ICCJ. Decizia nr. 3634/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3634/2011
Dosar nr. 347/2/2010
Şedinţa publică din 4 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 01 august 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 27012/3/2007, reclamanţii P.N., P.B.G., P.C.T. l-au chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României-Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, formulând contestaţie împotriva dispoziţiei din 28 iunie 2007, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilelor-teren, clădire şi utilaje, ce au aparţinut fabricii T.N.-B., la care autorii reclamanţilor au avut calitatea de acţionari.
S-a solicitat admiterea contestaţiei, anularea deciziei menţionate şi restituirea în natură a imobilelor constituite din teren, clădire şi utilaje ce au aparţinut fabricii la care autorii lor au avut calitatea de acţionari, iar, în cazul în care nu se pot restitui în natură, despăgubirile prin echivalent să se facă la preţul internaţional de referinţă.
Prin sentinţa civilă nr. 67 din 15 ianuarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de contestatorii P.N., P.B.G. şi P.C.T., în contradictoriu cu intimatul Guvernul României–Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că, prin Decizia din 28 iunie 2007, emisă de Guvernul României-Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilelor, motivat de faptul că solicitarea se încadrează în dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001.
S-a propus acordarea de măsuri reparatorii, în conformitate cu art. 31 din Legea nr. 10/2001, în valoare de 19.903.805 RON, pentru cele 52.854 acţiuni deţinute de antecesori la fosta societate T.N. Decizia a fost înaintată Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor, în conformitate cu art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Tribunalul a constatat că prezenta contestaţie se circumscrie art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001; că pârâta a stabilit că reclamanţii sunt moştenitorii acţionarilor „T.N.-B.", aspect ce nu poate fi cenzurat de către tribunal, în propria contestaţie a acestora.
De asemenea, aspecte câştigate cauzei sunt şi acelea că fabrica cu activul acesteia a fost preluată abuziv de către stat, regăsindu-se, în prezent, în activul unei societăţi comerciale integral privatizată.
Ca urmare, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21, persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Prin urmare, pentru imobilele preluate abuziv ce se regăsesc în patrimoniul unei societăţi comerciale integral privatizate, Legea nr. 10/2001 a răsturnat principiul general, potrivit căruia restituirea se va produce în natură şi numai în mod excepţional, când aceasta este imposibil de realizat, se va face prin echivalent, fiind incidentă doar modalitatea de restituire prin echivalent, despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
În consecinţă, Tribunalul a respins contestaţia întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor notificate.
În ceea ce priveşte numărul acţiunilor deţinute de autorii reclamanţilor, rezultă, aşa cum s-a arătat prin Decizia contestată, că reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitori ai autorilor lor şi, coroborând aceste susţineri cu înscris, întocmit la data de 07 aprilie 1949, rezultă că numărul acţiunilor deţinute de către autorii reclamanţilor este cel reţinut prin decizie, astfel că a fost respinsă şi această critică formulată împotriva deciziei emise de pârât.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, Tribunalul a reţinut că, în ceea ce priveşte modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii, prin echivalent, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că acestea vor fi despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Potrivit Titlului VII Capitol III din Legea nr. 247/2005, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, se constituie în subordinea Cancelariei Primului-ministru, Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor.
Pe de altă parte, la pronunţarea sentinţei, Tribunalul a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, în aprecierea faptului că aceste dispoziţii de modificare şi de completare sunt de imediată aplicare, pentru că a considera altfel ar însemna obligarea unităţilor deţinătoare şi entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor la emiterea unor dispoziţii sau decizii fără finalitate practică.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel contestatorii, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea în tot a deciziei apelate şi, rejudecând cauza, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de critică, apelanţii-contestatori au arătat că nu pot fi de acord cu ideea avansată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului că bunurile nu mai există în prezent; cu faptul că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului le-a evaluat acţiunile la suma modică de 19.903.805 RON sau cu împrejurarea că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a constatat că antecesorii lor deţineau 52.854 acţiuni, când, de fapt, antecesorii lor deţineau între 92% şi 98% din acţiunile fabricii T.N.–B.
Contestatorii au solicitat restituirea imobilelor (activele). Prin procesul de privatizare, s-au privatizat acţiunile, nu şi imobilele (activele). Imobilele nu puteau intra în procesul de privatizare, cât timp existau cereri de restituire a imobilelor de către revendicatorii P.
