ICCJ. Decizia nr. 3806/2011. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3806/2011
Dosar nr. 3396/85/2009
Şedinţa publică de la 23 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin decizia comercială nr. 25 din 2 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia a fost admis apelul declarat de reclamanta SC Z.T.I. SRL Slobozia împotriva sentinţei comerciale nr. 1250/C/2010 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. 3396/85/2009 şi în consecinţă:
A fost schimbată în tot sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta SC Z.T.I. SRL Slobozia, jud. Argeş împotriva pârâtei A.L. IFN SA şi ca urmare:
S-a dispus rezoluţiunea contractului de leasing financiar din 02 mai 2007 încheiat între SC A.L. IFN SA Sibiu, în calitate de finanţator şi SC Z.T.I. SRL Slobozia, jud. Argeş, în calitate de utilizator şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de leasing, în sensul că a fost obligată pârâta la restituirea sumelor încasate în baza contractului menţionat.
A fost respinsă în rest acţiunea.
A fost obligată intimata A.L. IFN SA să plătească reclamantei-apelante suma de 9936,5 lei reprezentând cheltuieli de judecată la fond şi în apel.
Instanţa de apel a constat următoarele:
Prin acţiunea comercială înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr. 3396/85/2009 şi precizată ulterior, reclamanta SC Z.T.I. SRL Slobozia a chemat în judecată pe pârâta SC A.L. IFN SA, solicitând ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, să se dispună rezoluţiunea contractului de leasing financiar din 02 mai 2007 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestui contract, precum şi suspendarea contractului de leasing mai sus identificat, cu efectul suspendării plăţii ratelor de leasing până la soluţionarea pe fond a acţiunii.
Prin sentinţa comercială nr. 1250/C din 06 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Sibiu - secţia comercială şi de contencios administrativ în dosarul nr. 3396/85/2009, a fost respinsă acţiunea comercială formulată de reclamanta SC Z.T.I. SRL împotriva pârâtei SC A.L. IFN SA.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 2 mai 2007 părţile litigante au încheiat contractul de leasing financiar, reclamanta, în calitate de finanţator, iar pârâta, în calitate de utilizator, având ca obiect finanţarea achiziţionării unui bun şi transmiterea către utilizator a dreptului de folosinţă şi posesie asupra bunului, cu păstrarea calităţii de proprietar a finanţatorului.
S-a arătat că în Anexa nr. 1 a acestui contract de leasing financiar este descris bunul dat în leasing, respectiv autotractor, an de fabricaţie 2003, precizându-se, totodată, valoarea acestuia 34.900,00 euro (fără TVA), precum şi denumirea furnizorului.
Din „Dispoziţia de plată externă” din data de 04 mai 2007 rezultă că societatea pârâtă a achitat către furnizorul RRR H. GmBH suma de 34.900,00 euro, cu titlu de contravaloare a bunului descris în anexa 1 a contractului de leasing financiar, în discuţie.
S-a motivat că rezilierea este o cauză de încetare imediată a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, în cazul încălcării esenţiale, de către una dintre părţi, a obligaţiilor sale contractuale, rămânând neatinse prestaţiile succesive care au fost făcute anterior rezilierii, în timp ce rezoluţiunea constituie o sancţiune ce intervine în cazul neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, dar se aplică în caz de neexecutare a unor contracte cu execuţie instantanee şi are drept efect desfiinţarea retroactivă a contractului şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii acestuia.
S-a arătat că sancţiunea ce se solicită de către reclamantă, în calitate de utilizator, a se aplica contractului de leasing financiar este rezoluţiunea acestuia.
Plecând de la dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, care definesc operaţiunile de leasing, neexistând definiţie legală a contractului de leasing, s-a constatat că acest contract este un contract comercial, prin excelenţă un contract consensual, sinalagmatic (bilateral), generând obligaţii pentru ambele părţi, comutativ (drepturile şi obligaţiile părţilor sunt expres menţionate în cuprinsul contractului, sub forma unor clauze, fie legale, fie convenţionale), negociat, “intuite personae” (numai în ceea ce priveşte utilizatorul), translativ (transmite numai dreptul de folosinţă - ca drept de creanţă - asupra bunului ce formează obiectul contractului) şi nu în ultimul rând, un contract cu executare succesivă.
