ICCJ. Decizia nr. 3832/2011. Civil. Actiune în daune contractuale. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A-II-A CIVILĂ

Decizia nr. 3832/2011

Dosar nr. 46181/3/2009

Şedinţa publică de la 24 noiembrie 2011

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamantele SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VI-a comercială au solicitat să se dispună obligarea pârâtei SC A. SA la plata către reclamanta SC R.S. SRL a sumelor de: 83.323,8 lei (echivalentul a 23.800 euro inclusiv TVA) reprezentând parte din onorariul pentru serviciile de consultanţă; 9.859,88 lei cu TVA reprezentând cheltuieli efectuate în legătură cu prestarea serviciilor de consultanţă; 38.912,31 lei reprezentând penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi la plata onorariului pentru serviciile de consultanţă, calculate de la scadenţă şi până la introducerea prezentei cereri (18 noiembrie 2009); 141.873,42 lei (echivalentul a 38.539,14 euro) reprezentând parte de onorariu pentru serviciile de consultanţă juridică; 76.492,22 lei reprezentând penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi la plata onorariului pentru serviciile de consultanţă juridică, calculate de la scadenţă şi până la data introducerii prezentei cereri. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata către aceeaşi reclamantă a penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere la plata onorariului pentru serviciile de consultanţă financiară şi la plata onorariului pentru serviciile de consultanţă juridică, penalităţi calculate de la data introducerii prezente cereri de chemare în judecată şi până la data plăţii sumelor datorate, precum şi constatarea că pârâta SC A. SA a denunţat unilateral contractul de prestări servicii de investiţii financiare încheiat la data de 1 noiembrie 2007 între cele trei părţi, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta SC A. SA prin cererea reconvenţională a solicitat să se dispună rezoluţiunea contractului de prestări servicii financiare încheiat de părţi la 1 noiembrie 2007, urmare a neexecutării culpabile de către reclamantele - pârâte a obligaţiilor contractuale în termenul stabilit, să se dispună obligarea reclamantelor-pârâte să-i restituie, în solidar, suma de 32.860,86 euro achitată la data de 15 aprilie 2008 în baza facturilor din 8 februarie 2008 şi 17 martie 2008, precum şi dobânda legală aferentă sumei menţionată mai sus, dobândă calculată începând cu 15 octombrie 2008 şi până la data restituirii efective. De asemenea, pârâta - reclamantă a solicitat obligarea reclamantelor pârâte să-i plătească, în solidar, cu titlu de daune-interese, cheltuielile efectuate pentru executarea obligaţiilor contractuale, cheltuieli evaluate provizoriu la suma de 1.000 lei.

În şedinţa publică din 13 aprilie 2010 pârâta – reclamantă a precizat capătul IV al cererii reconvenţionale în sensul că daunele interese solicitate reprezintă cheltuielile pe care le-a efectuat pentru executarea obligaţiilor contractuale, respectiv plata terţilor furnizori pentru constituirea şi găzduirea unei camere de date informatice, pentru plata serviciilor de auditare, cheltuieli de transport pe ruta Oradea-Bucureşti, cheltuieli cu studii de piaţă, cheltuieli pentru plata de servicii de consultanţă şi reprezentare.

În şedinţa publică din 11 mai 2010 pârâta-reclamantă SC A. SA a precizat că valoarea daunelor-interese astfel cum au fost precizate în şedinţa publică din 13 aprilie 2010 este de 290.701,79 lei, valoare ce a fost micşorată la suma de 290.580,4 lei, conform cererii precizatoare de la filele 236-237 vol. II fond.

Prin sentinţa comercială nr. 9025 din 24 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a comercială a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele-pârâte, a respins ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă şi a obligat pârâta – reclamantă să plătească reclamantei-pârâte SC R.S. SRL suma de 231.771,75 lei, penalităţi de întârziere în valoare de 109.191,55 lei, calculate până la data de 18 noiembrie 2009, precum şi penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi aferente sumei de 231.771,75 lei, calculate de la data de 19 noiembrie 2009 până la achitarea integrală a debitului. De asemenea, a obligat pârâta - reclamantă să plătească reclamantei – pârâte SC R.S. SRL suma de 25.989,13 lei reprezentând cheltuieli de judecată şi să plătească reclamantei SC R.C.I. SA suma de 1.749,22 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că majoritatea obligaţiilor esenţiale asumate de părţi prin contractul de prestări servicii de consultanţă financiară sunt obligaţii cu executare succesivă, astfel că sancţiunea ce s-ar putea aplica în caz de neexecutare este rezilierea şi nu rezoluţiunea aşa cum a solicitat pârâta-reclamantă SC A. SA. Oricum, indiferent de această apreciere a aplicării rezilierii sau rezoluţiunii, instanţa a reţinut că cererea formulată de pârâta SC A. SA având ca obiect dispunerea rezoluţiunii contractului a fost formulată ulterior expirării termenului contractual, astfel că ea nu poate fi primită, fiind necesar ca, la data introducerii cererii, raportul juridic a cărui desfiinţare se solicită să mai producă efecte juridice.

