ICCJ. Decizia nr. 4007/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4007/2011
Dosar nr.3763/117/2008
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 782 din 07 decembrie 2009 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte cererea formulată şi modificată de către reclamantul M.A.A.C., în contradictoriu cu pârâtul Primarul mun. Cluj-Napoca şi, în consecinţă, a fost stabilit dreptul reclamantului de a beneficia de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafaţă de 504 m.p., situat în Cluj-Napoca.
În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost înscris iniţial în CF nr. 23177 Cluj, în favoarea reclamantului, şi ulterior transcris în CF nr. 26574 Cluj, nr. top. 13810/10, în favoarea Statului Român.
Terenul a intrat în patrimoniul Statului Român prin decretul de expropriere nr. 270/1970, depus în probaţiune la dosar.
În termenul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat notificare, solicitând restituirea în natură a terenului.
Potrivit adresei eliberate de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificarea formulată de către reclamant nu a fost soluţionată.
Având în vedere această situaţie de fapt, în acord cu practica judiciară consacrată prin Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată sunt competente să soluţioneze pe fond acţiunile persoanelor îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Având în vedere că în cauză a expirat termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluţionarea notificării, instanţa a apreciat că pârâtul refuză nejustificat să răspundă notificării formulate de reclamant, astfel încât poate soluţiona pe fond acţiunea formulată.
Pentru soluţionarea cauzei, instanţa a dispus efectuarea unui raport de expertiză, care să identifice dacă terenul în litigiu este liber şi poate fi restituit în natură.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză de către expert P.I.D., terenul în litigiu este ocupat în cea mai mare parte de actuala stradă L., în subteranul acestei străzi aflându-se reţele de apă, canalizare şi iluminat stradal.
Prin urmare, este evident că terenul nu poate fi restituit în natură.
În plus, după efectuarea raportului de expertiză, reclamantul a renunţat la cererea sa de restituire în natură, modificându-şi cererea de chemare în judecată, în sensul acordării de măsuri reparatorii.
Reclamantul a solicitat compensarea cu un teren echivalent valoric, însă, în cauză nu s-au identificat astfel de terenuri, instanţa apreciind că notificarea reclamantului nu poate fi soluţionată decât în sensul de acordare a despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat în termen legal apel ambele părţi.
Prin Decizia nr. 165/A din 10 iunie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis apelul declarat de reclamantul M.A.A.C., a schimbat în parte sentinţa Tribunalului, în sensul că a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri băneşti în sumă de 370.000 RON, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi a respins ca nefondat apelul pârâtului Primarul mun. Cluj-Napoca, obligându-l pe acesta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 350 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, referitor la apelul reclamantului, că prin Decizia nr. 52 din 04 iunie 2007, publicată în M. Of., Partea I, nr. 140/22.02.2008, pronunţată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. ultim C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005". Cu alte cuvinte, pentru dispoziţiile emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este şi cea obiect al prezentului litigiu, sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Instanţa de apel a apreciat că textele art. 16-20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt neconstituţionale raportat la art. 16 alin. (1) şi (20) alin. (2) din Constituţie, întrucât, legea naţională obligă persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat abuziv la parcurgerea unei proceduri în două etape administrative succesive, fiecare urmată de o fază jurisdicţională, ceea ce duce la prelungirea excesivă a procedurii, respectiv la încălcarea termenului rezonabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar, în ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent, Fondul Proprietatea nu funcţionează de o manieră susceptibilă să asigure o indemnizaţie efectivă, ceea ce echivalează cu o absenţă totală a indemnizaţiei, încălcând, astfel, art. 1 din Protocolul 1.
În plus, textele invocate ca fiind neconstituţionale introduc un tratament juridic discriminatoriu între persoane aflate în situaţii juridice identice, respectiv a celor care au formulat notificări în acelaşi termen prevăzut de lege, însă notificarea lor a fost soluţionată de organul abilitat de lege în termene diferite, din motive independente de voinţa persoanelor îndreptăţite, ceea ce încalcă art. 1 din Protocolul 12 privind interzicerea generală a discriminării şi art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în faţa legii.