Calificarea contractului de leasing ca fiind un contract cu executare succesivă s-a considerat că prezintă importanţă juridică, cu consecinţe legate de desfăşurarea raporturilor dintre părţi, cum ar fi problema efectelor privind neexecutarea contractului.
S-a precizat că şi în materia leasingului, dacă o parte nu-şi execută culpabil obligaţiile pe care le-a contractat, cealaltă parte are dreptul să solicite desfacerea contractului pentru viitor (“rezilierea” şi nu „rezoluţiunea”), precum şi daune-interese. Dar, neexecutarea trebuie să vizeze obligaţii importante, principale, care neexecutate fiind, sunt de natură a atrage consecinţe negative.
Ca atare, s-a apreciat că se impune a fi examinate obligaţiile societăţii pârâte, prin prisma, calităţii ei speciale (locator/finanţator), care sunt stabilite (în materia leasingului), atât pe cale legală, cât şi pe cale convenţională.
S-a arătat că art. 9 din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, modificată, consacră o serie de obligaţii corelative şi în strictă interdependenţă cu drepturile utilizatorului (locatarului), că legea, nu numai că nu prevede expres că locatorul/finanţatorul este obligat să asigure efectiv transmiterea dreptului de folosinţă asupra bunului către utilizator/locatar, respectiv să asigure punerea efectivă a bunului la dispoziţia utilizatorului, ci chiar stipulează că “finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat utilizatorului” (art. 14 alin. (2)).
Mai mult, conform prevederilor art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 modificată, utilizatorul are dreptul la o acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamanţilor, privind livrarea bunului dat în leasing.
S-a arătat că obligaţia de a preda bunul direct utilizatorului cade în sarcina furnizorului, care se obligă faţă de utilizator în ceea ce priveşte predarea bunului, garanţia împotriva evicţiunii şi viciilor ascunse.
Analizându-se obligaţiile societăţii pârâte, asumate în calitate de finanţator/locator, prin clauzele contractului de leasing financiar din 02 mai 2007 încheiat între părţi, s-a arătat că art. 13.1 din contract prevede că „Utilizatorul a ales furnizorul/producătorul bazându-se pe propria sa apreciere, iar nu pe opinia finanţatorului, care în temeiul O.G. nr. 51/1997, republicată, nu are nici o obligaţie în ceea ce priveşte livrarea bunului către furnizor/producător. Utilizatorul renunţă în totalitate la orice pretenţie prezentă sau viitoare faţă de finanţator privind pierderi, pagube, riscuri, costuri, cheltuieli sau alte prejudicii cauzate de nelivrarea, livrarea parţială sau livrarea cu întârziere a bunului”, iar conform prevederilor art. 13.2 „În cazul nelivrării, al livrării cu întârziere a bunului, finanţatorul va avea dreptul să recupereze de la utilizator toate cheltuielile efectuate pentru încheierea acestui contract şi a contractului de vânzare-cumpărare a bunului. Utilizatorul va fi ţinut de executarea obligaţiilor prevăzute în prezentul contract, de la data încheierii acestuia, indiferent dacă a intrat în posesia bunului sau nu”.
În acest context, s-a concluzionat că societatea pârâtă, în calitate de finanţator, pe parcursul derulării contractului de leasing financiar din 02 mai 2007 şi-a respectat întocmai atât obligaţiile legale, cât şi obligaţiile contractuale, asumate prin contractul de leasing financiar.
S-a arătat şi că nu se poate reţine în cauză că pârâta beneficiază de o îmbogăţire fără justă cauză, deoarece a achitat furnizorului preţul contractului, iar prin introducerea spre decontare a biletelor la ordin emise de către societatea reclamantă lunar se respectă prevederile anexei nr. 3 la contractual de leasing, conform cărora, utilizatorul îşi dă acordul ca „Biletele la ordin să fie introduse la plată de către societatea de leasing fără nici o înştiinţare, la data stabilită în contractul de leasing. Biletele la ordin predate de utilizator vor fi introduse în bancă, pentru achitarea ratei de leasing, cât şi pentru achitarea ratei de asigurare”.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC Z.T.I. SRL Slobozia a declarat apel, în termen, motivat şi legal timbrat, solicitând să fie schimbată în tot, în sensul rezoluţiunii contractului de leasing.
