ICCJ. Decizia nr. 3983/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3983/2011
Dosar nr. 5964/30/2008
Şedinţa publică de la 7 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 11A din 17 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, în dosarul nr. 5964/30/2008 a fost respins apelul formulat de reclamanta SC R. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1230 din 18 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Timiş în contradictoriu cu pârâta intimată S.N.R.C. SA – D.R.C. TIMIŞOARA.
Instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1230 din 18 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 5964/30/2008, s-a respins acţiunea precizată formulată de reclamanta SC R. SRL în contradictoriu cu pârâta S.N.R.C. S.A. prin sucursala Timişoara, ca neîntemeiată şi s-a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la cheltuieli de judecată ca nedovedită.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta SC R. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.N.R.C.S.A., sucursala Timişoara, să se constate că este proprietara imobilului clădire din Timişoara, şi a terenului situat la aceeaşi adresă în suprafaţă de 1435 mp aferent clădiri, înscris în C.F. 36 Timişoara, să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act translativ de proprietate asupra imobilului clădire – teren mai sus identificat, să se dispună intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului clădire-teren mai susmenţionat.
Acţiunea a fost precizată la data de 23 iunie 2009, în sensul că reclamanta a solicitat să fie pronunţată o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare pentru imobilul clădire situat în Timişoara, şi terenul de sub această clădire, imobil înscris în C.F. 36 Timişoara, cu consecinţa intabulării dreptului de proprietate pe seama reclamantei în cartea funciară.
Faţă de precizările cererii de chemare în judecată, depuse în şedinţele publice din 23 iunie 2009 şi 16 octombrie 2009, precizări cu care pârâta a fost de acord, neopunându-se primirii acestora, instanţa a apreciat că excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă este rămasă fără obiect.
Tribunalul a reţinut că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare presupune premisa existenţei un raport juridic care are ca şi conţinut un drept de creanţă corelativ cu o obligaţie de a face, respectiv dreptul beneficiarului de a solicita proprietarului vânzarea unui bun.
Acest raport juridic poate avea ca izvor fie convenţia, în situaţia unui antecontract de vânzare cumpărare, fie legea ori o hotărâre judecătorească, ipoteze în care debitorul are obligaţia de a transfera dreptul de proprietate ce aportă asupra unui bun mobil sau imobil către beneficiarul promisiunii.
În ipoteza refuzului executării obligaţiei de către debitor, acela de a încheia un contract de vânzare cumpărare, creditorul are la îndemână dispoziţiile art. 1073 C. civ.
În speţă, tribunalul a constatat că reclamanta este titularul unui asemenea drept de creanţă, izvorât din dispoziţiile legii, respectiv art. 12 din Legea nr. 133/1999, iar pârâta a obligaţiei corelative, de a vinde la solicitarea reclamantei activele disponibile.
Urmare refuzului pârâtei de a îndeplini această obligaţie legală la solicitarea reclamantei, aceasta din urmă a iniţiat un prim demers judiciar finalizat prin decizia civilă nr. 1531 din 19 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, irevocabilă, prin care pârâta a fost obligată să încheie cu reclamanta contract de vânzare cumpărare pentru imobilul situat în Timişoara, la preţ negociat, pornind de la preţul de 426.601.056 ROL.
Dat fiind faptul că părţile nu au ajuns la un acord, reclamanta a iniţiat un al doilea demers judiciar finalizat prin sentinţa civilă nr. 1458 din 11 decembrie 2007 a Tribunalului Timiş, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1226 din 08 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care pârâta a fost obligată să vândă reclamantei imobilul – clădire situat în Timişoara, la preţul de 44.070 Euro.
Prin urmare, s-a constatat că pârâta este obligată faţă de reclamantă să încheie un contract de vânzare cumpărare, iar refuzul său poate deschide calea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să-i suplinească consimţământul, în temeiul art. 1073 C. civ., demers iniţiat în dosarul pendinte de către reclamantă.
Instanţa de fond a mai reţinut că se poate apela la această modalitate de executare în natură a obligaţiilor doar în ipoteza în care proprietarul bunului refuză nejustificat executarea obligaţiei sale.
