ICCJ. Decizia nr. 3630/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3630/2011
Dosar nr. 1552/111/2009
Şedinţa publică de la 16 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 583/COM din 22 iunie 2010, Tribunalul Bihor a admis acţiunea formulată de reclamanta SC B.E.F. SRL – prin Lichidator Cabinet insolvenţă A.N., cu sediul în Oradea, judeţul Bihor, în contradictoriu cu pârâtul C.A.N., domiciliat în Beiuş, judeţul Bihor, şi în consecinţă:
A obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei, la cursul BNR din ziua plăţii, a sumei de 49.000 Euro.
A obligat pârâtul la plata dobânzii legale prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 9/2000, de la data de 26 ianuarie 2009 până la ziua plăţii efective a debitului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, între reclamanta SC B.E.F. SRL în calitate de finanţator si pârâtul C.A.N. în calitate de producător s-a încheiat Contractul de colaborare nr. 1 din 12 august 2005, având ca obiect „înfiinţarea şi exploatarea împreună a unei plantaţii de căpşuni”, în suprafaţa de 7,5 ha, în localitatea Sânmartin, Comuna Pocola, judeţul Bihor în valoare totală de 64.610 Euro.
Instanţa a constatat că prin clauzele contractului părţile au convenit ca reclamanta în calitate de finanţator să preia întreaga cantitate de marfă direct de la pârâtă, având calitatea de producător pentru preţul stabilit de anexa 1 la contract pe toată durata, urmând ca pârâtul să plătească investiţia realizată de finanţator, în produse – în primul an de exploatare a culturii conform valorii convenite în anexa 2 la contract.
Din probele de la dosar s-a reţinut că părţile au derulat corespunzător raporturile contractuale, pârâtul livrând reclamantei produse în suma de 15.610 Euro, din suma prevăzută la anexa 2 din contract, rămânând o diferenţă de 49.000 Euro şi că, în perioada iunie iulie 2006 între părţi s-a semnat actul adiţional nr. 5, prin care pârâtul s-a obligat să achite reclamantului 50 % din vânzările zilnice în Euro la cursul zilei, până la achitarea contravalorii investiţiei, fapt dovedit prin înscrisul depus la dosar semnat de părţi şi necontestat de pârât, precum şi de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.
De asemenea, s-a avut în vedere că şi pârâtul, prin concluziile scrise, a confirmat încheierea anexei 5, motivând că acest lucru s-a făcut pentru a se acoperi formal reclamanta faţa de asociaţii italieni de aceasta derogare de la contract, fapt pentru care i-a cerut, să semneze „în alb” această anexă, recunoscând totodată că nu a găsit desfacere întrucât nu cunoştea pieţele, dar că nu era problema sa, având desfacerea asigurată de reclamantă şi neavând mijloace de transport nu l-a interesat partea de marketing a acestei afaceri, aceasta fiind grija exclusiva a reclamantei.
Ulterior între părţi au apărut divergenţe cu privire la modul de derulare a raporturilor contractuale, pe de o parte pârâtul susţinând că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale privind asigurarea materialelor fitosanitare, ridicarea producţiei de căpşuni, asigurarea depozitării acestora în condiţiile stabilite în contract şi asigurarea ambalajelor necesare, fapt ce a dus la deteriorarea produselor şi prejudicierea pârâtului, pe de altă parte reclamanta susţinând că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale de a achita contravaloarea investiţiei.
Raportat la poziţia exprimată de pârât, instanţa a reţinut că, susţinerea acestuia cum că reclamanta nu i-a furnizat materiale fito-sanitare şi ambalaje, este nefondată, fiind contrazisă de avizele de însoţire existente la dosar, iar susţinerea pârâtului că îi era interzis cu desăvârşire sa vândă producţia de căpşuni către alt beneficiar decât reclamanta este contrazisa de anexa nr.5, prin care reclamanta renunţă la drepturile privind exploatarea şi valorificarea căpşunilor în favoarea pârâtului C.N. si ca acesta se angajează să achite societăţii SC B.E.F. SRL 50 % din vânzările zilnice în Euro la cursul zilei până la recuperarea integrala a investiţiei.
