ICCJ. Decizia nr. 4005/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4005/2011
Dosar nr. 13398/105/2007
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Prahova, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1142 din 04 aprilie 2008, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta P.S.M., în contradictoriu cu Municipiul Ploieşti, prin Primar, şi Primăria mun. Ploieşti, având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 1998 din 25 ianuarie 2007 emisă de Primarul mun. Ploieşti; obligarea intimaţilor la restituirea în natură a terenului situat în Ploieşti, judeţul Prahova, precum şi constatarea dreptului său la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de teren care nu poate fi restituită în natură.
În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, prin dispoziţia contestată, a fost respinsă notificarea formulată de contestatoare, prin care aceasta solicitase acordarea despăgubirilor băneşti pentru terenul situat la adresa sus-menţionate, în suprafaţă de 1 ha, cu motivarea că bunul a avut categoria de teren agricol.
Din actul de vânzare întocmit la 09 noiembrie 1945, la Ploieşti, rezultă că terenul ce făcea obiectul vânzării, în suprafaţă de 2 pogoane, era situat în Ploieşti, şi era teren de arătură, iar din declaraţia martorei S.F., audiată în cauză, a reieşit că, de pe terenul pentru care se solicită despăgubiri, tatăl contestatoarei aducea în fiecare an căruţe de recolte.
Având în vedere că Legea nr. 10/2001 statuează, prin art. 8, că nu intră sub incidenţa acestui act normativ terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi prin Legea nr. 1/2000, a conchis instanţa de fond că terenul pentru care se solicită despăgubiri a avut categoria de teren arabil la momentul preluării de către stat, motiv pentru care nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001, neavând relevanţă categoria de folosinţă actuală a terenului.
Prin Decizia civilă nr. 256 din 06 noiembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de contestatoare, a schimbat, în tot, sentinţa, în sensul că a admis, în parte, acţiunea precizată şi a anulat dispoziţia nr. 1998/2007 emisă de Primarul mun. Ploieşti; a constatat dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1 ha, situat în Ploieşti, şi a respins, în rest, contestaţia, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curte a reţinut că, pentru a fi exclus de la incidenţa Legii nr. 10/2001, terenul trebuia să fi făcut obiectul de reglementare al legilor fondului funciar şi reparaţia pentru preluarea abuzivă să se fi putut realiza în temeiul acestor acte normative.
În speţă, aşa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond, în prezent, terenul este situat în intravilanul mun. Ploieşti şi este afectat de detalii de sistematizare.
În raport de această împrejurare şi având în vedere şi răspunsul Primăriei mun. Ploieşti, care, prin adresa nr. 4312/1991, a precizat că cererea petentei nu poate fi soluţionată favorabil în baza art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, întrucât terenul este afectat de construcţii sau detalii de sistematizare, rezultă că terenul în litigiu nu a făcut obiectul de reglementare al legilor fondului funciar, neputând fi restituit în baza acestor legi.
Ţinând seama că legiuitorul a avut în vedere şi acele imobile care nu au fost încă restituite, prin formularea „şi nerestituite" cuprinsă la art. 1 din Lege, rezultă că Legea nr. 10/2001 are şi caracter de complinire în raport de celelalte acte normative cu caracter reparator din domeniul imobiliar, inclusiv din fondul funciar, în sensul că domeniul de reglementare al acesteia acoperă şi acele terenuri din intravilanul localităţilor care, până la intrarea în vigoare a actului normativ în discuţie, respectiv 14 februarie 2001, nu au fost restituite integral persoanelor îndreptăţite.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea Primarului de a emite o nouă dispoziţie, prin care să se constate dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii, Curtea l-a respins, având în vedere că, prin decizie, instanţa s-a pronunţat asupra fondului dreptului dedus judecăţii, constatând dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii, astfel încât emiterea unei noi decizii de către unitatea deţinătoare este nejustificată, aceasta urmând să înainteze dosarul contestatoarei, împreună cu hotărârea pronunţată în cauză, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 8883 din 02 noiembrie 2009, a admis recursul declarat de pârâţii Primarul mun. Ploieşti, Primăria mun. Ploieşti şi Municipiul Ploieşti, a casat Decizia şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, deoarece aceasta nu a stabilit pe deplin împrejurările de fapt ale speţei, în sensul dacă terenul a cărui restituire se solicită a fost situat în extravilanul localităţii şi la data preluării şi la data notificării. În soluţionarea apelului, instanţa va ţine cont şi de răspunsul dat de către Primăria mun. Ploieşti, prin adresa nr. 4312/1991, prin care se arată că cererea reclamantei nu poate face obiectul Legii nr. 18/1991, astfel încât aceasta să nu fie lipsită de măsurile reparatorii prevăzute şi de legile fondului funciar, cât şi de cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, având în vedere poziţia duplicitară a Primăriei, care, în anul 1991, a susţinut că terenul respectiv nu poate face obiectul Legii nr. 18/1991, iar, la soluţionarea notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001, a susţinut că terenul respectiv nu poate face obiectul acestei din urmă legi.