De asemenea, a fost apreciată ca nefondată şi cererea reclamantelor-pârâte având ca obiect constatarea denunţării unilaterale a contractului de către pârâta SC A. SA, reţinându-se că nu s-a făcut dovada notificării emisă de pârâta-reclamantă în conformitate cu dispoziţiile art. 4.2 din contract.

Ca urmare, tribunalul a constatat că respectivul contract de prestări servicii de consultanţă financiară a încetat la data de 15 octombrie 2008, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat.

Referitor la executarea obligaţiilor contractuale asumate de părţi, tribunalul a reţinut că, potrivit corespondenţei purtate de acestea, rezultă îndeplinirea obligaţiei de predare a prospectului preliminar de reclamantele-pârâte către pârâta-reclamantă SC A. SA. În consecinţă, în baza art. 1073 şi art. 5.1 din contractul părţilor, instanţa a dispus obligarea pârâtei-reclamante SC A. SA la plata către reclamanta-pârâtă SC R.S. SRL a sumei de 70.020 lei reprezentând onorariu datorat de 20.000 euro, fără TVA deoarece părţile nu au prevăzut expres în contract adiţionarea TVA la suma plătită cu titlu de onorariu.

Separat de plata onorariului, conform art. 1073 C. civ. şi art. 5.2 din contract, instanţa a dispus obligarea pârâtei-reclamante SC A. SA la plata către aceeaşi reclamantă-pârâtă şi a sumei de 9.859,88 lei reprezentând cheltuieli făcute de consultant în legătură cu prestarea serviciilor de consultanţă (sumă înscrisă în factura fiscală din 14 mai 2008 emisă de consultant şi acceptată tacit de pârâta-reclamantă prin înscrierea în evidenţele sale contabile).

În ceea ce priveşte obligaţia pârâtei-reclamante de a achita separat şi onorariul pentru serviciile prestate de consultantul juridic, tribunalul a reţinut că facturile fiscale din 07 mai 2008 şi 14 mai 2008 (în valoare totală de 118.460,18 lei) nu au fost achitate de pârâta SC A. SA, deşi au fost acceptate tacit prin înscrierea lor în evidenţele sale contabile, având astfel forţă probantă împotriva SC A. SA. Factura fiscală din 05 mai 2008 (în valoare de 33.431,69 lei) emisă de reclamanta-pârâtă SC R.S. SRL tot pentru servicii de consultanţă juridică, deşi nu are forţă probantă împotriva SC A. SA deoarece nu a fost înscrisă în contabilitatea acesteia, urmează a fi achitată de pârâta SC A. SA deoarece s-a probat prestarea efectivă a serviciilor de consultanţă juridică de către consultantul juridic, prin depunerea facturii la consultantul financiar. Ca urmare, în baza art. 1073 C. civ. şi art. 5.1. din contract, instanţa a dispus obligarea pârâtei-reclamante şi la plata acestor sume cu titlu de onorariu pentru consultaţiile juridice.

Cum raportat la art. 43 C. com. şi art. 1088 alin. (2) C. civ., pârâta-reclamantă SC A. SA este de drept în întârziere cu privire la obligaţia de plată a sumelor de bani menţionate mai sus, aceasta datorează şi penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi, de la scadenţa fiecărei obligaţii şi până la achitarea integrală a debitului, conform clauzei stipulate la art. 7.2. din contract.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a respins-o cu motivarea menţionată mai sus referitoare la încetarea contractului de prestări servicii financiare, precum şi cu motivarea că nu s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor răspunderii civile contractuale a reclamantelor-pârâte. Astfel, suma de 121.473,01 lei achitată în baza contractului nu poate fi restituită deoarece contractul a încetat prin ajungerea la termen şi nu prin aplicarea unei sancţiuni. Cum dobânda aferentă acestei sume are un caracter accesoriu, rezultă că nici pretenţiile cu acest titlu nu sunt întemeiate.