În ce priveşte natura juridică a contractului, instanţa a reţinut că în cauză nu poate fi vorba de un contract de asociere în participaţiune aşa cum greşit susţine pârâtul, având în vedere că din conţinutul contractului rezultă pe de o parte obligaţia reclamantei, obligaţia de a transmite pârâtului toate cele necesare realizării plantaţiei de căpşuni cu valoare totală menţionată în contract, iar pe de altă parte pârâtul s-a obligat să plătească investiţia realizată de finanţator, în produse în primul an de exploatare a culturii conform valorii stabilită în anexa nr. 2.
De asemenea, pârâtul urma să plătească investiţia realizată de finanţator, în produse în primul an de exploatare a culturii, conform valorii stabilită în anexa nr. 2, iar reclamanta să preia întreaga cantitate de marfă direct de la producător, plătindu-i preţul stabilit conform anexei 1 pe toată perioada derulării contractului respectiv, până la terminarea ciclului de producţie din anul 2008.
Instanţa a considerat că, din conţinutul contractului încheiat între părţi nu rezultă că aceştia au dorit sau urmărit să participe la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar asupra întregului său comerţ, ca atare nu poate fi vorba de un contract de asociere în participaţiune şi că, deşi se intitulează contract de colaborare, acesta nu are o reglementare legală specifică, ci se aplică regulile prevăzute la art. 969 şi următoarele C. civ.
Dând eficienţă dispoziţiilor art. 1073 C. civ. şi având în vedere că în cauză pârâtul nu a achitat integral contravaloarea investiţiei făcute de reclamantă în condiţiile stabilite prin contract, instanţa a obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în lei, la cursul BNR din ziua plăţii, a sumei de 49.000 Euro.
Prin decizia nr. 28 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei ca fondat, a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea reclamantei, obligând-o la plata cheltuielilor de judecată.
În raport de criticile invocate, instanţa de apel a reţinut că obiectul contractului nu îl constituie transferul proprietăţii asupra unui bun de la vânzător la cumpărător, ci părţile au înţeles să încheie un contract pe care l-au denumit „contract de colaborare”, prin care şi-au asumat anumite obligaţii specifice, în vederea înfiinţării şi exploatării împreună a unei plantaţii de căpşuni. Din lecturarea clauzelor contractului, a constatat că părţile şi-au asumat obligaţii specifice unui contract de asociere în participaţiune reglementat de art. 251 C. com., chiar dacă nu l-au intitulat ca atare, astfel că, în examinarea litigiului dedus judecăţii a avut în vedere prevederile art. 255 C. com., în conformitate cu care, afară de dispoziţiile articolelor precedente, convenţiile părţilor determină forma, întinderea şi condiţiile asociaţiei. Prin urmare, instanţa s-a raportat la obligaţiile stipulate de părţi în cuprinsul contractului încheiat.
S-a mai motivat că, chiar dacă nu s-ar considera contractul ca fiind unul de asociere în participaţiune, ci un contract nenumit, acestuia i se aplică principiile generale care cârmuiesc contractele şi obligaţiile, legea permiţând părţilor, în virtutea libertăţii de voinţă, să încheie variate feluri de contracte pentru operaţiunile pe care le săvârşesc, fără a fi ţinute să se adapteze neapărat la vreunul dintre contractele numite, nominalizate fie în codul civil, fie în alte legi.
Din această perspectivă, a reţinut că, potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, astfel că, raportat la motivele de fapt şi de drept ale acţiunii formulate, instanţa a examinat în ce măsură pârâtul şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti investiţia realizată de finanţator în produse, în primul an de exploatare a culturii şi a luat în considerare că potrivit art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar dacă acest lucru nu este cu putinţă, el are dreptul la dezdăunare.
Analizând condiţiile răspunderii contractuale instanţa de apel a reţinut că, din probele administrate atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel, rezultă că livrarea parţială de produse în contul investiţiei executate de finanţator nu se datorează culpei pârâtului.
În ceea ce priveşte cauza sistării ridicării căpşunilor de către reclamantă, instanţa a reţinut că aceasta nu poate fi imputată pârâtului, ci se datorează atitudinii societăţii reclamante, care nu s-a mai prezentat pentru ridicarea căpşunilor.