În speţă, instanţa a apreciat că înscrisurile administrate relevă faptul că refuzul pârâtei de a încheia contractul de vânzare cumpărare la care a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 1458 din 11 decembrie 2007 a Tribunalului Timiş, pentru motivul că reclamanta trebuie să-i achite suma 44.070 Euro este unul justificat şi prin urmare, nu i se poate suplini consimţământul prin pronunţarea unei hotărârii de vânzare cumpărare.
Astfel, s-a constatat că după pronunţarea deciziei civile nr. 1531 din 19 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, deşi părţile nu au ajuns la un acord cu privire la preţul negociat pentru vânzarea imobilului, reclamanta a pus la dispoziţia pârâtei la CEC suma de 426.889.984 ROL, reprezentând preţ pentru imobil, achitat cu OP nr. 408 din 16 noiembrie 2004 emis de reclamantă pentru suma de 426.601.056 ROL şi cu OP nr. 487 din 17 noiembrie 2005 emis de către SC R.I.P.A.S. SA, pentru suma de 288.928 ROL.
Reclamanta s-a raportat, când a invocat refuzul nejustificat al pârâtei de a-şi executa obligaţia, la această plată, însă instanţa a fost de părere că elementul la care trebuie raportat refuzul pârâtei este suma de 44.070 Euro stabilită prin sentinţa civilă nr. 1458 din 11 decembrie 2007 a Tribunalului Timiş, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1226 din 08 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi perioada ulterioară pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti.
Aceasta întrucât, pe de o parte, reclamanta nu era îndrituită să consemneze la CEC pe seama pârâtei suma 426.889.984 ROL, deoarece pârâta nici nu fusese obligată la această sumă de bani ca preţ prin prima hotărâre judecătorească şi nici nu negociase cu reclamanta acest preţ, dovada fiind iniţierea de către reclamantă a celui de-al doilea demers judiciar, iar pe de altă parte, s-a constatat că suma 426.889.984 ROL depusă de reclamantă ca preţ, echivala la data de 17 noiembrie 2005, cu doar 11.756,82 Euro la un curs valutar BNR de 36.310 ROL pentru 1 Euro.
S-a apreciat că este indubitabil că refuzul pârâtei de a încheia contractul de vânzare cumpărare în condiţiile impuse de reclamantă şi solicitate şi în prezenta cauză, acelea de a considera că preţul vânzării a fost plătit prin suma de 426.889.984 ROL, este perfect justificat.
S-a reţinut că acceptarea acestei sume de bani ca reprezentând preţul vânzării ar presupune o încălcare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1458 din 11 decembrie 2007 a Tribunalului Timiş, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1226 din 08 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece este cu mult mai mic de cel stabilit prin această hotărâre judecătorească.
Faţă de aceste considerente, instanţa a constatat că nu există un refuz nejustificat al pârâtei de a executa obligaţia impusă prin sentinţa civilă nr. 1458 din 11 decembrie 2007 a Tribunalului Timiş, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 1226 din 08 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi care ar impune suplinirea consimţământului ei prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare astfel că a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată.
Împotriva sentinţei civile nr. 1230 din 18 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 5964/30/2008 a declarat apel reclamanta SC R. SRL.
În motivarea apelului s-a arătat că prima instanţa a respins acţiunea apelantei ca neîntemeiată, stabilind, în mod corect, că deşi potrivit Legii 133/1999 parata avea obligaţia sa vândă activul liber apelantei - fapt dovedit si prin decizia civila nr. 1531/2003 a Curţii de Apel Timişoara, precum şi prin sentinţa civila nr. 1458/2007 rămasa irevocabila prin decizia 1226/2009 a I.C.C.J. - acest lucru nu se putea realiza fără obligaţia corelativa a societăţii apelante de a achita preţul. Prima instanţa a stabilit însă, în mod greşit, faptul ca suma de bani consemnata de către societate la dispoziţia pârâtei de 426.889.984 rol este net inferioara valorii de 44.070 Euro stabilita prin sentinţa civila nr. 1458/2007 de Tribunalul Timiş si astfel că, prin achitarea, cu titlu de preţ a unei sume net inferioare s-ar aduce înfrângere autorităţii de lucru judecat din sentinţa mai sus menţionata.