Instanţa, în virtutea rolului sau activ, trebuia să solicite relaţii la registrul comerţului cu privire la acţionariatul societăţii (acţionariatul de azi). Totodată, nu a fost pus în discuţie faptul că fabrica a fost naţionalizată abuziv şi fără despăgubire, aşa cum arată art. 11 din Legea nr. 119/1948. Activul fabricii se regăseşte azi în noua societate înfiinţată după 1990, de aceea instanţa trebuia să solicite, din oficiu, relaţii la registrul comerţului atât cu privire la acţiuni, cât şi cu privire la bunuri imobile şi bunuri mobile (active), lucru pe care nu l-a făcut.
Cu privire la numărul acţiunilor, acesta este corect, incorect este modul de calcul al valorii acestor acţiuni, în sensul că valoarea calculată să fie la preţul internaţional actual, şi nu la o valoare veche, care nu mai este de actualitate.
Prin Decizia civilă nr. 189A din 02 noiuembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul, ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 9508 din 20 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a admis recursul declarat de recurenţii-contestatori împotriva deciziei instanţei de apel, care a fost casată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului.
Instanţa de recurs a stabilit că cererea contestatorilor recurenţi se încadrează în dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, raportate la art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 4 alin. (2) din aceeaşi Lege şi la art. 3.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007.
Prin urmare, în aplicarea acestor dispoziţii legale, contestatorii au dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale, ceea ce exclude restituirea în natură a imobilelor, active ale societăţii în discuţie, indiferent că aceste bunuri există în prezent evidenţiate în patrimoniul societăţii.
Prin urmare, instanţa de recurs a reţinut corecta aplicare a legii de către instanţa de apel sub acest aspect, după cum a mai reţinut că nu au fost contestate, în cauză, nici calitatea procesuală activă a contestatorilor sau împrejurarea preluării abuzive a T.N.–B.
Pe de altă parte, instanţa supremă a reţinut că o consecinţă a obligaţiei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului de a evalua acţiunile deţinute de antecesorii reclamanţilor, evaluare în raport de care se face propunerea de despăgubiri, este posibilitatea instanţei de cenzura Decizia sub acest aspect, fiind incidente dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Lege, potrivit cărora „măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se propun după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin Decizia motivată a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului", precum şi ale alin. (4), în sensul că: „recalcularea valorii acţiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanţ contabil, cu utilizarea coeficientului de actualizare stabilit de B.N.R. prin Ordinul nr. 3 din 27 aprilie 2001, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 229/04.05.2001, şi a indicelui inflaţiei stabilit de I.N.S. şi a prevederilor Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăţilor pe acţiuni, în cazul în care bilanţul este anterior acesteia".
În consecinţa acestor constatări, s-a arătat, în Decizia instanţei de recurs, că nu instituţia implicată în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind stabilirea şi plata despăgubirilor, şi anume Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor, trebuie să stabilească valoarea acţiunilor, după criteriile prevăzute de art. 31 alin. (4) din Lege, ci însăşi instituţia implicată în privatizarea societăţii care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate, în speţă, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Din acest punct de vedere, s-a reţinut greşita interpretare a prevederilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 şi înlăturarea nejustificată a alin. (3) şi (6) din acest text.
Din interpretarea coroborată a art. 31 din Lege cu forma sa anterioară (fostul art. 32) şi cu dispoziţiile art. 16 alin. (8) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa supremă a reţinut că titlul de despăgubire se va emite de Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor, până la concurenţa despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu coeficientul de inflaţie.
Separat de această procedură însă, în cadrul contestaţiei formulate conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, împotriva deciziei instituţiei publice implicate în privatizare, instanţa are competenţa de a verifica şi cuantumul acţiunilor recalculate, şi cum recurenţii au contestat, atât numărul de acţiuni deţinute de autorul reclamanţilor, cât şi valoarea finală a acestora, se impune verificarea de către instanţa de apel a temeiniciei acestor susţineri, neexaminate de Curtea de Apel.
S-a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să examineze atât critica referitoare la numărul de acţiuni deţinute de antecesorii lor, cât şi cea referitoare la evaluarea acestora.
Instanţa de recurs a mai reţinut că este întemeiată afirmaţia recurenţilor referitoare la inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, însă, nu prin prisma declarării ca neconstituţionale a prevederilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, ci în raport de incidenţa dispoziţiilor art. 31 din Lege, după cum s-a arătat.
Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, cauza s-a reînregistrat la data de 14 ianuarie 2010, sub nr. 347/2/2010.
În rejudecarea apelului, nu s-au administrat probe noi, apelanţii-contestatori depunând la dosar note scrise, dar şi o cerere de judecare a cauzei în lipsa lor.
Prin Decizia nr. 85A din 25 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins, ca nefondat, apelul contestatorilor declarat împotriva sentinţei civile nr. 67 din 15 ianuarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea de Apel a expus următoarele argumente:
Astfel, s-a consemnat că, de vreme ce o parte din chestiunile antamate în apelul de faţă au fost deja dezlegate de instanţa de recurs, aceste dezlegări fiind obligatorii pentru instanţa de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ., o parte din motivele de critică aduse de apelanţii-contestatori au primit deja un răspuns şi nu vor mai fi analizate.
Este cazul susţinerilor privitoare la obligativitatea restituirii imobilului în natură, indiferent în posesia sau deţinerea cui se află (chestiune în privinţa căreia s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că apelanţii-contestatori au dreptul exclusiv la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 31 din Lege), al existenţei sau nu, în prezent, a unora dintre bunurile mobile preluate odată cu fabrica (aspect devenit nerelevant, în condiţiile în care despăgubirea constă în valoarea actualizată a acţiunilor deţinute de antecesorii apelanţilor).
În raport de aceste împrejurări şi de considerentele instanţei de recurs, Curtea a constatat că, dintre argumentele apelanţilor-contestatori, se impune a se analiza, în primul rând, susţinerea lor, în sensul că numărul acţiunilor deţinute de antecesorii lor a fost mai mare decât cel reţinut de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în cuprinsul deciziei contestate, şi anume, 52.854 acţiuni.
Prin contestaţia adresată Tribunalului, contestatorii au susţinut, iniţial, că autorii lor deţineau între 92 şi 98% din acţiunile fabricii T.N.–B., mai multe decât 52.854 acţiuni, pentru ca, prin motivele de apel, să arate, mai întâi, că nu sunt de acord cu numărul de acţiuni stabilite de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (dosarul nr. 27012/3/2007 al acestei instanţe) şi apoi, în acelaşi document, să susţină că numărul acţiunilor este corect, însă incorect este modul de calcul al valorii acestora.
Aceleaşi susţineri contradictorii sunt reiterate şi prin cererea de recurs, în dosarul instanţei supreme.
Niciun argument nu aduc apelanţii contestatori, în sprijinul acestei afirmaţii, în sensul de a preciza fie numărul corect al acţiunilor în discuţie sau cel puţin mijloacele de probă pe care se întemeiază această susţinere.
Din lucrările dosarului, Curtea a reţinut că notificarea a fost formulată de apelanţii-contestatori, în calitate de moştenitori ai foştilor acţionari, P.D. (D.), P.I. (I.), G. (G.) O., P.C. (C.), P.N. (N.A., N.B., N.C., N.E., N.F.), P.L. şi P.B., iar, din înscrisurile depuse la dosarul primei instanţe, care cuprind structura acţionariatului T.N.-B., în anul 1949, anterior naţionalizării, rezultă că aceste persoane deţineau un număr de 52.854 acţiuni, adică exact numărul reţinut de intimată la emiterea deciziei contestate.
De altfel, nici susţinerea apelanţilor-contestatori, în sensul că antecesorii lor deţineau între 92 şi 98% din acţiunile societăţii nu este foarte departe de această constatare, de vreme ce numărul total de acţiuni emise de societate a fost de 60.000, iar 52.854 reprezintă 88,09%.
Fără alte argumente, în fapt şi în drept, care să susţină afirmaţia că numărul de acţiuni nu a fost corect reţinut, Curtea a constatat că această critică este nefondată.
Nu este fondată nici susţinerea privitoare la greşita evaluare a acţiunilor în discuţie.
Astfel, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, „măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute la alin. (1), se propun după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin Decizia motivată a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului".
Cu privire la modul de recalculare a valorii acţiunilor, alin. (4) al textului prevede: „recalcularea valorii acţiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanţ contabil, cu utilizarea coeficientului de actualizare, stabilit de B.N.R., prin Ordinul nr. 3 din 27 aprilie 2001, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 229/04.05.2001, şi a indicelui inflaţiei stabilit de I.N.S. şi a prevederilor Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăţilor pe acţiuni, în cazul în care bilanţul este anterior acesteia".