Referitor la sumele solicitate cu titlu de despăgubiri constând în cheltuielile efectuate de SC A. SA în legătură cu executarea contractului de prestări servicii financiare, instanţa a reţinut că acestea nu pot fi acordate atâta timp cât ele nu au fost determinate de o conduită a reclamantelor-pârâte contrară clauzelor contractuale, ci sunt cheltuieli efectuate pentru executarea propriilor obligaţii asumate.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ. tribunalul a obligat pârâta-reclamantă SC A. SA la plata către reclamanta-pârâtă SC R.S. SRL a sumei de 25.989,13 lei reprezentând onorariu avocat. În baza aceluiaşi text de lege, a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă SC R.C.I. SA a sumei de 1.749,22 lei reprezentând onorariu avocat.

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a comercială prin decizia comercială nr. 166 din 12 aprilie 2011 a respins ca nefondat apelul reclamantelor-pârâte SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA, a admis apelul pârâtei-reclamante SC A. SA, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte SC R.S. SRL suma de 179.461,84 lei reprezentând contravaloare servicii, suma de 87.874,55 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 18 noiembrie 2009, precum şi penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi aferente sumei de 169.601,96 lei calculate de la 19 noiembrie 2009 şi până la achitarea integrală a debitului şi la plata sumei de 24.529,60 lei cheltuieli de judecată. Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi s-a luat act că pârâta SC A. SA îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată efectuate în apel pe cale separată.

În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, în ce priveşte apelul declarat de apelantele reclamante-pârâte SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA că potrivit contractului de prestări servicii de investiţii financiare încheiat de părţi la data de 1 noiembrie 2007, onorariul consultantului pentru serviciile prestate a fost negociat la 40.000 euro, el urmând a fi plătit în două tranşe egale, conform art. 5.1. alin. (1) din contract. Pentru acest onorariu negociat părţile nu au prevăzut că ar fi fără TVA, motiv pentru care instanţa de fond în mod corect a obligat pârâta-reclamantă SC A. SA doar la plata sumei de 70.020 lei, echivalentul a 20.000 euro, conform convenţiei părţilor, făcând şi aplicarea art. 983 C. civ.

Critica referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind constatarea încetării contractului ca urmare a denunţării unilaterale de către pârâta-reclamantă SC A. SA, a fost respinsă ca nefondată instanţa de apel constatând că din dispoziţiile cuprinse în art. 4.2 din contractul părţilor, rezultă că acestea au înţeles să nu lase la libera apreciere a oricăreia dintre ele posibilitatea de denunţare unilaterală, motiv pentru care au circumscris-o unei proceduri menţionate în alin. (1).

Cum procedura denunţării unilaterale prevăzută în contract nu a fost îndeplinită, iar din probele administrate în cauză nu rezultă existenţa unei voinţe a pârâtei-reclamante SC A. SA în sensul denunţării unilaterale a contractului, rezultă că cererea reclamantelor-pârâte de constatare a încetării contractului ca urmare a denunţării unilaterale de către SC A. SA a fost în mod corect respinsă de instanţa de fond.

Referitor la apelul declarat de apelanta pârâtă-reclamantă SC A. SA, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că sancţiunea rezilierii/rezoluţiunii unui contract se poate aplica doar raportului juridic în vigoare la acel moment, ulterior expirării termenului contractual nu se mai poate aplica nici sancţiunea rezilierii, nici sancţiunea rezoluţiunii acelui contract.

Ţinând cont şi de faptul că cererea reconvenţională prin care pârâta-reclamantă SC A. SA a solicitat a se dispune rezoluţiunea contractului a fost formulată la data de 29 martie 2010, mult după expirarea duratei contractului de prestări servicii financiare încheiat la 1 noiembrie 2007 (contract ce a încetat prin ajungerea la termen la 15 octombrie 2008), instanţa de apel a constatat că este lipsită de orice finalitate critica referitoare la greşita apreciere (de către instanţa de fond) a contractului ca fiind susceptibil de reziliere şi nu de rezoluţiune, întrucât şi dacă ar fi apreciată ca întemeiată, nu ar fi de natură a schimba soluţia pronunţată sub acest aspect.

