ICCJ. Decizia nr. 3875/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3875/2011
Dosar nr.5066/121/2009
Şedinţa publică din 11 mai 2011
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19 iunie 2009, reclamantul B.A.T. a cerut să se constate caracterul politic al măsurii administrative dispusă împotriva tatălui său, B.N. şi obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul de Finanţe la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că tatăl său, B.N. - fiul lui B.A.T. şi B.E. - a fost dislocat în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 din comuna L.M., judeţul Timiş în comuna F.N., judeţul Galaţi, restricţiile domiciliare fiind ridicate la data de 20 decembrie 1955, prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955.
Reclamantul a depus la dosar adresa din 20 august 1991 emisă de Ministerul de Justiţie – Direcţia Instanţelor Militare, potrivit căreia B.N. a fost dislocat, împreună cu părinţii săi, începând cu data de 12 iunie 1955 în comuna F.N. din judeţul Galaţi până la data de 20 decembrie 1955, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, precum şi certificatul de moştenitor din 30 ianuarie 2007 eliberat de B.N.P. E.M. şi M.N.R., potrivit căruia reclamantul are calitatea de moştenitor al defunctului său tată, decedat la data de 5 decembrie 2006, alături de numitul B.C.M.
La data de 4 noiembrie 2009, în cauză a formulat cerere de intervenţie în interes propriu B.C.M., invocând aceleaşi pretenţii ca şi cele formulate de reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 1714 din 9 noiembrie 2009, Tribunalul Galaţi, secţia civilă, a respins cererea de chemare în judecată, precum şi cererea de intervenţie, ca nefondate.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că, prin dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, legiuitorul a stabilit caracterul politic al măsurii administrative de dislocare şi de stabilire a unui domiciliul obligatoriu, dispusă în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., caz în care nu se mai justifică interesul stabilirii caracterului politic al unei astfel de măsuri pe cale judecătorească, cum eronat solicită reclamantul şi intervenientul.
Instanţa a statuat, totodată, că nu poate fi primită nici cererea de despăgubire morală dedusă judecăţii, întrucât autorul părţilor reclamante a beneficiat, pentru repararea prejudiciilor cauzate prin aplicarea măsurii administrative, de o indemnizaţie lunară de 900 RON/lunar, în temeiul Decretului nr. 118/1990, de drepturile conferite de dispoziţiile art. 3 şi 4 din acelaşi act normativ, precum şi de recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, în condiţiile OUG nr. 214/1999.
În atare condiţii, cum reclamantul şi intervenientul nu au probat faptul că despăgubirile acordate de stat nu ar fi fost de natură să acopere integral prejudiciul moral suferit de tatăl lor prin aplicarea măsurii administrative prevăzută de deciziei M.A.I. nr. 200/1951, instanţa a apreciat că, în raport de prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nu se justifică acordarea unor despăgubiri morale suplimentare.
Prin Decizia civilă nr. 191/A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamant şi de intervenient şi a schimbat, în tot, sentinţa, în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul de Finanţe să le plătească suma de 20.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că reclamantul şi intervenientul au calitatea de descendenţi de gradul I ai persoanei supusă măsurii administrative dispusă în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, iar prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în considerarea calităţii menţionate, le-a fost conferit dreptul de a solicita şi obţine acordarea unei despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor.
Instanţa de apel a statuat că măsura abuzivă mai sus arătată, care impunea restrângerea în mod abuziv a libertăţii individuale, a fost de natură să aducă atingere onoarei şi demnităţii de care tatăl apelanţilor se bucura şi să îi creeze acestuia suferinţe fizice şi psihice, date fiind condiţiile grele în care a trebuit să trăiască după strămutare – într-o zonă nepopulată şi bântuită iarna de haite de lupi, locuind în stufării şi, mai apoi, în case de chirpici, construite prin eforturi proprii, în lipsa oricăror resurse materiale - aspecte de fapt evidenţiate în declaraţia numitului Z.B., aflat într-o situaţie similară cu aceea în care s-a aflat autorul apelanţilor.
Reţinând că nu se poate statua cu exactitate cu privire la intensitatea suferinţele fizice şi psihice cauzate unei persoane dislocate în anii 1951-1955, instanţa de apel a apreciat că în speţa supusă analizei, faţă de circumstanţele de fapt reţinute, se justifică a fi acordată apelanţilor o despăgubire morală de 20.000 euro, suplimentar faţă de drepturile conferite deja autorului lor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs intervenientul B.A.T. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul de Finanţe.
În motivarea recursului, intervenientul reiterează aspectele de fapt ale cauzei şi susţine că suma de bani acordată cu titlu de despăgubire morală este mult prea mică, în raport de criteriile avute în vedere de instanţă, anume în raport de suferinţele şi umilinţa cauzate tatălui său în perioada domiciliului obligatoriu, 1951-1955, cât şi ulterior acestei perioade, anume până în anul 1989.