La dosar, au fost depuse, pe de o parte, bilanţul contabil încheiat la data naţionalizării (deci, ultimul bilanţ contabil, la care face referire textul) şi, pe de altă parte, raportul intern de evaluare, întocmit de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în vederea soluţionării notificării apelanţilor-contestatori.
Este, astfel, neîntemeiată afirmaţia apelanţilor, în sensul că acest raport nu a fost prezentat instanţei, fiind depus, la dosar, de intimată, la termenul din 27 noiembrie 2007, împreună cu celelalte documente din dosarul administrativ.
Totodată, din conţinutul acestui raport de evaluare, Curtea a reţinut că s-a făcut aplicarea prevederilor art. 31 alin. (4), în sensul că, după identificarea din bilanţul contabil a activului net de 82.034.687 RON., a rezultat valoarea unei acţiuni ca fiind de 1.367,24 RON, iar a tuturor acţiunilor deţinute de autorii notificatorilor ca fiind de 72.264.103 RON, după care s-a aplicat actualizarea cu coeficientul de actualizare a valorii leului stabilit de B.N.R., conform Ordinului nr. 3/2001 de 1303,33, precum şi a inflaţiei de 211,329%, rezultând valoarea de 19.903.805 RON, menţionată în decizie.
În consecinţa acestor constatări şi în lipsa unor critici concrete cu privire la incorectitudinea modului de recalculare a valorii acţiunilor cuprins în raportul intern de evaluare menţionat, Curtea, cenzurând aplicarea legii la speţă, a constatat că nu se identifică motive de nelegalitate sau de netemeinicie a deciziei contestate nici sub aspectul valorii despăgubirilor ce urmează a fi acordate apelanţilor-contestatori.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs contestatorii P.N., P.B.G. şi P.C.T., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului şi, rejudecând, admiterea contestaţiei, anularea deciziei din 28 iunie 2007, emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi restituirea în natură a imobilelor–teren, clădiri şi utilaje, ce au aparţinut fabricii T.N.–B., la care antecesorii lor au avut calitatea de acţionari.
În expunerea motivelor de recurs, s-au reiterat criticile formulate în apel, conform cărora recurenţii nu pot fi de acord cu ideea avansată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului că bunurile preluate de stat nu mai exista în prezent; cu faptul că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului le-a evaluat acţiunile la suma modică de 19.903.805 RON şi că această instituţie a constatat că antecesorii lor deţineau 52.854 acţiuni, când, de fapt, aceştia deţineau între 92% şi 98% din acţiunile fabricii T.N.–B.
Recurenţii au invocat faptul că nu a fost anexat raportul din data de 28 mai 2007, de care ar fi vrut să ia cunoştinţă, nu a fost anexat raportul comisiei de evaluare din 19 iunie 2007, prin care se propunea suma de 19.903.805 RON, nu s-au ataşat nota din 27 iunie 2007 şi procesele-verbale de casare ale tuturor acestor bunuri şi utilaje pe care le solicită.
S-a invocat faptul că instanţa de apel era obligată a respecta art. 315 C. proc. civ., lucru pe care nu l-a făcut. Instanţa de apel a interpretat greşit atât contestaţia lor, cât şi dispoziţiile legii, în sensul că nu au solicitat restituirea prin echivalent, ci restituirea în natură a proprietăţilor autorilor lor, aşa cum au indicat nenumăratele decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Nicio instanţă nu a analizat dacă, prin procesul de privatizare, s-au vândut activele, deoarece activele nu se puteau vinde în procesul de privatizare, faţă de împrejurarea că toate bunurile fabricilor au fost preluate abuziv de Statul Român prin Legea nr. 119/1948.
Mai mult, art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - precizează că statul poate reglementa numai dreptul de folosinţă a bunurilor, şi nu dreptul de proprietate. Acesta este şi motivul pentru care statul este obligat să le restituie în natură bunurile, şi nu prin echivalent.
În întreaga motivare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr. 9508 din 20 noiembrie 2009, se face trimitere la cesiunea de acţiuni, şi nu la vânzarea de active, care niciodată nu a fost perfectată între Statul Român şi cei ce au cesionat acţiunile.