În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita respingere a pretenţiilor formulate prin cererea reconvenţională, instanţa de apel a constatat că este nefondată întrucât apelanta nu face proba faptelor ilicite invocate constând în neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA, probă ce-i incumba conform art. 1169 C. civ.

Din probele administrate în cauză instanţa de apel a constatat că reclamantele-pârâte SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA au întocmit prospectul preliminar şi l-au comunicat pârâtei-reclamante SC A. SA la data de 6 iunie 2008, în format electronic. Instanţa de apel a apreciat că obligaţia prezentării prospectului preliminar a fost executată conform contractului, atâta timp cât din corespondenţa purtată între părţi rezultă întocmirea şi comunicarea către SC A. SA a mai multor variante în perioada aprilie-iunie 2008, ultima fiind din 11 iunie 2008 şi la care pârâta-reclamantă SC A. SA nu a înţeles să comunice reclamantelor-pârâte niciun comentariu sau întrebare, rezultând din această atitudine a beneficiarului SC A. SA că a fost de acord cu varianta prezentată.

Cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantelor-pârâte la restituirea sumei de 32.860,86 euro, precum şi a dobânzii legale aferente, a fost respinsă ca nefondată, instanţa de apel constatând că acea sumă a fost achitată în baza contractului şi având o contraprestaţie executată din partea reclamantelor-pârâte.

Apreciind că reclamantele-pârâte SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 5.1. alin. (1) din contract, instanţa de apel a constatat că reclamantele-pârâte au dreptul la îndeplinirea obligaţiei corelative din partea pârâtei-reclamante, respectiv achitarea sumei de 20.000 euro, echivalentă a 70.020 lei la data facturării (conform art. 5.1 şi 5.3 din contract), sumă la care pârâta-reclamantă a fost obligată la plată în mod corect de către instanţa de fond.

Referitor la cheltuielile efectuate de consultant în legătură cu prestarea serviciilor de consultanţă, instanţa de apel a constatat că plata acestor cheltuieli era în sarcina pârâtei-reclamante SC A. SA, conform art. 5.2 din contract.

S-a mai reţinut, sub aspectul obligării apelantei pârâte-reclamante la plata serviciilor prestate de consultantul juridic, că, potrivit art. 5.1 alin. ultim din contract, SC A. SA s-a obligat la plata acestuia în limita a 60.000 euro. Cum şi acest preţ al serviciilor de consultanţă juridică a fost negociat de părţi şi menţionat în contract fără a se face menţiunea că ar fi fără TVA, instanţa de apel a apreciat că este vorba de preţul final de 60.000 euro, preţ ce include TVA.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere calculate până la data introducerii acţiunii (18 noiembrie 2009), aferente onorariului pentru serviciile de consultanţă financiară şi pentru serviciile prestate de consultantul juridic, instanţa de apel a constatat că acestea sunt datorate de pârâta-reclamantă în baza dispoziţiilor art. 43 C. com. coroborate cu dispoziţiile art. 1069 C. civ. şi art. 7.2.din contract, însă valoarea acestora nu este de 109.191,55 lei aşa cum a stabilit instanţa de fond, ci de 87.874,55 lei.

Instanţa de apel, a constatat că obligaţia pârâtei-reclamante SC A. SA de plată către reclamanta-pârâtă SC R.S. SRL a penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi este aferentă doar sumei de 169.601,96 lei (70.020 lei onorariu pentru consultanţa financiară şi 99.581,96 lei onorariul pentru consultanţa juridică), penalităţi ce urmează a fi calculate în continuare de la 19 noiembrie 2009 şi până la achitarea integrală a acestui debit.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantele SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA cât şi pârâta SC A. SA.

Recursul reclamantelor SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivelor de recurs invocate recurentele reclamante au arătat, în esenţă, că instanţa de apel dispunând că preţul serviciilor de consultanţă financiară este de 20.000 euro, inclusiv TVA, a interpretat greşit contractul de consultanţă dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit al acestuia, în sensul că obligaţia reclamantei – pârâte SC R.S. SRL de a calcula şi colecta TVA evidenţiind această sumă în factură, este o obligaţie izvorâtă din lege şi aceeaşi natură o are şi obligaţia pârâtei SC A. SA de a plăti această sumă şi de a deduce suma plătită din TVA-ul, iar suma reprezentând TVA nu a făcut obiectul clauzelor contractuale.

