent (filele 32 – 33 dosar apel), se circumscrie fără echivoc, intenţiei comune de prelungire a efectelor contractului şi ulterior datei de 27 martie 2009, lipsind practic de efecte juridice adresa nr. 318 din 27 martie 2009.
În concluzie s-a statuat că, recunoaşterea implicită a datoriei restante, prin însuşirea procesului – verbal de conciliere şi a graficului aferent şi, pe cale de consecinţă, a facturilor emise şi comunicate prin poştă, acceptate astfel tacit la plată, face dovada obligaţiilor comerciale ale pârâtei–apelante, în conformitate cu prevederile art. 46 C. com., cum corect a reţinut tribunalul, justificând soluţia de admitere a acţiunii în condiţiile neonorării acestora.
Împotriva deciziei, SC P.T. SRL a declarat recurs prin care a invocat următoarele motive de nelegalitate:
1. În mod greşit prin decizia atacată s-a respins primul motiv de apel ce viza nulitatea sentinţei apelate pentru încălcarea dreptului la apărare [art. 304 pct. 9, art. 105 alin. (2) şi art. 156 C. proc. civ.].
În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta consideră că instanţa de apel a trecut peste susţinerile sale din cadrul apelului, reţinând că nu a fost prejudiciată prin neacordarea unui nou termen de judecată în data de 15 februarie 2010, deşi fusese formulată o cerere legală de amânare a cauzei.
Se susţine că, procedând la respingerea cererii de amânare, în contextul în care era necesară depunerea unei întâmpinări, tribunalul a nesocotit grav dreptul său la apărare prejudiciindu-l şi încălcându-se astfel principiul unui proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (2) din CEDO.
Mai mult, recurenta arată că nu a fost încunoştinţată despre amânarea pronunţării.
2. Decizia atacată se impune a fi casată, iar sentinţa anulată cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Bacău, care are calitatea de instanţă competentă conform art. 304 pct. 3, art. 312 alin. (6) coroborat cu art. 5 şi art. 10 pct. 2 C. proc. civ. întrucât sediul recurentei este în judeţul Bacău, iar imobilul ce face obiectul contractului de locaţiune este în acelaşi judeţ (Slănic Moldova).
3. Decizia atacată este netemeinică întrucât instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii formulată pe calea dreptului comun pentru care s-a plătit o taxă de timbru la valoare, iar instanţa a admis o somaţie de plată [art. 304 pct. 9, art. 105 alin. (1) şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ.], neputându-se lua în considerare o eroare materială a instanţei, în sensul art. 281 C. proc. civ.
4. Decizia este nelegală şi ca urmare a modalităţii de soluţionare a fondului cauzei, admiţându-se greşit în totalitate acţiunea reclamantului, inclusiv chiria calculată ulterior datei de 7 martie 2009 (dată la care a fost reziliat) şi a penalităţilor aferente acestei sume (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Se apreciază că instanţa de apel a respins în mod greşit acest motiv de apel când a considerat că părţile au consimţit tacit la o tacită relocaţiune.
Prin întâmpinarea depusă la 20 septembrie 2011, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. În privinţa pretinsei încălcări şi dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ. şi prin aceasta, implicit a dreptului la apărare din perspectiva art. 6 alin. (2) din CEDO şi a unui proces echitabil, în condiţiile unor norme dispozitive ce permit instanţei de judecată posibilitatea de a amâna cauza pentru lipsă de apărare temeinic motivată, iar nu obligaţia acesteia de a da curs cererii de amânare a cauzei, criticile apar nefondate.
Mai mult, nu trebuie pierdut din vedere faptul că în cazul amânării reglementate de art. 156 C. proc. civ., instanţa are o mare putere de apreciere în funcţie de circumstanţele cauzei, iar o respingere a acesteia nu poate fi sancţionată cu nulitatea hotărârii, fiind în discuţie – aşa cum s-a mai arătat – norme dispozitive, iar nu imperative.
În contextul în care nu s-a formulat o cerere de amânare a pronunţării cauzei instanţa a făcut chiar mai mult decât era îngăduit în sensul că a amânat pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise. Aşa fiind, recurenta nu poate susţine nulitatea hotărârii pentru că toate drepturile sale procesuale au fost respectate inclusiv dreptul la apărare.
2. Nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. raportate la art. 5 şi art. 10 pct. 2 C. proc. civ. nu este fondată, întrucât în materie comercială, competenţa teritorială este alternativă, reclamanta având alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente (art. 12 C. proc. civ.).
Aşa fiind, la data promovării acţiuni, reclamanta a optat în sensul sesizării Tribunalului Suceava, instanţă deopotrivă competentă raportat la art. 10 pct. 4 C. proc. civ.
3. În ce priveşte menţiunea din dispozitivul sentinţei, privind admiterea unei „somaţii de plată”, câtă vreme din ansamblul hotărârii rezultă fără dubiu că între părţile litigante s-a derulat o procedură specifică dreptului comun, recurenta avea posibilitatea obţinerii unei remedieri în condiţiile dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ., neputându-se susţine în mod veritabil o nesocotire a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
4. În ce priveşte ultimul motiv de recurs ce vizează greşita reţinere a tacitei relocaţiuni, câtă vreme – după data expirării termenului contractului de închiriere (27 martie 2009) – pârâta a rămas în imobil şi a efectuat plăţi în contul folosinţei acestuia ceea ce denotă intenţia comună a părţilor de prelungire a efectelor contractului şi după data încetării acestuia la termen, aspect reţinut corect de ambele instanţe.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate sunt nefondate motiv pentru care recursul va fi respins ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC P.T. SRL SLĂNIC MOLDOVA, împotriva deciziei nr. 3 din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3404/2011. Civil. Acţiune în anulare a... | ICCJ. Decizia nr. 3400/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