Instanţa de apel a reţinut că, faptul nelivrării căpşunilor în contul investiţiei efectuate de finanţator, în primul an de exploatare a culturii, se datorează vinei înseşi a reclamantei, care nu s-a mai prezentat pentru preluarea căpşunilor, sistând intempestiv ridicarea acestora, fapt care a determinat nerecuperarea în întregime a investiţiei efectuate.
De asemenea, s-a avut în vedere că în contextul în care anexa nr. 5 la contract a fost încheiată când deja reprezentanţii SC B.E.F. SRL sistaseră preluarea căpşunilor, însuşi faptul încheierii acesteia şi recunoaşterii posibilităţii pârâtului de a valorifica el însuşi căpşunile prezumă recunoaşterea de către reclamantă a propriei culpe în neexecutarea contractului de colaborare şi că, din această perspectivă, nu se poate imputa pârâtului nevalorificarea efectivă a căpşunilor, câtă vreme încheierea acestei anexe i-a fost, practic, impusă de atitudinea finanţatorului, care nu şi-a mai respectat obligaţiile asumate prin contractul de colaborare, pârâtul fiind astfel pus în situaţia în care, pentru a mai recupera din pierderea suferită, să accepte să valorifice el însuşi producţia de căpşuni.
Prin urmare, în contextul în care s-a stipulat în anexa nr. 5 obligaţia pârâtului de a achita societăţii reclamante 50 % din vânzările zilnice, iar reclamanta nu a dovedit sumele efectiv obţinute de către pârât din demersurile sale de valorificare a căpşunilor s-a considerat că acţiunea reclamantei nu poate fi primită şi de asemenea faptul că, prin anexa nr.5 nu s-a prevăzut obligaţia pârâtului de achitare a contravalorii investiţiei indiferent de reuşita demersurilor sale de valorificare a căpşunilor, ci investiţia de plăteşte în procent de 50 % din vânzările zilnice efective. Or, nedovedindu-se cu certitudine că s-ar fi obţinut sume de bani din valorificarea căpşunilor, şi nici cuantumul acestora, pârâtul nu poate fi obligat la contravaloarea investiţiei.
Împotriva deciziei, reclamanta SC B.E.F. SRL Oradea – prin lichidator judiciar a formulat recurs prin care a invocat următoarele critici:
1. Instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii în sensul că nu a pus în discuţie natura contractului astfel încât, părţile să poată propune apărări, analizând întreg probatoriul prin prisma art. 251 – 255 C. com.
Se susţine că deşi clauzele contractului, aşa cum au fost convenite de părţi, probează încheierea unui contract de vânzare - cumpărare instanţa de apel a schimbat natura contractului, înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, apreciind pretenţiile deduse judecăţii ca decurgând dintr-un contract de asociere în participaţiune.
De asemenea, recurenta susţine că instanţa s-a pronunţat cu neobservarea obiectului şi cauzei acţiunii precizate de reclamantă şi, în consecinţă, hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind indubitabil că natura contractului este de vânzare - cumpărare cu clauze specifice obiectului.
În plus, recurenta susţine că:
- Instanţa de apel a valorificat parţial declaraţia martorei L.M., în sensul că s-a omis să se arate că martora nu ştie despre încheierea unui contract ori despre clauzele acestuia.
- Declaraţia martorului T.L. nu a fost valorificată decât parţial, omiţându-se a se da eficienţă juridică faptului că acesta a aflat că s-a încheiat o înţelegere între reclamantă şi pârât.
- Declaraţia martorei B.G. a fost greşit valorificată, în sensul că nu s-a menţionat că aceasta se află în litigiu cu reclamanta.
- Instanţa de apel a interpretat greşit obligaţiile contractuale, omiţând să arate că, în ipoteza în care nu ar fi existat anexa nr. 5, pârâtul trebuia să dovedească că a contactat-o pentru a ridica căpşunii.
- Deşi procesele-verbale încheiate de pârât au fost contestate, instanţa de apel le-a considerat valabile, trecându-se peste faptul că pârâtul trebuia să facă dovada că a contactat-o pe reclamantă să ridice căpşuni.