Apelanta a considerat că hotărârea pronunţată în prima instanţa este netemeinica si nelegala. Astfel, deşi la dosarul cauzei sunt depuse cele doua ordine de plata respectiv OP nr. 406 din 16 noiembrie 2004 si OP 487 din 17 noiembrie 2005, iar prima instanţa a făcut referire la acestea în cuprinsul considerentelor sentinţei atacate, nu a observat faptul ca prin OP 487/2005 s-a consemnat suma de 288.928 RON si nu ROL, cum greşit a stabilit acesta, fapt dovedit si de numărul contului IBAN al beneficiarului RO29CECETM0103RON00000001. A arătat că a consemnat la dispoziţia pârâtei întreaga valoarea pentru bunurile ce fac obiectul acestui dosar si pentru care se solicita pronunţarea unei hotărâri care sa tina loc de contract de vânzare-cumpărare in forma autentica si nicidecum o valoare inferioara, apreciind că nu are relevanţă momentul in care a consemnat această suma, atât timp cât scopul consemnării era plata contravalorii imobilului obiect al litigiului de faţă. Mai mult decât atât, a arătat că din conţinutul sentinţei civile nr. 1458/2007 reiese faptul că aceasta a fost pronunţată într-un dosar ce a fost înregistrat pe rolul instanţelor de judecata iniţial, în anul 2004, cu nr. 4399, insa a fost casat de mai multe ori anterior pronunţării soluţiei invocate prin sentinţa nr. 1458/2007.
Apelanta a mai arătat că, ulterior sentinţei civile nr. 649/2005, pronunţata in dosarul cu nr. 4399/2004 prin care s-a admis cererea apelantei de vânzare a imobilului la un preţ stabilit, societatea apelantă a procedat la consemnarea diferenţei de preţ prin OP 487/2005, astfel ca avea la acel moment, temei legal pentru consemnarea sumei.
Pârâta intimată S.N.R.C. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului promovat de SC R. SRL şi menţinerea hotărârii Tribunalului Timiş ca temeinică şi legală.
Analizând actele şi lucrările dosarului în baza art. 294 şi următoarele C. proc. civ., în raport de motivele invocate în apel, cât şi de susţinerile pârâtei din întâmpinarea depusă la dosar, Curtea a constatat şi reţinut că apelul formulat de reclamanta SC R. SRL este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond, în mod corect, a respins acţiunea precizată a reclamantei, reţinând că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii de către reclamantă a obligaţiei de plată a preţului de 44.070 Euro, deoarece reclamanta a depus la dosar două ordine de plată care totalizează suma de 426.889.984 lei ROL, sumă care echivala la data plăţii cu doar 11.756,82 Euro.
Instanţa de fond a reţinut eronat acest aspect al cuantumului sumei, deoarece aşa cum a susţinut şi reclamanta prin motivele de apel, cel de-al doilea ordin de plată a fost plătit în RON şi nu în ROL, astfel că totalul sumei depăşea echivalentul sumei de 44.070 Euro şi nu era inferior, aşa cum a susţinut instanţa.
S-a apreciat că această eroare de calcul nu este însă de natură să determine desfiinţarea ori schimbarea sentinţei apelate, deoarece aspectele de fapt şi de drept reţinute de către instanţă au fost corect aplicate speţei dedusă judecăţii.
Astfel, între părţi s-au purtat mai multe litigii, care au avut ca obiect obligarea pârâtei să vândă reclamantei, imobilul situat în Timişoara, compus din clădire şi teren.
Prin sentinţa civilă nr. 1458 din 11 decembrie 2007, Tribunalul Timiş a admis acţiunea reclamantei, fiind obligată pârâta S.N.R.C. SA – D.R.C. TIMIŞOARA să vândă reclamantei imobilul clădire arătat mai sus, la preţul de 44.070 Euro.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat apel de către ambele părţi, fiind admis doar apelul formulat de reclamantă, schimbată în parte sentinţa şi admisă în tot acţiunea, fiind obligată pârâta să vândă reclamantei şi terenul aferent clădirii în suprafaţă de 1453 mp, în valoare de 46.555 Euro.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S.N.R.C. SA – D.R.C. TIMIŞOARA, iar prin decizia nr. 1226 din 08 aprilie 2009 pronunţată în cauză de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost modificată decizia civilă nr. 118/A/2008 a Curţii de Apel Timişoara, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta SC R. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1458/2007 a Tribunalului Timiş, menţinând în rest dispoziţiile deciziei recurate.