Totodată, s-a dispus ca instanţa de apel să verifice în ce măsură vechiul amplasament este liber şi dacă poate fi, astfel, restituit în natură.
În rejudecare, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 89 din 03 mai 2010, a admis apelul formulat de contestatoare, a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea precizată, în parte; a anulat dispoziţia nr. 1998/2007 emisă de Primarul mun. Ploieşti; a constatat dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 1 ha situat în Ploieşti.
A respins, în rest, contestaţia, ca neîntemeiată.
Au fost obligaţi intimaţii să plătească apelantei suma de 2.400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că Legea nr. 10/2001 este un act normativ cu caracter reparatoriu, care vizează imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă, 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar scopul reglementării sale a fost acela de a stabili acordarea de măsuri reparatorii pentru foştii proprietari ai imobilelor sau moştenitorii acestora.
În cauza dedusă judecăţii, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 09 noiembrie 1945, reclamanta a făcut dovada că autorul său, I.D., a cumpărat un „teren de arătură de circa 2 pogoane", situat în Ploieşti, lângă Regimentul 19 şi depozitul de furaje al armatei.
Prin dispoziţia nr. 1998 din 25 ianuarie 2007 emisă de Primarul mun. Ploieşti, s-a respins solicitarea contestatoarei privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, motivat de faptul că terenul solicitat a avut categoria de folosinţă agricol şi, în atare situaţie, nu intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 10/2001.
În apel după casare, Curtea a dispus efectuarea unei expertize topo, care, pe baza actelor de proprietate depuse de contestatoare, a schiţelor cadastrale aflate la Primăria Ploieşti, a consultării „Ghidului străzilor vechi şi noi din Ploieşti", a planurilor cadastrale din 1934, recenzate în 1954 şi 1976, să stabilească actualul amplasament al terenului în discuţie, urmând să precizeze dacă acesta este liber.
Pe baza verificării actelor menţionate anterior, coroborat cu constatările efectuate la faţa locului, expertul P.A. a menţionat că, în prezent, terenul ce face obiectul notificării este amplasat în totalitate în incinta unităţii militare, confirmarea identificării terenului fiind dată de reprezentarea clădirilor pe planul din 1906, recenzat în 1954, clădiri care corespund, ca amplasament şi configuraţie, cu cele ale construcţiilor unităţii militare menţionate.
Totodată, s-a precizat, de către expert, că, la identificarea terenului, s-au avut în vedere numele cumpărătorului din 1906 (P.G.) şi poziţia suprafeţei în litigiu faţă de strada situată în zonă, care nu şi-a schimbat configuraţia până la ora actuală.
Din datele expuse în precedent rezultă că, la momentul formulării notificării, terenul solicitat de reclamantă se afla în intravilanul localităţii Ploieşti, fiind ocupat de o unitate militară.
Conform art. 8.1. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu fac obiectul acestei legi terenurile situate în extravilanul localităţii, indiferent dacă aveau această situare la data preluării abuzive sau la data notificării, şi nici terenurile al căror regim juridic este reglementat de legile fondului funciar.
În consecinţă, din interpretarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 se reţine că dispoziţiile acestui act normativ sunt incidente în situaţia imobilelor preluate abuziv, situate în intravilanul localităţii la data preluării abuzive sau la cea a notificării.
În raport de regimul terenului la momentul formulării notificării, respectiv acela de teren intravilan, este de necontestat că reglementarea aplicabilă situaţiei juridice a acestuia o reprezintă prevederile Legii nr. 10/2001 şi nicidecum cele ale Legii nr. 18/1991, cum greşit a reţinut instanţa de fond, fără a analiza actele dosarului în spiritul normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, a fost anulată dispoziţia nr. 1998/2007 emisă de Primarul mun. Ploieşti şi s-a stabilit dreptul contestatoarei la măsuri reparatorii, constând în despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 1 ha, situat în Ploieşti, cuantumul despăgubirilor urmând a fi stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Deoarece se află în culpă procesuală în baza art. 274 C. proc. civ., intimaţii au fost obligaţi la plata sumei de 2.400 RON către apelanta-contestatoare, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Primăria mun. Ploieşti, Primarul mun. Ploieşti şi Municipiul Ploieşti, criticând-o pentru următoarele motive:
Notificarea formulată de reclamantă a fost respinsă prin dispoziţia nr. 1998 din 25 ianuarie 2007, emisă de Primarul mun. Ploieşti, întrucât terenul revendicat a avut categoria agricol, situaţie ce nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, faţă de dispoziţiile art. 8 din această lege.