2. Instanţa de apel a calificat greşit anexa 5 şi consecinţele acesteia, denaturând efectiv voinţa părţilor în condiţiile în care s-a dat interogatoriului pârâtului forţa juridică a unei declaraţii de martor, corelând-o nejustificat cu afirmaţia martorei L.M., care nu avea cunoştinţă de încheierea contractului.
Se mai susţine că atitudinea instanţei în ceea ce priveşte anexa 5 este relevantă atunci când vorbeşte despre atitudinea abuzivă a reclamantei la adoptarea ei, iar pe de altă parte, când consideră valabilă anexa.
De asemenea, recurenta consideră că respectivul act a fost calificat greşit atunci când instanţa a reţinut că nu s-a prevăzut obligaţia pârâtului de achitare a contravalorii investiţiei indiferent de reuşita demersurilor sale de valorificare a căpşunilor, ceea ce denotă motive străine de natura cauzei pentru că atât în contract cât şi în anexa 5 producătorul are obligaţia de a plăti contravaloarea investiţiei, nefiind condiţionată de alte variabile.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul C.N.A. a solicitat respingerea recursului.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
- Ca principiu ce guvernează întregul proces civil, contradictorialitatea impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca părţilor să li se acorde dreptul de a se apăra, de a-şi susţine şi argumenta cererile, de a invoca probe şi de a ridica ori combate excepţii.
În cauza dedusă judecăţii, acest principiu nu a fost încălcat, în contextul în care natura contractului încheiat între părţi a constituit motiv de dispută încă de la instanţa de fond, unde pârâtul şi-a exprimat poziţia, atribuind convenţiei natura juridică a unui contract de asociere în participaţiune, în timp ce reclamanta nu a împărtăşit această opinie prin chiar faptul invocării ca temei de drept al acţiunii (alături de altele) şi a dispoziţiilor art. 1361 C. civ., relative la contractul de vânzare – cumpărare.
În atare situaţie nu se poate reţine că aceasta nu şi-a putut spune părerea cu privire la natura contractului ori că nu şi-ar fi putut face apărarea pe acest aspect.
Mai mult, prin chiar motivele de apel, pârâtul a invocat aceeaşi natură a contractului ca fiind de asociere, criticând calificarea dată de instanţa de fond, care a considerat că acesta face parte din categoria contractelor nenumite. Aşa fiind recurenta nu poate susţine că nu a putut să-şi spună punctul de vedere pe aspectul invocat, iar faptul că – în considerentele deciziei atacate – instanţa de apel a procedat la lămurirea acestui aspect, după analizarea clauzelor contractului şi a voinţei reale a părţilor aşa cum rezultă din acesta, nu poate atrage incidenţa sancţiunii nulităţii hotărârii atacate.
În plus, instanţa de apel a arătat că atât în situaţia contractului de asociere în participaţiune cât şi în cazul unui contract nenumit sunt incidente principiile generale ce guvernează contractele în general, condiţiile răspunderii contractuale fiind aceleaşi.
În ce priveşte celelalte susţineri ale recurentei ce fac trimiteri la declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, la aprecierea pe care instanţa le-a dat-o acestora ori la lipsa dovezii că pârâtul nu a contactat-o pe reclamantă pentru ridicarea căpşunilor se constată că nu pot face obiectul controlului judiciar pentru că nu constituie motive de nelegalitate, ci reprezintă aspecte ce ţin de aprecierea instanţei de apel.
2. Nici susţinerile recurentei cu privire la calificarea greşită a anexei nr. 5 la contract nu pot fi primite, în contextul în care pretinsa denaturare a voinţei părţilor este argumentată tot prin prisma probelor administrate în cauză, respectiv la declaraţiile martorilor şi la interogatoriul pârâtului.
Înalta Curte reaminteşte că, în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, rolul instanţei este limitat la cercetarea motivelor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ.
În consecinţă, Înalta Curte constată că decizia atacată este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză motiv pentru care va fi menţinută prin respingerea recursului conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC B.E.F. SRL ORADEA, PRIN CABINET DE INSOLVENŢĂ A.N. împotriva deciziei nr. 28/C/2011 – A din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimatul C.N.A., ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3632/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3628/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