Instanţa de apel a apreciat că se impune să statueze pe fondul pretenţiilor reclamantului, conform Deciziei nr. 20/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, în ce priveşte natura măsurilor reparatorii prin echivalent, Curtea a apreciat că, în condiţiile neconcordanţei dintre legislaţia internă şi pactele ori tratele privind drepturile şi libertăţile fundamentale, se impune a se acorda prioritate reglementărilor internaţionale, ceea ce presupune înlăturarea legislaţiei interne ce nu acordă o despăgubire efectivă şi, în aplicarea art. 1 din Protocolul 1, a apreciat că singura măsură reparatorie prin echivalent posibilă este aceea din dreptul comun, constând în sume de bani.
În plus, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în ceea ce priveşte aceste acţiuni, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale cu excepţia situaţiei în care există neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, când se acordă prioritate acesteia din urmă, cu condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Chiar dacă Decizia se referă la admisibilitatea acţiunilor de drept comun sub imperiul legii speciale, considerentele ei sunt relevante în ce priveşte indemnizarea efectivă a persoanelor îndreptăţite, întrucât Înalta Curte, analizând concordanţa legislaţiei interne cu Convenţia sub acest aspect, ajunge la concluzia că, în considerarea jurisprudenţei C.E.D.O. referitoare la cadrul legislativ intern în ceea ce priveşte indemnizarea efectivă a fostului proprietar sau a moştenitorilor acestuia, măsurile reparatorii prevăzute de legislaţia naţională, respectiv Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, astfel că, în condiţiile în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., respectiv hotărârea pronunţată în cauza Katz contra României din 20 ianuarie 2009, care vorbeşte, în cazul coexistenţei a două drepturi de proprietate, respectiv al fostului proprietar, chiar recunoscut prin hotărâre irevocabilă (ceea ce nu este cazul în speţă) şi cel al terţului cumpărător, al cărui titlu nu a fost anulat, fie de restituirea în natură a imobilului, fie de indemnizarea rapidă şi adecvată prejudiciului a fostului proprietar prin adoptarea unor măsuri legislative, administrative şi bugetare corespunzătoare (parag. 35).
Conform considerentelor deciziei pronunţată în recurs în interesul legii, instanţele, constatând neconcordanţa legislaţiei interne, respectiv a dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu dispoziţiile Convenţiei, pot înlătura dispoziţiile legislaţiei interne şi, în aplicarea convenţiei, să stabilească despăgubiri băneşti la valoarea de circulaţie a imobilului, ceea ce constituie o indemnizare efectivă a persoanei îndreptăţite inclusiv în lumina jurisprudenţei Curţii Europene.
Referitor la o posibilă încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie, jurisprudenţa recentă a Curţii Europene, respectiv cauza Faimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009, vorbeşte de absenţa prelungită a despăgubirii echitabile în cazul imposibilităţii restituirii în natură, însă remediul îl constituie stabilirea unor despăgubiri băneşti, chiar de către instanţa civilă sesizată cu o plângere împotriva deciziei sau dispoziţiei de soluţionare a notificării, cu eliminarea dublei proceduri administrative şi jurisdicţionale instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (parag. 36 şi 41).
Referitor la plata despăgubirilor, s-a apreciat că acestea nu cad în sarcina primarului sau a consiliului local. Este adevărat că, în ceea ce priveşte persoana debitorului, în practica instanţelor s-au ivit deja dificultăţi în ceea ce priveşte executarea silită a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost stabilite sume de bani cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent, punându-se problema reprezentării statului în faza execuţională.
Cererile de executare silită nu sunt inadmisibile aşa cum greşit au constatat instanţele, întrucât aceasta ar echivala cu încălcarea dreptului la un bun [suma de bani stabilită prin hotărâre judecătorească fiind considerată un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1], aşa cum s-a şi stabilit deja în jurisprudenţa relativ recentă a Curţii Europene (a se vedea Iluţiu contra României, hotărârea din 06 decembrie 2007, parag. 24). Statul, prin legile adoptate, a atribuit competenţa de soluţionare a notificărilor formulate de persoanele îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate de stat abuziv anumitor persoane juridice care nu au, însă, abilitarea de a acorda efectiv măsurile reparatorii prin echivalent, acestea urmând să fie plătite de alte organe. Câtă vreme primarul are atribuţia legală de a soluţiona notificarea doar în sensul de a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natură sau nu, iar, dacă nu poate fi restituit în natură, constatarea dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent (în măsura în care nu sunt oferite bunuri sau servicii în compensare), plata sumelor de bani nu revine nici acestuia, nici unităţii administrativ teritoriale, ci statului însuşi prin Ministerul Finanţelor.