A motivat că aşa-zisului finanţator îi lipseşte calitatea de proprietar al autotrenului, pe care s-au deplasat reprezentanţii săi să îl ridice din Germania, că al doilea motiv de rezoluţiune este încălcarea unei obligaţii esenţiale cu executare uno ictu, asumată expres de aşa-zisul finanţator, cea de transmitere a dreptului de posesie conform art. 2.1 din contract, obligaţia ignorată de prima instanţă, care s-a legat numai de livrare.
A mai arătat că bunul nu a intrat niciodată în ţară, deşi apelanta a fost obligată la plata asigurării casco.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 969 C. civ. şi ale O.G. nr. 51/1997.
Prin întâmpinare intimata SC A.L. IFN SA Sibiu a solicitat respingerea apelului.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor invocate, raportat la actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a constatat următoarele:
Contractul de leasing financiar din 02 mai 2007, încheiat între pârâta SC A.L. IFN – în calitate de finanţator şi reclamanta SC Z.T.I. SRL – în calitate de utilizator, a avut ca obiect finanţarea bunului cumpărat de finanţator de la furnizorul RRR H. GMBH.
Chiar dacă utilizatorul este cel care descrie obiectul leasingului, ce urmează a se finanţa, finanţatorul nu poate afirma că nu trebuie să se implice în niciun fel, acceptând automat perfectarea cumpărării.
Contrar apărării sale, pârâta nu a obţinut, din culpa sa, în mod legal, dreptul de proprietate asupra autotractorului, respectiv nu a perfectat o vânzare-cumpărare legală, chiar dacă a făcut o plată în sumă de 34.900 euro în favoarea RRR H. GMBH, câtă vreme nu a făcut verificări minime, obligatorii asupra calităţii de proprietar a furnizorului-vânzător, astfel că a cumpărat de la un neproprietar. Dacă ar fi făcut astfel de verificări, mergând până la neplata preţului bunului, până la momentul când ar fi intrat în posesia procesului-verbal de predare-primire încheiat între furnizor (vânzător) şi utilizator, ori a cărţii de identitate a autotractorului, nu s-ar fi ajuns la această situaţie litigioasă, în care, conform depoziţiei martorilor P.I. şi T.M. (dosar apel) reprezentanţii utilizatorului, deşi au făcut deplasarea în Germania la aşa-zisul furnizor, nu au putut intra în posesia bunului, tocmai pentru că societatea respectivă nu era proprietarul acestuia, ci doar un utilizator, la rândul său.
Cum bunul nu a fost procurat în mod legal, clauza privind exonerarea de nelivrare, prevăzută la art. 13 din contract, nu mai operează, recepţia fiind imposibilă. Pârâta avea, conform art. 2 din contract, obligaţia de a transmite către utilizator dreptul de folosinţă şi posesie asupra bunului, cu păstrarea calităţii de proprietar. Această calitate nu a fost obţinută, însă, în mod legal, astfel că pârâta nu avea cum să transmită posesia.
Or, transmiterea dreptului de folosinţă este de esenţa contractului de leasing şi nu se poate realiza fără transmiterea posesiei bunului. Apoi, din perspectiva obligaţiilor finanţatorului, contractul nu presupune o executare succesivă.
S-a apărat pârâta şi că acţiunea directă împotriva furnizorului ar aparţine reclamantei, în calitate de utilizator, or dreptul la acţiune directă, în circumstanţele prezentate, nu este efectiv, în condiţiile în care societatea germană, cu care s-a negociat şi contractat, nu era proprietară a bunului.
Prin urmare, reclamanta şi-a executat prestaţia asumată, aceea de plată a ratelor de leasing, fără însă ca pârâta să-şi execute propria prestaţie – de predare a folosinţei bunului, din cauze imputabile acesteia. Pârâta a fost pusă în întârziere, refuzul de executare fiind evident, în condiţiile în care pârâta pretinde şi în acest moment că reclamanta ar trebui să uzeze de o acţiune directă împotriva RRR H. GMBH, operaţiune imposibilă câtă vreme partea germană indicată nu este proprietar al autotrenului – împrejurare necontestată.