Aşadar, prin decizia irevocabilă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sarcina pârâtei s-a menţinut doar obligaţia de a vinde reclamantei clădirea situată în Timişoara, la preţul de 44.070 Euro, nu şi terenul aferent.
Din acest motiv, a fost apreciată ca neîntemeiată solicitarea reclamantei de a i se încheia contract de vânzare-cumpărare pentru terenul în suprafaţă de 1453 mp, deoarece acest aspect a fost tranşat în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la solicitarea de a fi obligată pârâta la încheierea contractului de vânzare cumpărare asupra clădirii, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Preţul vânzării, stabilit prin hotărârile judecătoreşti arătate mai sus este de 44.070 Euro, astfel că în momentul în care reclamanta dovedeşte că şi-a achitat obligaţia de plată a preţului arătat mai sus, iar pârâta refuză nejustificat încheierea contractului de vânzare cumpărare, se poate solicita intervenţia instanţei pentru a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare cumpărare.
Curtea de Apel a constat că în cauză nu s-a făcut dovada plăţii preţului de 44.070 Euro, deoarece cu ordinele de plată depuse la filele 25-26 dosar fond, s-a dovedit doar faptul că la data 16 noiembrie 2004 cu OP nr. 408, SC R. SRL a consemnat la CEC suma de 426.601.056 lei vechi (ROL), în baza deciziei civile nr. 345/A/2002 a Tribunalului Timiş.
Ulterior, după circa un an de zile, la data de 17 noiembrie 2005, cu OP 487 emis de SC R.I.P.S. SA, a fost consemnată tot pe seama pârâtei suma de 288.928 lei RON, ordinul de plată reprezentând „diferenţă contravaloare imobil, conform sentinţei civile nr. 649/PI din 11 aprilie 2004, pe seama şi la dispoziţia S.N.R.C. SA – D.R.C. TIMIŞOARA, plată pentru SC R. SRL”.
Analizând aceste înscrisuri, s-a constatat că cel de-al doilea ordin de plată a fost emis de o altă societate, terţă faţă de raporturile juridice dintre părţi, respectiv SC R.I.P.S. SA, astfel încât suma plătită de aceasta nu poate fi considerată ca o plată valabilă.
Pe de altă parte, s-a reţinut că suma la care trebuie să se raporteze reclamanta când încearcă să facă dovada preţului imobilului clădire, este de 44.070 Euro, stabilită prin sentinţa civilă nr. 1458 din 11 decembrie 2007 a Tribunalului Timiş, rămasă irevocabilă prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi nu la sentinţa civilă nr. 649/PI din 11 aprilie 2004, aşa cum este menţionat în ordinul de plată nr. 487, sau în baza deciziei civile nr. 345/A/2002 a Tribunalului Timiş, aşa cum este menţionat în ordinul de plată nr. 408.
Totodată, aceste sume s-au consemnat direct la CEC pe seama pârâtei, fără să se facă dovada îndeplinirii celorlalte demersuri prevăzute de art. 586-590 prevăzute în codul de procedură civilă la Cap. III „Despre oferte de plată şi consemnaţii”.
În aceste condiţii, Curtea de Apel a apreciat că nu se poate reţine că ordinele de plată invocate de către reclamantă reprezintă o plată valabilă, dovedind îndeplinirea obligaţiei reclamantei, pentru a fi obligată pârâta la îndeplinirea obligaţiei sale corelative de vânzare.
Pentru aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ. Curtea a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta care a solicitat modificarea deciziei în sensul admiterii acţiunii.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că hotărârea pronunţata in apel a fost data cu aplicarea greşita a legii, in sensul ca deşi hotărârea primei instanţe viza o eroare de calcul care a dus la respingerea acţiunii, iar apelul formulat a vizat doar acest aspect, instanţa de judecata a admis ca prima instanţa a greşit, insa a menţinut hotărârea si a motivat respingerea acţiunii pe alte considerente.