Intervenientul susţine că în operaţiunea de cuantificare a despăgubirii morale stabilite, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi faptul că tatăl său, la momentul deportării, era elev al Şcolii M.M. Timişoara şi că prin deportarea sa, împreună cu familia, cursul întregii sale vieţi a fost schimbat, măsura având repercusiuni grave asupra evoluţiei sale profesionale, dar şi pe plan social.
În motivarea recursului, pârâtul susţine că, în stabilirea cuantumului despăgubirii morale acordate reclamantului şi intervenientului, instanţa de apel a avut în vedere condiţiile materiale precare oferite persoanelor strămutate, prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu în altă localitate, de natură a le crea acestora suferinţe pe plan moral şi social şi de a le leza demnitatea şi onoarea, fiind consecinţa restrângerii nelegale a libertăţii individuale.
Pârâtul susţine că instanţa de apel a omis însă să observe că prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin dispoziţiile OUG nr. 62/2010, legiuitorul a statuat că descendenţilor de grad I le pot fi acordate daune morale doar în limita sumei de 5.000 euro.
Pârâtul mai susţine că pentru acordarea unei astfel de despăgubiri se cereau a fi întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale şi că, în cauza supusă analizei, instanţa de apel a ignorat faptul că reclamantul şi intervenientul s-au născut în anii 1967 şi 1973, adică după încetarea măsurii administrative dispuse împotriva autorului lor şi, respectiv, au dat relevanţă juridică, în mod eronat, depoziţiei extrajudiciare a numitului Z.B., persoană care este în litigiu cu statul pentru acordarea unei despăgubiri morale pentru aceleaşi motive.
Analizând recursurile, în limita criticilor care permit încadrarea în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, categorie în care se încadrează şi cele dispuse în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Potrivit dispoziţiei legale menţionate, „La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
Rezultă că, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, prejudiciul pentru care se poate cere şi acorda despăgubiri morale în temeiul acestui act normativ este prejudiciul suferit de persoana care a făcut obiectul măsurii administrative şi nu cel cauzat moştenitorilor acesteia.
Aşa fiind, în cuantificarea despăgubirii stabilite pentru un astfel de prejudiciu moral, nu pot fi avute în vedere eventualele prejudicii cauzate moştenitorilor persoanei supuse măsurii administrative, caz în care, nu este relevant criteriul relativ la vârstele moştenitorilor, motiv pentru care, în mod corect instanţa de apel nu a reţinut un astfel de criteriu în operaţiunea de cuantificare a despăgubirii acordate.
Relativ la acest aspect, al cuantificării despăgubirii, se constată că instanţa de apel a ţinut seama de măsurile reparatorii acordate tatălui reclamantului şi intervenientului în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999 şi respectiv, a analizat consecinţele negative pe care măsura administrativă abuzivă, specifică anilor 1951-1955, le-a produs cu privire la reputaţia şi prestigiului de care tatăl lor, funcţie de vârsta şi educaţia avute, se bucura la data strămutării în comunitatea în care trăia, precum şi suferinţele morale ce i-au fost cauzate, la acel moment, prin lipsirea de condiţii de trai decente în localitatea în care i s-a stabilit, împreună cu părinţii săi, domiciliu obligatoriu.
Aşa fiind, nu poate fi primită critica formulată de intervenient, referitoare la omisiunea analizării de către instanţa de apel şi a criteriului relativ la vârsta şi la calitatea de elev a tatălui său la momentul strămutării şi, respectiv la consecinţele negative pe aplicarea măsurii administrative le-a asupra dezvoltării sale profesionale ulterioare, critică formulată, de altminteri, în termeni generali, fără a fi dezvoltată în drept şi fundamentată pe elemente ale situaţiei de fapt stabilite la judecata în fond.
În aceeaşi termeni, vagi şi generali, se constată a fi formulate şi de pârât criticile privind omisiunea instanţei de apel de a stabili „întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale" şi, respectiv, privind aprecierea eronată de instanţa de apel a unei declaraţii extrajudiciare, în care se relevă condiţiile grele de trai ale persoanelor strămutate, chestiune de fapt care nu a fost contestată în faţa instanţelor de fond şi care a stat la baza adoptării actului de reparaţie.
Astfel de critici, doar enunţate, fără a fi dezvoltate suficient şi fără a se indica textele de drept sau principiile de drept încălcate sau interpretate eronat prin hotărârea recurată, încât să permită încadrarea în motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., pun în imposibilitate Înalta Curte a-şi exercita dreptul de control judiciar şi, pe cale de consecinţă nu pot fi examinate.
Referitor la critica privind încălcarea de instanţa de apel a limitelor legale ale despăgubirii ce putea fi acordată, prin omisiunea aplicării dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Înalta Curte reţine că nu poate fi primită, întrucât textele de lege mai sus arătate au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Aşa fiind, pentru considerentele de drept arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursurile deduse judecăţii se dovedesc a nu fi fondate, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., le va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B.A.T. şi intervenientul B.C.M. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi împotriva deciziei nr. 191/A din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3881/2011. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3874/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