În opinia recurentelor instanţa de apel dispunând că preţul serviciilor de consultanţă financiară este de 20.000 euro, inclusiv TVA, a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind TVA, cuprinse în Legea nr. 571/2003, modificată.

Totodată, susţine recurenta, instanţa de apel dispunând că suma maximă la care s-a obligat pârâta cu titlu de cheltuieli pentru serviciile de consultanţă juridică este de 60.000 euro, inclusiv TVA, a acordat ceea ce nu s-a cerut (extra-petita), instanţa de apel nefiind sesizată cu un asemenea motiv de apel, încălcând astfel principiul disponibilităţii.

Recurentele susţin că instanţa de apel a ignorat recunoaşterea acceptării facturilor din 7 mai 2008 şi respectiv 14 mai 2008, substituindu-se voinţei părţilor şi apreciind că preţul serviciilor de consultanţă stabilit de către părţi, de 60.000 euro, ar include TVA, fiind interpretate greşit dispoziţiile art. 3.2.11 coroborate cu art. 5.1 alin. ultim din contractul de consultanţă încheiat între părţi.

Instanţa de apel, susţin recurentele, dispunând că preţul serviciilor de consultanţă juridică este de 60.000 euro, inclusiv TVA, şi ignorând recunoaşterea pârâtei privind deducerea TVA, a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind TVA cuprinse în Legea nr. 571/2003, modificată, privind Codul Fiscal.

Redând citate din considerentele deciziei recurate, reclamantele susţin că instanţa de apel, soluţionând apelul reclamantelor cu privire la modalitatea de încetare a contractului de prestări servicii încheiat între părţi a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, reţinând pe de o parte că procedura denunţării unilaterale stabilite expres în contract nu a fost urmată de către pârâtă, iar pe de altă parte că voinţa reală a pârâtei în sensul denunţării unilaterale a contractului nu a fost probată de către reclamante.

O ultimă critică formulată de către recurente priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. în sensul că nu le-au fost acordate cheltuielile de judecată solicitate constând în taxe de timbru şi onorariu de avocat.

Pentru aceste motive recurentele reclamante au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de reclamante ca fondat şi respingerea apelului pârâtei ca nefondat.

Recursul pârâtei SC A. SA.

Fără a indica expres temeiul de drept pe care îşi întemeiază recursul, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat greşit înţelesul contractului de prestări servicii financiare, încheiat între părţi, în special al obligaţiei de prezentare a prospectului preliminar prevăzut de art. 5.1 alin. (1) din contractul de prestări de servicii financiare cu consecinţa subsumării incorecte a situaţiei de fapte unei premise normative greşit stabilite.

Astfel, susţine recurenta, instanţa de apel apreciază că „obligaţie de prezentare” se referă la o simplă comunicare a conţinutului prospectului preliminar, însă, în opinia recurentei, termenul „prezentare” are sensul de a aduce ceva în faţa şi prezenţa altei persoane respectiv a explica şi susţine materialul prezentat în faţa beneficiarului, ceea ce rezultă că SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA nu şi-au îndeplinit obligaţia de prezentare prevăzută contractual şi nu sunt îndreptăţiţi la a primi cu titlu de plată suma de 20.000 Euro ca primă tranşă din preţul serviciilor de consultanţă financiară, aferentă obligaţiei de predare primire a prospectului preliminar.

Totodată, susţine recurenta instanţa de apel a apreciat greşit contractul ca fiind un contract cu executare succesivă şi nu cu executare instantanee, având în vedere faptul că serviciile de consultanţă financiară oferite se concretizează în parcurgerea câtorva paşi esenţiali pentru derularea obiectului contractului şi asumarea de către intimatele-pârâte a unor obligaţii concrete, de rezultat, cu executare uno ictu, a căror neexecutare justifică exonerarea A. de plata asumată în temeiul contractului.

De asemenea, susţine recurenta, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală cu încălcarea dispoziţiilor art. 1020 şi art. 1019 alin. (2) C. civ. În opinia recurentei încetarea contractului prin ajungere la termen are un caracter obiectiv, raportat la convenţia iniţială a părţilor care stabilesc un termen până la care urmează a fi executate obligaţiile contractuale, a cărui împlinire nu face necesară analiza încetării contractului din perspectiva vreunei neexecutări a obligaţiilor contractuale.