Deşi apelul este o cale devolutivă de atac, in egala măsura instanţa trebuie sa tina cont si de principiul disponibilităţii părţilor în materie civila si de prevederile art. 295 C. proc. civ.
În apel, instanţa de judecata nu a aplicat corect legea si nu a ţinut cont si de prevederile art. 295 C. proc. civ.
De asemenea, s-a învederat că instanţa de judecata a aplicat greşit legea si a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii când a stabilit faptul ca suma de 288.928 Ron nu a fost achitata, motivat de faptul plata a fost făcuta de o terţa persoana fata de raportul juridic dedus judecaţii.
Astfel, în opinia recurentei, nu are nici un fel de relevanta cine a achitat suma de 288.928 lei, atât timp cat pe ordinul de plata depus in probaţiune se prevede in mod expres ca suma de bani fost achitată pentru imobil, plata făcuta in numele societăţii reclamante.
S-a arătat că nu exista nici un text de lege care să arate faptul ca o alta persoana nu poate face o plata valabila in contul altei persoane sau să interzică acest lucru.
S-a învederat şi că instanţa de judecata a aplicat in mod greşit legea si a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii stabilind faptul ca in acest ordin de plata emis de o terţa societate in numele reclamantei se vorbeşte de cu totul alta hotărâre judecătoreasca (sentinţa civila 649/pi/2004), decât cea prin care s-a stabilit preţul de 44.070 Euro (sentinţa civila 1458 din 11 decembrie 2007
Mai mult decât atât, s-a arătat că, in condiţiile in care instanţa de apel ar fi lecturat conţinutul sentinţei civile nr. 1458/2007, ar fi observat faptul ca acesta sentinţa a fost pronunţata intr-un dosar care a fost înregistrat pe rolul instanţelor de judecata iniţial, in anul 2004, cu nr. 4399, insa a fost casat de mai multe ori anterior pronunţării acestei soluţii prin sentinţa 1458/2007.
Nu in ultimul rând, recurenta a precizat faptul că, ulterior sentinţei civile 649/2005, pronunţata in dosarul cu nr. 4399/2004 prin care s-a admis cererea societăţii de vânzare a imobilului la un preţ stabilit, aceasta a procedat la consemnarea diferenţei de preţ prin ordinul de plată nr. 487/2005, astfel ca recurenta avea la momentul consemnării temei legal pentru consemnarea sumei.
Instanţa de apel a ignorat ca cele doua soluţii prima (sentinţa civila 649/pi/2004) si cea de-a doua (sentinţa civila 1458 din 11 decembrie 2007) care a rămas si irevocabila cu privire la preţul imobilului au fost pronunţata in acelaşi dosar, astfel ca, din punctul de vedere al recurentei, plata este deplin valabilă.
S-a mai arătat că instanţa de judecată a interpretat in mod greşit actul juridic dedus judecaţii si a stabilit faptul ca nu s-a făcut dovada demersurilor prevăzute de art. 586-590 C. proc. civ. In ceea ce priveşte faptul a recipisele CEC nu au fost predate in original paratei, recurenta a învederat că s-a făcut dovada faptului ca acestea se afla in original la Registrul de valori al Tribunalului Timiş si totodată faptul ca acest aspect a fost adus la cunoştinţa paratei, prin actele existente la dosarul cauzei.
Recurenta a apreciat că împrejurarea că pârâta nu a înţeles să-şi ridice banii nu poate fi reţinută ca un motiv pentru respingerea acţiunii, cu atât mai mult cu cat, preţul vânzării fiind consemnat, societatea reclamantă s-a eliberat de obligaţia de plata.
Recursul a fost legal timbrat.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului arătând, în principal, că acesta este nemotivat, iar pe fond că este nefondat întrucât critica recurentei referitoare la plata efectuată prin OP nr. 487 nu reprezintă în mod evident o critică de nelegalitate a hotărârii care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
S-a învederat că raţionamentul instanţelor este corect întrucât plătitorul R. nu este debitorul său, iar plata făcută echivalează cu o plată nedatorată care ar putea fi supusă restituirii. Simpla consemnare a sumei nu reprezintă o plată atât timp cât nu au fost respectate condiţiile art. 586-590 C. proc. civ.