În ce priveşte apelul pârâtului, acesta a solicitat să nu fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, pe motiv că cererea de restituire în natură a fost corect respinsă, nu deţine bunuri pentru a fi oferite în compensare, iar alte măsuri reparatorii prin echivalent pot fi stabilite de Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor. În plus, nu a fost în culpă pentru nesoluţionarea notificărilor, singurul criteriu de soluţionare a dosarelor fiind numărul de ordine.
Curtea de apel a reţinut în motivarea soluţiei de respingere a apelului acestuia că până la data înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv 04 septembrie 2008, pârâtul nu a soluţionat notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, termenul de 60 de zile în care trebuia să-şi execute această obligaţie legală, fiind astfel, cu mult depăşit.
În consecinţă, reclamantul a fost obligat să exercite prezenta acţiune civilă, instanţa fiind cea care a statuat pe fond asupra pretenţiilor sale, constatând refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluţiona cererea, ceea ce face ca pârâtul să fie în culpă procesuală, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care a fost obligat să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în apel în sumă de 350 RON, reprezentând onorariul expertului, pentru completarea la raportul de expertiză dispus în apel.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul mun. Cluj-Napoca care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 a formulat următoarele critici:
1. Instanţa de apel a stabilit dreptul reclamantului la despăgubiri băneşti în sumă de 370.000 RON, ignorând prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Potrivit acestor dispoziţii legale, cuantumul despăgubirilor pe care urmează să le primească reclamantul nu poate fi determinat nici de entitatea investită cu soluţionarea notificării, nici de instanţa de judecată investită cu soluţionarea contestaţiilor, ci doar de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
2. Soluţia instanţei de apel privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată (fond şi apel) a fost pronunţată cu interpretarea eronată a dispoziţiilor legale incidente.
În ce priveşte obligarea la emiterea dispoziţiei, pârâtul a precizat că este de acord cu modalitatea propusă de Comisia de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, întrucât modul de soluţionare a notificărilor este de competenţa exclusivă a autorităţilor administraţiei publice, criteriul fiind acela al numărului de ordine al înregistrării dosarului.
Aşa fiind, recurentul susţine că nu are culpă procesuală şi solicită exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată la fond şi apel.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtului şi respingerii apelului reclamantului, precum şi exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat de instanţele de fond şi apel.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis.
1. Prima critică este fondată, pentru următoarele considerente:
Este evident că sub aspectul obiectului investirii instanţei şi stabilirii cadrului juridic procesual, acţiunea de faţă este o contestaţie împotriva refuzului Primarului mun. Cluj-Napoca de a soluţiona, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea ce a fost formulată de reclamant privind restituirea imobilului în litigiu, instanţa fiind investită tocmai pentru că pârâtul nu şi-a respectat această obligaţie, ajungându-se astfel ca pe cale judecătorească să se stabilească dreptul la despăgubiri.
Aşa fiind, raportul de drept procesual se grefează pe raportul juridic ce a luat naştere în urma transmiterii notificării şi nesoluţionării acesteia, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, părţi ale raportului juridic fiind aşadar, persoanele îndreptăţite, respectiv reclamantul şi unitatea deţinătoare.
În raportul juridic dedus judecăţii, astfel cum este reglementat de Legea nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, derogatorie de la dreptul comun, unitatea deţinătoare a imobilului preluat abuziv nu este titulara obligaţiei de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent, cu o singură excepţie (acordarea în compensaţie a altor bunuri sau servicii), inaplicabilă în cauză.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării este obligată să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile/dispoziţiile emise de unităţile învestite cu soluţionarea notificărilor în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Nici anterior modificării Legii nr. 10/2001, despăgubirile acordate în condiţiile prevăzute de art. 24 alin. (1) prin decizie/dispoziţie motivată sau prin hotărâre judecătorească (în cazul deciziilor de respingere împotriva cărora s-au formulat contestaţii admise în procedura judiciară) nu erau achitate de unitatea deţinătoare, ci erau înaintate către prefectură conform procedurii reglementate de art. 36-40 din actul normativ.
După modificarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, abrogarea art. 36-40 din lege şi intrarea în vigoare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atât deciziile/dispoziţiile emise anterior (prin care s-au făcut oferte de acordare de măsuri reparatorii în echivalent) sau hotărârile judecătoreşti pronunţate în urma contestaţiilor formulate de persoanele îndreptăţite [în care, conform dispoziţiilor pct. 16.5 alin. (3) coroborat cu pct. 16.1 din HG nr. 1095/2005 se consemnează şi sumele estimate ca fiind cuvenite persoanelor îndreptăţite], cât şi deciziile/dispoziţiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 sunt supuse aceleiaşi proceduri (art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005), urmând a fi înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării finale.
Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa nu poate obliga Primarul mun. Cluj-Napoca la plata despăgubirilor către reclamant, iar faptul că s-a consolidat o jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în sensul că procedura specială privind acordarea şi plata despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv este ineficientă, astfel cum reţine instanţa de apel, nu poate fi invocat în sprijinul existenţei unei asemenea obligaţii în sarcina unităţii administrativ – teritoriale, cât timp instanţa europeană constată încălcarea de către stat a unui drept fundamental reglementat de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, fără a interveni în dreptul intern pentru a indica pe un anume titular al obligaţiei de acordare a uneia sau alteia dintre măsurile reparatorii.
2. Critica vizând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este nefondată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Dispoziţia legală menţionată prevede o singură condiţie pentru obligarea uneia dintre părţile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfăşurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenţii, adică să fi pierdut procesul.
La baza obligaţiei de plată a cheltuielilor efectuate în proces stă culpa procesuală, dedusă din sintagma „partea care cade în pretenţiuni".
Prin urmare, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de cealaltă parte, iar rezolvarea corectă a cererilor privind cheltuielile de judecată asigură repararea completă a pagubei suferite de partea care câştigă procesul.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea judecătorească de soluţionare a litigiului.
În speţa de faţă, culpa procesuală aparţine pârâtului, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce izvorau din calitatea sa de unitate deţinătoare, conform Legii nr. 10/2001, respectiv de a soluţiona, în termenul prevăzut de acest act normativ, notificarea formulată de reclamant, fapt ce l-a determinat pe acesta să formuleze acţiunea de faţă.
Prin pasivitatea de care a dat dovadă, neexecutând în termenul legal obligaţia ce-i revenea, recurentul a determinat declanşarea prezentului litigiu, culpa sa procesuală născând dreptul reclamantului de a solicita plata cheltuielilor de judecată, fiind irelevant că, în faţa instanţei de fond, a recunoscut dreptul reclamantului, cât timp a refuzat să îşi îndeplinească obligaţiile stabilite în sarcina sa în termenul prescris de legiuitor.
În consecinţă, în mod corect instanţele de fond au statuat că pârâtul datorează reclamantului, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată avansate în proces, însă având în vedere soluţia instanţei de recurs prin care se va modifica în parte Decizia recurată în sensul că se va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant, se va înlătura obligaţia pârâtului privind plata cheltuielilor de judecată din apel.
Deşi a indicat ca temei al recursului său şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a formulat critici care să se circumscrie acestui motiv de nelegalitate.
Faţă de considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica în parte Decizia recurată în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 782 din 07 decembrie 2009 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, înlăturându-se obligaţia intimatului Primarul mun. Cluj-Napoca să plătească apelantului suma de 350 RON cheltuieli de judecată în apel, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei cu privire la respingerea apelului pârâtului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul mun. Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 165/A din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică în parte Decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 782 din 07 decembrie 2009 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, şi înlătură obligaţia intimatului Primarul mun. Cluj-Napoca să plătească apelantului suma de 350 RON cheltuieli de judecată în apel.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei cu privire la respingerea apelului pârâtului ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4010/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4005/2011. Civil → |
|---|