Pentru aceste motive recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului şi respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinările depuse la dosar atât recurentele reclamante cât şi recurenta pârâtă s-au apărat în fapt şi în drept faţă de motivele de recurs invocate de partea adversă.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., excepţia tardivităţii declarării recursului formulat de recurentele reclamante SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA, invocată din oficiu.

La data de 10 noiembrie 2011 recurentele reclamante au depus la dosarul cauzei recipisa curierului la care a fost depusă cererea de recurs din data de 8 iunie 2011.

Art. 301 C. proc. civ. stabileşte că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Din dispoziţiile citate rezultă că momentul care marchează curgerea termenului de 15 zile este cel al comunicării deciziei împotriva căreia s-a îndreptat această cale extraordinară de atac. Din dovada existentă la filele 88 şi 89 dosar apel rezultă că decizia nr. 166 din 12 aprilie 2011 i-a fost comunicată recurentelor SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA la data de 23 mai 2011, iar recursul a fost declarat la data de 8 iunie 2011 (data aflată pe recipisa curierului aflată la fila 45 dosar recurs) cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Astfel fiind, se va respinge excepţia tardivităţii recursului formulat de reclamantele SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA invocată din oficiu.

Recursul reclamantelor SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a pune în discuţie încălcarea principiului disponibilităţii exprimat de altfel de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. care obligă instanţa ca în toate cazurile să se pronunţe numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Ipoteza extra petita pusă în discuţie prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu se regăseşte în cauză.

Critica conform căreia instanţa de apel pronunţându-se asupra aplicării TVA la onorariul SC R.S. SRL şi la suma solicitată de aceasta cu titlu de preţ al serviciilor de consultanţă, nu constituie extra petita, întrucât instanţa de apel în virtutea caracterului devolutiv al apelului, analizând cauza în fond şi probele administrate şi-a format propria convingere şi a constatat în mod corect că preţul serviciilor de consultanţă juridică a fost negociat de către părţi şi menţionat în contract fără a se face menţiunea că ar fi fără TVA.

Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile, nefiind încălcat principiul disponibilităţii.

Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea deciziei este posibilă când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Or, se constată că prin interpretarea dată contractului, instanţa de apel nu a schimbat natura lui, ci interpretând clauzele stabilite de părţi le-a dat înţelesul şi finalitatea urmărită la încheierea contractului de consultanţă supus spre analiză.

Susţinerea recurentelor conform căreia instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 3.2.11 coroborate cu art. 5.1 alin. ultim din contractul de consultanţă nu poate fi reţinută întrucât instanţa de apel făcând o analiză detaliată, concretă şi corectă a cheltuielilor pentru serviciile de consultanţă juridică, a apreciat în mod corect, cu aplicarea dispoziţiilor art. 969, art. 1073 C. civ., coroborate cu art. 46 C. com. şi art. 5.1 din convenţia părţilor, ca pârâta SC A. SA să fie obligată la plata către reclamanta SC R.S. SRL a sumei de 99.581,96 lei.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei.

De altfel, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greşită a legii.

Niciuna din cele două ipoteze nu a fost argumentată corect. Analiza sumară a probelor nu constituie argument suficient pentru a susţine lipsa de temei legal a deciziei criticate. Modul de redactare al deciziei şi reanalizarea probelor depuse la fond şi completate în apel demonstrează preocuparea instanţei de a stabili dacă soluţia este fundamentată pe probe şi pe dispoziţiile legale aplicabile speţei.

În ce priveşte a doua ipoteză, care vizează aplicarea greşită a legii se constată din expunerea rezumatului argumentelor aduse în sprijinul aplicării greşite a legii că singura critică ce poate fi reţinută priveşte aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 571/2003, modificată privind Codul Fiscal al României.

Critica recurentelor conform căreia instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind TVA, cuprinse în Legea nr. 571/2003 modificată privind Codul Fiscal al României, este nefondată.

Astfel, instanţa de apel, răspunzând susţinerilor apelantelor a reţinut corect că în stabilirea preţului negociat părţile nu au prevăzut că ar fi fără TVA, iar reclamantele în calitate de consultanţi financiari profesionişti aveau cunoştinţă de faptul că puteau şi trebuiau să prevadă expres în contract că onorariul negociat este „fără TVA”. În aceste condiţii nu se poate vorbi despre o aplicare greşită a dispoziţiilor legale prevăzute de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

De altfel, recurentele în întreaga lor argumentare a motivelor indicate s-a referit la administrarea probelor de către instanţa de apel, aspect ce vizează chestiuni de netemeinicie ce privesc fondul cauzei şi nicidecum motive de nelegalitate.