În consecinţă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., raportat la art. 1020-1021 şi 969 C. civ., a fost admis apelul reclamantei.
Având în vedere că în cursul soluţionării apelului s-a trecut la executarea silită a sumelor restante în baza contractului de leasing (dosar apel), s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a plăţii ratelor de leasing până la soluţionarea fondului cauzei.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs intimata SC A.L. IFN SA care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 9 C. proc. civ.
S-a arătat că decizia comercială nr. 25/2011 nu cuprinde nici o motivare în drept, iar soluţia instanţei de apel de admitere a apelului este în totală contradicţie cu dispoziţiile legii speciale respectiv Ordonanţa nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată si actualizată.
Decizia atacată nu oferă o motivare pertinentă. În acelaşi sens s-a pronunţat relativ recent şi Î.C.C.J secţia comercială, decizia nr. 75272009, arătând că forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept";, iar C.S.J., secţia de contencios administrativ prin decizia nr. 723/2000, considera că „O motivare sumară şi confuză echivalează practic cu o nemotivare";.
Faţă de cele mai sus expuse şi raportat la motivarea deciziei nr. 25/2011 a Curţii de Apel Alba Iulia se poate constata cu uşurinţă, că instanţa de apel motivează şi explică sumar şi superficial soluţia adoptata, dar mai ales fără să indice motivele de drept pe care-şi întemeiază decizia.
Astfel, contrar probatoriului administrat şi în totală contradicţie cu dispoziţiile legii speciale în materia operaţiunilor de leasing, instanţa de apel reţine o culpă imaginară şi fără suport legal în sarcina recurentei susţinând că nu a obţinut din proprie culpă în mod legal dreptul de proprietate asupra autotractorului pentru că nu a întreprins „verificări minime, obligatorii asupra calităţii de proprietar a furnizorului vânzător şi astfel a cumpărat de la un neproprietar";.
Recurenta îşi pune întrebarea de unde reiese o astfel de obligaţie pentru finanţator într-o operaţiune de leasing şi care este temeiul legal pentru aceasta?
Dreptul de proprietate a fost obţinut prin încheierea contractului de vânzare cumpărare cu furnizorul RRR H. GMBH ales de utilizatorul reclamant (SC Z.T.I. SRL.) în strictă conformitate cu dispoziţiile legale incidente.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1295 alin. (1) C. civ. „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat.";
Ori, la dosarul cauzei se află oferta RRR H. GMBH - furnizorul desemnat expres de utilizatorul reclamant, intitulată „Contract cumpărare / Factura "; (atât în limba germană cât şi în limba română) acceptată şi urmată de executare din partea recurentei, în strictă conformitate cu obligaţiile ce îi revin în calitate de finanţator, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Ordonanţa nr. 51/1997, prin plata sumei de 34.900 euro cu dispoziţia de plată externă nr. 11153 din 04 mai 2007. Acest contract este perfect valabil, nu a fost desfiinţat şi nu i s-a constatat nulitatea de către vreo instanţă de judecată.
Asta înseamnă că recurenta a respectat „dreptul utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, I potrivit intereselor sale"; (art. 9 lit. a) din Ordonanţa nr. 51/1997), a contractat bunul cu furnizorul desemnat de utilizator, în condiţiile expres formulate de către acesta (art. 9 lit. b) din Ordonanţa nr. 51/1997) şi a încheiat contractul de leasing cu utilizatorul prin care am transmis acestuia drepturile ce derivă din contract, cu excepţia dreptului de dispoziţie (art. 9 lit. c) din Ordonanţa nr. 51/1997). S-a subliniat şi faptul că, art. 14 alin. (2) din aceeaşi Ordonanţă nr. 51/1997 dispune în mod expres că finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat sau este livrat necorespunzător utilizatorului de către furnizor.
În aceste condiţii, de unde rezultă că a procurat un bun în mod nelegal şi care este temeiul de drept care conferă instanţei de apel să aprecieze că o clauză contractuală nu mai operează (clauza privind exonerarea de nelivrare, prevăzută la art. 13 din contract) şi prin ce era imposibilă recepţia, atâta timp cât bunul în cauză a fost identificat de utilizator şi acesta avea obligaţia legală şi contractuală să-l preia de la furnizorul pe care el însuşi l-a ales şi l-a impus?