Mai mult, Fondul Proprietatea este nefuncţional şi nu este listat la bursă, drept pentru care şi hotărârile judecătoreşti nu pot fi aplicate, iar, prin OUG nr. 62/2010, activitatea Fondului a fost blocată total, deci instanţele trebuie să găsească o cu totul altă modalitate legală de despăgubire a proprietarilor.
În privinţa Comisiei centrale de stabilire a despăgubirilor, şi aceasta instituţie este nefuncţională, motivat de faptul că statul se ascunde sub umbrela impotenţei financiare ce presează România de mai mult timp.
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9508 din 20 noiembrie 2009, în sensul că nu a reanalizat numărul acţiunilor şi nici valoarea acestora, în lumina Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
La dosar, sunt depuse toate actele care fac dovada faptului că numărul acţiunilor deţinute de antecesorii lor sunt mult mai mari decât cele stabilite de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi, implicit, suma de bani pe care trebuia să o calculeze Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului trebuia sa fie mai mare, deoarece această sumă de bani trebuie raportată la valoarea de piaţa internă, la valoarea de piaţă externă (internaţională), la către trebuia aplicată dobânda şi indicele de inflaţie.
Analizând criticile formulate de către recurenţii-reclamanţi P.N., P.B.G. şi P.C.T., ce se înscriu formal în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Un prim motiv de recurs ce poate fi decelat în cauză s-a raportat la nerespectarea de către instanţa de apel, în rejudecare, a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., sub aspectul nerestituirii în natură a imobilului în litigiu; neanalizării numărului acţiunilor şi a valorii acestora, în lumina Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
Or, instanţa de recurs constată, sub un prim aspect, că, prin Decizia civilă nr. 9508 din 20 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a stabilit limitele rejudecării cauzei, sub aspectului legii aplicabile, dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, şi a soluţiilor ce se pot dispune sub imperiul acestei legi, care presupun doar restituirea prin echivalent a acţiunilor, şi nu restituirea în natură. (e.g.: „prin urmare, în aplicarea acestor dispoziţii legale, contestatorii au dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale, ceea ce exclude restituirea în natură a imobilelor, active ale societăţii în discuţie, indiferent că aceste bunuri există, în prezent, evidenţiate în patrimoniul societăţii").
Sub un al doilea aspect, se poate observa că recurenţii nu indică, în cuprinsul motivelor de recurs, care sunt, în mod concret, dispoziţiile legale ce au fost încălcate sau greşit interpretate şi aplicate de instanţa de apel, mărginindu-se a reitera motivele de apel.
În acest context, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel s-a conformat dispoziţiilor instantei de casare, cuprinse în Decizia civilă irevocabilă nr. 9508 din 20 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, în considerarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra prolemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului).
Astfel, prin raportare la dispoziţiile art. art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, indicate de instanţa de casare ca fiind incidente în cauză, instanţa de apel a reanalizat, în raport de probele administrate în cauză, pe care reclamanţii nu le-au completat, numărul şi valoarea acţiunilor fabricii T.N.–B., deţinute de antecesorii reclamanţilor, aspecte de fapt ce nu intră în sfera aspectelor de nelegalitate pe care instanţa de recurs să aibă atributul de a le cenzura, în actuala structură a recursului, care poate fi exercitat doar pentru motivele de nelegalitate, prevăzute, în mod exhaustiv, în pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.
Mai mult, instanţa de apel a constatat că, la dosar, a fost depus bilanţul contabil încheiat la data naţionalizării şi raportul intern de evaluare, întocmit de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în vederea soluţionării notificării contestatorilor, fiind, astfel, neîntemeiată afirmaţia reclamanţilor, în sensul că acest raport nu a fost prezentat instanţei, susţinere reluată, fără temei, şi în prezentele motive de recurs.
Critica privind faptul că, în întreaga motivare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr. 9508 din 20 noiembrie 2009, se face trimitere la cesiunea de acţiuni, şi nu la vânzarea de active, care niciodată nu a fost perfectată între Statul Român şi cei care au cesionat acţiunile, nu poate fi, de asemenea, primită, întrucât, Decizia menţionată, fiind irevocabilă, se bucură de o prezumţie de validitate (res judicata pro veritate habetur) şi nu poate fi reanalizată în prezentul recurs, fără a se da calea unui veritabil recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil, în sistemul procesual intern.