Pentru a răspunde lipsei temeiului legal, recurenta se afla în situaţia de a demonstra lipsa de bază legală a soluţiei cu argumente din care să rezulte că, din conţinutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.

În ceea ce priveşte pretinsa nelegalitate a deciziei atacate invocată de recurentele - reclamante, sub aspectul aplicării art. 274 C. proc. civ. şi aceasta se dovedeşte a fi nefondată întrucât soluţia de respingere a apelului reclamantelor, are consecinţe directe şi asupra modului de stabilire a cheltuielilor de judecată.

În materia cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., apare cât se poate de evident că, partea care cade în pretenţii, va fi obligată, să plătească cheltuielile de judecată.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi ţinând cont de faptul că recurentele reclamante nu au căzut în pretenţii în mod corect nu au fost acordate cheltuielile de judecată solicitate la instanţa de apel.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reţine că recurenta s-a îndepărtat de la dispoziţiile menţionate de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ. sub aspectul conţinutului lor iar prin argumentele aduse s-a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.

Recursul pârâtei SC A. SA este nefondat.

Întrucât recurenta nu a înţeles să indice dispoziţiile legale pe care îşi întemeiază recursul, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. criticile aduse deciziei recurate, vor fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greşită a actului dedus judecăţii şi schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Susţinerea conform căreia instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii apreciind contractul ca fiind cu executare succesivă şi nu cu executare instantanee nu poate fi reţinută. Astfel, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, „asistenţa” acordată beneficiarului SC A. SA, ce a constituit obiectul contractului, este o obligaţie cu caracter succesiv, această „asistenţă” fiind realizată prin parcurgerea mai multor etape, fiecare având la bază asistenţa acordată de către reclamante, în realizarea scopului final de tranzacţionare la BVB a acţiunilor beneficiarului, tranzacţionare ce nu constituie obiectul contractului.

Toată demonstraţia făcută de către recurentă privind sensul termenului de „prezentare” nu are relevanţă în soluţionarea recursului, având în vedere faptul că această cale de atac nu este devolutivă, iar aspectele prezentate privesc situaţia de fapt şi nu nelegalitatea deciziei recurate, astfel că nu vor putea fi reţinute spre analiză.

Încercarea recurentei de a demonstra că aprecierea instanţei de apel privind rezoluţiunea sau rezilierea unui contract ajuns la termen este lipsită de finalitate, nu poate analizată întrucât întreaga argumentare priveşte situaţia de fapt ce nu poate fi analizată în această fază procesuală.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susţinut că hotărârea este lipsită de temei legal şi că a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Acest motiv a fost raportat la aplicarea art. 1020 şi art. 1019 alin. (2) C. civ. Înalta Curte, observă că trimiterea la aceste dispoziţii legale a fost făcută în scopul de a repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi reanalizată de instanţa de apel.

Întreaga teorie făcută de recurentă pentru a demonstra că încetarea contractului prin ajungere la termen are un caracter obiectiv, termen ce are semnificaţie din punctul de vedere al obligaţiilor contractuale ce trebuie executate în termenul respectiv, privesc situaţia de fapt.

Această critică nu poate forma obiectul examenului de legalitate în această fază procesuală, întrucât pe de o parte, în aprecierea probelor instanţa este suverană în a evalua pertinenţa, concludenţa, deci forţa probantă a acestora, iar pe de altă parte, această critică nu poate fi cenzurată în recurs întrucât antamează aspecte de netemeinicie.

Pentru a răspunde lipsei temeiului legal, recurenta se afla în situaţia de a demonstra lipsa de bază legală a soluţiei cu argumente din care să rezulte că, din conţinutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.

Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamantele SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele SC R.S. SRL şi SC R.C.I. SA şi de pârâta SC A. SA împotriva deciziei comerciale nr. 166 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 3806/2011. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3875/2011. Civil. Nulitate act juridic. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3695/2011. Civil. Acţiune în constatare. Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 3806/2011. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3875/2011. Civil. Nulitate act juridic. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3918/2011. Civil. Evacuare. Recurs