Recurenta a învederat că exonerarea de răspundere a finanţatorului pentru nelivrare sau livrare necorespunzătoare este o dispoziţie legală înainte de a fi o dispoziţie contractuală. Potrivit dispoziţiilor art. 2 din contractul de leasing, recurenta a avut obligaţia transmiterii pe toată durata contractului de leasing a dreptului de folosinţă şi a dreptului de posesie şi nu obligaţia de a transmite posesia în sine, cu păstrarea calităţii de proprietar adică cu păstrarea dreptului de dispoziţie. Obligaţia a fost îndeplinită prin încheierea contractului de leasing. Luarea efectivă în posesie a bunului care face obiectul contractului de leasing era în sarcina utilizatorului.
În privinţa contractului de leasing, s-a arătat că executarea succesivă este de natura contractului pentru ambele părţi, atâta timp cât operaţiunea de leasing constă în aceea că finanţatorul transmite utilizatorului pentru o perioadă determinată, dreptul de folosinţă asupra unui bun contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing (art. 1 din Ordonanţa nr. 51/1997). Folosinţa bunului este şi ea o executare succesivă fiind strâns legată de plata ratelor. Neplata ratelor lunare două luni consecutiv dă dreptul finanţatorului să ceară rezilierea contractului de leasing - art. 15 din Ordonanţa nr. 51/1997.
Tot la reziliere s-ar fi ajuns şi dacă utilizatorul dacă ar fi fost de bună credinţă şi ar fi informat în timp util recurenta despre faptul că nu a intrat în posesia bunului contractat (art. 10 lit. h) din Ordonanţa nr. 51/1997) şi recurenta fi constatat astfel că utilizatorul refuză să primească bunul (art. 14 alin. (1) din Ordonanţa nr. 51/1997).
În aceste condiţii, este evident că nu putea fi vorba decât de reziliere ca sancţiune aplicabilă acestui contract cu efect pentru viitor (ex nune). Desfiinţarea retroactivă a contractului de leasing (ex tunc) nu poate opera decât în baza unei sentinţe judecătoreşti care să constate nulitatea acestuia, ori în speţă nu s-a cerut o astfel de constatare.
S-a mai arătat că reclamanta intimată este de rea credinţă atâta timp cât nu şi-a respectat obligaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 10 lit. h) din Ordonanţa nr. 51/1997 şi nu a informat din timp recurenta cu privire la faptul că nu a intrat în posesia bunului şi a plătit ratele timp de peste 35 de luni (adică peste doi ani şi jumătate) de la încheierea contractului de leasing.
Faţă de motivele invocate s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacată în sensul respingerii apelului reclamantei apelante SC Z.T.I. SRL.
Recursul a fost legal timbrat.
Intimata, deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare.
La termenul de judecată din 30 noiembrie 2011 recurenta a depus la dosar, în copie, actul unilateral de reziliere din 19 august 2010 prin care a denunţat contractul de leasing conform art. 15 din O.G. nr. 51/1997 şi a arătat că recursul a rămas fără obiect.
Susţinerea recurentei, prin apărător, în sensul că recursul a rămas fără obiect nu poate fi primită de Înalta Curte întrucât obiectul recursului este reprezentat de hotărârea atacată.
Examinând hotărârea sub aspectul motivelor de recurs invocate, se constată următoarele:
În ce priveşte motivul referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că textul legal invocat consacră ipoteza exercitării recursului atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii, ipoteză care nu se regăseşte în speţă.
Astfel, se constată că instanţa de apel a analizat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt, iar soluţia exprimată prin dispozitiv este susţinută de motivele ce o preced.
Înalta Curte apreciază că decizia respectă exigenţele art. 6 din C.E.D.O. întrucât instanţa de apel examinează în mod real problemele care i-au fost supuse pentru a ajunge la o concluzie diferită de cea a instanţei inferioare.