Asupra susţinerii recurenţilor, prin care se invocă faptul că Fondul Proprietatea este nefuncţional şi nu este listat la bursă, motiv pentru care hotărârile judecătoreşti nu pot fi aplicate, iar OUG nr. 62/2010 a blocat total activitatea Fondului, Înalta Curte apreciază că aceste critici exced cadrului procesual al prezentului recurs, nereprezentând critici de nelegalitate ale hotărârii recurate, ci nemulţumiri privind puterea legiuitoare şi instituirea, prin lege, a unei proceduri administrative de stabilire şi plata a despăgubirilor, ulterioare, al cărei rezultat poate fi însă contestat într-o procedură distinctă de cea a Legii nr. 10/2001 republicată.
În ceea ce priveşte aserţiunea recurenţilor, conform căreia art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ar preciza că statul poate reglementa numai dreptul de folosinţă a bunurilor, şi nu dreptul de proprietate, şi acesta ar constitui motivul pentru care statul este obligat să le restituie în natură bunurile, şi nu prin echivalent, Înalta Curte o va respinge, ca nevalidă.
Astfel, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului–Protectia proprietăţii, care se citeşte, după cum urmează: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor." instituie şi asigură dreptul de proprietate, iar norma cuprinsă în parag. 2 art. 1 al Protocolului nr. 1 recunoaşte statelor contractante dreptul de a reglementa modul de folosinţă a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general.
În consecinţă, interpretând în mod raţional acest text convenţional, se poate concluziona că reglementarea folosinţei bunurilor este o specie a protecţiei dreptului de proprietate, întrucât nu s-ar putea reglementa un dezmembrământ al dreptului de proprietate – usus – în absenţa dreptului de proprietate asupra unui bun, ca noţiune autonomă instituită de sistemul convenţional.
Oricum, în ipoteza dedusă judecăţii, nu se aplică teza reglementării folosinţei bunului, pentru că bunurile, obiect al dreptului de proprietate, sunt doar pretinse de către recurenţi, iar problematica restituirii acestora, în natură sau prin echivalent, nu intră în reglementarea folosintei bunurilor, ci este analizată în legătura cu privarea de proprietate.
Contrar opiniei recurenţilor, Curtea Europeană a afirmat, în mod constant, că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv în stăpânirea statelor totalitare, anterior intrării în vigoare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi nu instituie o obligaţie pozitivă generală a statelor contractante în acest sens.
Mai mult, Curtea Europeană a statuat în cauza Atanasiu, Solon şi Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 174, 175, că, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul să exproprieze bunuri - inclusiv toate drepturile de despăgubire stabilite de lege - şi să reducă, chiar notabil, nivelul despăgubirilor prin metode legislative. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca cuantumul despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate realizată de către stat să fie rezonabilă în raport cu valoarea bunului. O lipsă totală a compensaţiei poate fi considerată compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 doar în cazuri excepţionale (Broniowski contra Poloniei, parag. 186).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul la o despăgubire integrală în toate cazurile, o compensaţie care este doar parţială nu face privarea de proprietate nelegală eo ipso, în toate cazurile. Mai precis, obiective legitime de utilitate publică, ce sunt urmarea unor măsuri de reformă economică sau de justitie socială, pot milita pentru o rambursare inferioară valorii totale de piată (James şi alţii, parag. 54 ; Lithgow şi altii contra Marii Britanii, 8 iulie 1986, parag. 120, şi Scordino contra Italiei nr. 1, parag. 95 şi urm.).
În acest context, se poate constata că cererea reclamanţilor nu a rămas total fără efecte juridice, aceştia obţinând acordarea de măsuri reparatorii, în conformitate cu art. 31 din Legea nr. 10/2001, în valoare de 19.903.805 RON, pentru cele 52.854 acţiuni deţinute de antecesorii lor, la fosta societate T.N.-B.; Decizia din 28 iunie 2007 fiind înaintată Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor, în conformitate cu art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nefiind întrunită niciuna dintre ipotezele acestui text legal (absenţa temeiului legal, încălcarea sau aplicarea gresită a legii) Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.N., P.B.G. şi P.C.T. împotriva deciziei nr. 85A din 25 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.N., P.B.G. şi P.C.T. împotriva deciziei nr. 85A din 25 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3635/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3633/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