Fiind vorba de un teren arabil, regimul juridic al acestuia este reglementat de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Mai mult, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, terenul revendicat se regăseşte în incinta Unităţii Militare Ploieşti şi, deci, nu se regăseşte în patrimoniul mun. Ploieşti.
De aceea, recurenţii nu pot fi obligaţi la emiterea unei dispoziţii privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, având în vedere că nu au calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001.
Recurenţii au solicitat admiterea căii de atac exercitate, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de contestatoare, ca nefondat.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Nu are relevanţă că terenul a avut, la un moment dat, categoria de „arabil", din moment ce Curtea a reţinut, în raport de probele administrate în cauză, înscrisuri şi expertiză, că terenul se află în intravilanul localităţii şi că nu a făcut nici obiectul legilor fondului funciar, în raport de relaţiile comunicate de Primăria mun. Ploieşti la nivelul anului 1991.
Reţinând aceste caracteristici ale imobilului, precum şi faptul că, pentru acest bun preluat de stat, reclamanta nu a obţinut nicio reparaţie până în prezent, în mod corect Curtea de Apel a considerat că nu este incident, în cauză, art. 8 din Legea nr. 10/2001, care exclude de la restituire în baza acestei legi de reparaţie terenurile situate în extravilanul localităţii, precum şi cele care au făcut obiectul legilor fondului funciar.
De altfel, caracteristica unui teren, de a fi arabil, nu exclude ca acesta să fie situat în intravilanul localităţii, deoarece această caracteristică se referă doar la categoria de folosinţă a bunului respectiv.
În acest sens, art. 2 lit. a) din Legea nr. 18/1991 enumeră, în categoria terenurilor cu destinaţie agricolă, şi pe cele arabile, iar lit. d) din acelaşi text de lege se referă la terenurile din intravilan, care pot cuprinde, printre altele, terenuri agricole.
De asemenea, în mod corect, Curtea a avut în vedere caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi de complinire faţă de alte acte normative, reţinând că reclamantei i se cuvin măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, deoarece partea nu a beneficiat de o altă reparaţie până în prezent, mai precis sub imperiul legilor fondului funciar. În acest sens, Curtea a avut în vedere, după cum s-a arătat, adresa nr. 4312/1991 emisă de recurenta Primăria mun. Ploieşti, prin care aceasta i-a comunicat reclamantei că art. 35 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 nu permite restituirea terenurilor din intravilan, afectate de construcţii sau detalii de sistematizare, asemenea terenuri nefăcând obiectul legii menţionate.
În concluzie, printr-o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (teren situat în intravilan, care nu a format obiectul legilor fondului funciar), instanţa de apel a considerat că reclamantei i se cuvin măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, nefiind incident, în cauză, art. 8 din acelaşi act normativ.
Cât priveşte faptul că Municipiul Ploieşti nu ar fi „unitate deţinătoare" în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, întrucât terenul se află în incinta unei unităţi militare, şi, în consecinţă, nu poate fi obligat la măsuri reparatorii potrivit actului normativ respectiv, susţinerile nu pot fi primite.
Astfel, emiţând dispoziţia nr. 1198/2007, prin care s-a respins notificarea formulată de reclamantă pentru alte motive decât împrejurarea că pârâtul nu ar deţine imobilul (respectiv, respingerea cererii a fost determinată de natura arabilă a terenului), Primarul mun. Ploieşti a recunoscut, în mod implicit, că justifică această calitate, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, nu s-a reţinut, în fapt, până în prezent, o altă situaţie juridică în ceea ce priveşte calitatea de deţinător, iar situarea terenului în incinta unei instituţii militare nu înseamnă, în absenţa unor dovezi în acest sens, că instituţia militară respectivă justifică vreun drept în legătură cu imobilul, care să o plaseze în categoria persoanelor juridice enunţate în art. 21.
Prin urmare, şi din perspectiva textului de lege arătat, instanţa a procedat la o corectă aplicare acestuia, menţinând pe pârâţi în proces, în calitate de deţinători ai bunului, conform Legii nr. 10/2001.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâţi este nefondat, astfel încât urmează să-l respingă potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
În baza art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ., îi va obliga pe recurenţi, ca părţi căzute în pretenţii, la plata sumei de 600 RON către intimata-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, potrivit chitanţei de la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primăria mun. Ploieşti, Primarul mun. Ploieşti şi Municipiul Ploieşti, prin Primar, împotriva deciziei nr. 89 din 03 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurenţi la plata, către intimata-reclamantă, a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4007/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3972/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