În ceea ce priveşte motivele de recurs care se referă la aplicarea greşită a legii, se constată că bunul a fost cumpărat de finanţator cu intenţia de a fi dat în leasing financiar, urmând ca două dintre atributele dreptului de proprietate, respectiv posesia şi folosinţa bunului să fie transmise utilizatorului.
Potrivit art. 3.9 din contractul de leasing, furnizorul bunului a fost agreat de ambele părţi contractante, iar art. 6 din contract, care reglementează proprietatea asupra bunului prevede că bunul rămâne în proprietatea finanţatorului pe toată durata contractului, acesta reţinând şi cartea de identitate a bunului.
Deşi în contractul de leasing financiar au fost inserate o serie de clauze care exonerează furnizorul de răspundere în cazul în care bunul nu a fost livrat, Înalta Curte apreciază că acestea se aplică în cazul în care furnizorul deţine şi proprietatea bunului. În cazul în care vehiculul a fost înstrăinat de către furnizor unei alte persoane, este evident că utilizatorul nu are un drept la acţiune efectiv pentru recuperarea posesiei asupra bunului, acţiunea sa pentru livrarea bunului fiind iluzorie.
Se apreciază că în mod corect instanţa de apel a stabilit că în sarcina intimatei se reţine că nu a perfectat o vânzare cumpărare legală, atât timp cât, deşi a agreat furnizorul, nu a solicitat acestuia înmânarea cărţii de identitate a vehiculului.
Respectarea dreptul utilizatorului de a alege furnizorul bunului conform art. 14 din O.G. nr. 51/1997 nu se poate transforma în obligaţia finanţatorului de a perfecta vânzarea cu orice persoană, fără a face minime diligenţe în ceea ce priveşte calitatea de proprietar asupra bunului întrucât, pe de-o parte, finanţatorul este cel care plăteşte preţul bunului, iar pe de altă parte contractul încheiat de părţi stipulează că furnizorul este agreat de ambele părţi.
Înalta Curte va reţine şi că, potrivit contractului de vânzare cumpărare depus, preţul devenea scadent odată cu predarea obiectului contractului şi cu înmânarea sau expedierea facturii, astfel că nu exista nicio obligaţie contractuală a finanţatorului de a achita preţul bunului înainte de predarea acestuia.
De asemenea, potrivit acestui contract, cumpărătorul avea obligaţia de a prelua bunul.
Înalta Curte observă şi că, deşi recurenta evocă dispoziţiile art. 9 din O.G. nr. 51/1997 republicată, le evocă trunchiat, nefăcând nicio referire la obligaţia finanţatorului “să îi garanteze locatarului/utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale”.
Înalta Curte constată şi că dispoziţiile art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 care prevăd că “locatorul/finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat sau este livrat necorespunzător locatarului/utilizatorului de către furnizor” trebuie coroborate cu prevederile art. 12 lit. a) din acelaşi act normativ care prevăd că utilizatorul are drept de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea.
Aşa cum s-a arătat, dreptul la acţiune al utilizatorului, în speţă, nu poate fi considerat efectiv, întrucât acţiunea privind livrarea bunului de către un neproprietar nu are şanse reale de succes.
Având în vedere faptul că livrarea bunului nu mai este posibilă, curtea apreciază că utilizatorul este îndrituit să obţină desfiinţarea contractului şi restituirea ratelor pe care acesta le-a achitat fără a avea posesia asupra bunului.
În ceea ce priveşte obligaţia pârâtei, aceea de a transmite reclamantei posesia şi folosinţa bunului, obligaţie de esenţa contractului de leasing care trebuia îndeplinită la momentul încheierii contractului, se reţine că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că operează uno ictu, iar neîndeplinirea acesteia atrage rezoluţiunea contractului în condiţiile în care utilizatorul şi-a îndeplinit obligaţiile de plată a ratelor de leasing.
Faţă de cele reţinute, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
Se va respinge şi cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată ca nedovedită întrucât aceasta nu a administrat probe privind efectuarea cheltuielilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC A.L. IFN SA Sibiu împotriva deciziei nr. 25 din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Alba-Iulia - secţia comercială.
Respinge cererea de acordare cheltuieli de judecată formulată de intimata-reclamantă SC Z.T.I. SRL Slobozia, ca nedovedită.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3695/2011. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 3832/2011. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