În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri.
Judecarea cauzei a fost suspendată la data de 2 noiembrie 2011 faţă de lipsa părţilor şi repusă pe rol la termenul de judecată din 30 noiembrie 2011.
Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, curtea reţine că cererea de recurs, deşi nu este întemeiată în drept, conţine critici care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., astfel că apărarea intimatei referitoare la nemotivarea recursului va fi înlăturată.
Înalta Curte constată că recurenta formulează motive de nelegalitate a deciziei atacate, care se referă la aplicarea greşită a legii cu privire la identificarea categoriilor de persoane care pot face plata şi la depăşirea limitelor impuse de art. 295 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte încălcare limitelor impuse de art. 295 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanţa de apel va verifica netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii pronunţată de prima instanţă, respectând însă limitele în care a fost învestită.
Din lectura motivelor de apel se observă că apelanta a criticat hotărârea primei instanţe numai referitor la consemnarea la dispoziţia pârâtei a întregii sume reprezentând preţul imobilului, precizând, pe de-o parte, că instanţa de fond s-a aflat în eroare atunci când a reţinut că suma de 288.928 lei a fost consemnată în ROL şi nu în RON, iar pe de altă parte că există o eroare de apreciere asupra probelor datorată casării succesive a hotărârilor pronunţate în dosarul 6976/30/2007, fapt care rezultă din cuprinsul deciziei civile nr. 1458 din 11 decembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Curtea de apel, în considerentele deciziei recurate, constată că totalul sumei achitată cu titlu de preţ depăşea echivalentul sumei de 44.070 Euro, dar apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică, schimbând practic motivarea primei hotărâri, cu reţinerea unor aspecte care nu au fost deduse judecăţii prin motivele de apel.
Astfel, deşi prima instanţă reţinuse că preţul imobilului nu a fost achitat integral, curtea de apel constată că plata nu poate fi considerată valabilă întrucât a fost efectuată de o altă societate, nefiind analizate dispoziţiile legale în materie la data la care plata a fost efectuată, respectiv prevederile art. 1092 şi următoarele din vechiul C. civ. Mai mult decât atât, deşi se reţine că totalul sumei achitate depăşea 44.070 Euro, instanţa de apel constată că în cauză nu s-a făcut dovada plăţii preţului, situaţia de fapt nefiind pe deplin stabilită.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 586 şi următoarele C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă la debitorul care doreşte să se libereze de datorie, nefiind aplicabile în prezenta cauză.
Astfel, dreptul de creanţă şi obligaţia corelativă de a vinde nu izvorăsc din convenţia părţilor, ci dintr-o hotărâre judecătorească, iar reclamanta nu poate fi asimilată debitorului care doreşte să se libereze de datorie utilizând calea ofertei reale urmată de consemnaţiune.
Mai mult decât atât, Înalta Curte apreciază că achitarea preţului este o condiţie prealabilă, sine qua non a introducerii acţiunii, modalitatea de executare în natură a obligaţiilor utilizată de reclamantă fiind posibilă doar în ipoteza în care proprietarul bunului refuză nejustificat executarea obligaţiei sale.
De asemenea, se constată că în mod concret instanţa de apel nu a răspuns motivului de apel referitor la împrejurarea că plata prin OP nr. 487/2005 a fost efectuată în acelaşi dosar, iar menţionarea unei alte sentinţe este rezultatul casărilor succesive ale hotărârilor judecătoreşti.
În ceea ce priveşte vânzarea terenului, Înalta Curte apreciază că sunt corecte susţinerile instanţei de apel, iar reclamanta nici nu a formulat critici referitoare la aceste aspecte.
În concluzie, având în vedere faptul că instanţa de apel a încălcat regulile de desfăşurare a procesului civil prevăzute de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în cauză sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. să admită recursul şi să caseze hotărârea recurată, iar cauza să fie trimisă aceleiaşi instanţe, spre rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC R. SRL TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 11/A din 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4085/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3934/2011. Civil. Acţiune în anulare.... → |
|---|
