ICCJ. Decizia nr. 4010/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4010/2011
Dosar nr.6233/63/2009
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1405 din 03 noiembrie 2006 a Tribunalului Dolj, s-a respins contestaţia formulată de reclamantul P.C. împotriva unei dispoziţii emise de Primarul Municipiului Craiova prin care s-a respins cererea de restituire în natură a unui teren în suprafaţă de 680 m.p.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cererii de intervenţie voluntară principală formulată de intervenientul S.D., având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului de 680 m.p.
În motivarea soluţiei de disjungere şi declinare s-a arătat că acţiunea în constatare nu este de competenţa Tribunalului, secţia civilă, ci de competenţa judecătoriei, instanţă cu plenitudine de competenţă.
Cauza disjunsă s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Craiova, formându-se Dosar nr. 503/215/2009.
În cursul judecăţii, intervenientul voluntar principal, devenit în această cauză reclamant, a formulat o precizare a obiectului acţiunii în constatare, în sensul că acesta rezidă în constatarea calităţii de persoană îndreptăţită în baza Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 680 m.p. Temeiul juridic al acţiunii în constatare a fost indicat ca fiind prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
La data de 09 februarie 2009, au formulat cerere de intervenţie accesorie, M.D.M. şi M.R.L., arătând că terenul le-a fost restituit în baza Legii nr. 10/2001, conform deciziei nr. 1302/2004 a Curţii de Apel Craiova şi, deşi reclamantul a obţinut pe aceeaşi suprafaţă ordinul Prefectului nr. 164/2006, acesta a fost anulat pe cale judecătorească.
Judecătoria Craiova a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, având în vedere dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. şi art. 98 alin. (4) din Regulamentul de organizare a instanţelor aprobat prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005 şi prin sentinţa civilă nr. 2207 din 11 februarie 2009, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Craiova şi declinată competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Dolj, iar, după rămânerea irevocabilă a hotărârii, cauza s-a înaintat Curţii de Apel Craiova în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Prin Decizia nr. 6 din 24 martie 2009, Curtea de Apel Craiova a constatat competenţa Tribunalului Dolj în soluţionarea acţiunii.
În pronunţarea regulatorului de competenţă s-a avut în vedere că prin cererea de intervenţie în interes propriu formulată în acţiunea formulată de P.C. întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, disjunsă din acel dosar şi precizată ulterior, reclamantul din prezenta cauză a solicitat să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel că acţiunea se întemeiază pe dispoziţiile acestei legi şi atrage competenţa Tribunalului, secţia civilă, de a soluţiona în primă instanţă acţiunea.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Dolj, sub nr. 6233/63/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 363 din 13 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a respins acţiunea precizată formulată de reclamantul S.D. şi s-a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientele M.D.M. şi M.R.L. în interesul pârâţilor Primăria şi Primarul Municipiului Craiova.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, precizând că Legea nr. 247/2005 nu a repus în termenul de formulare a notificărilor pe cei care nu au formulat astfel de cereri în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel că notificarea din 24 noiembrie 2005 formulată de reclamant este tardivă.
A mai constatat instanţa că problema persoanei îndreptăţite la restituirea terenului în litigiu a fost rezolvată în procesele anterioare purtate între reclamant, intervenientele din prezenta cauză şi pârâtul P.C.
În concret s-a stabilit că proprietarul iniţial al terenului în suprafaţă de 1.680 m.p., U.M. – autorul intervenientelor i-a vândut reclamantului construcţia aflată pe teren prin contractul de vânzare-cumpărare autentic din 16 septembrie 1977, terenul trecând la acea dată în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, iar reclamantul S.D. a vândut în 1983 pârâtului P.C. construcţia, în act făcându-se menţiunea că terenul de 1.000 m.p. trece în proprietatea statului.
S-a mai constatat că pârâtului P.C. i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1.000 m.p. în temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991.
Privitor la terenul în suprafaţă de 680 m.p., solicitat în prezenta cauză, s-a arătat că în actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant şi pârât nu s-a făcut nicio referire, iar prin Decizia nr. 1302/2004 a Curţii de Apel Craiova s-a recunoscut dreptul intervenientelor M.D.M. şi M.R.L. la restituirea acestui teren în baza Legii nr. 10/2001, teren care trecuse în proprietatea statului la data cumpărării construcţiei de către reclamantul S.D. şi s-a confirmat preferinţa titlului acestora faţă de titlul de care s-a prevalat reclamantul din această cauză – ordinul Prefectului nr. 164 din 06 mai 2006 – care a şi fost anulat pe cale judecătorească în cadrul unei acţiuni în revendicare.
Tribunalul a concluzionat, în raport de situaţia prezentată, că reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea terenului cerut în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât nu a fost niciodată proprietarul acestuia, dat fiind că la momentul cumpărării casei, terenul a trecut în proprietatea statului conform art. 30 din Legea nr. 58/1974, iar potrivit art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptăţite la restituire numai persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv de către stat, sau moştenitorii acestora.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamantul cât şi intervenientele.
Prin Decizia nr. 83 din 17 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamant, a admis apelul declarat de intervenientele intervenientele M.D.M. şi M.R.L., a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de interveniente, obligând reclamantul către acestea la 400 RON cheltuieli de judecată în primă instanţă şi la 400 RON în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 (în prezent abrogată) prevedea că în caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea Statului, legea restrângând modalităţile de dobândire a terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale numai la moştenirea legală, interzicând expres înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.
Reclamantul a cumpărat, de la U.M. – după intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974, respectiv la 16 septembrie 1977 – o construcţie din cărămidă situată pe un teren în suprafaţă de 1.680 m.p. – în contract făcându-se menţiunea expresă că terenul a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974.
Prin urmare, prin actul de vânzare-cumpărare reclamantul a dobândit proprietatea doar asupra construcţiei nu şi a terenului, şi chiar dacă în fapt a folosit o parte sau tot terenul, această posesie nu i-a conferit calitatea de proprietar.
Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru a putea solicita restituirea în natură a terenului, persoana care se consideră îndreptăţită trebuie să fi avut calitatea de proprietar al terenului la data preluării de către stat.
Or, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărate din 16 septembrie 1977, la data trecerii terenului în proprietatea statului ca teren aferent construcţiei în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 51/1974, proprietar al terenului era U.M., vânzătorul, astfel că doar acesta ori moştenitorii săi, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt persoane îndreptăţite la restituire ori la măsuri reparatorii în echivalent pentru teren.
Reclamantul ar fi putut pretinde restituirea ori măsuri reparatorii doar pentru construcţia cumpărată, dar ulterior a vândut construcţia pârâtului P.C., astfel că în mod legal acţiunea sa a fost respinsă.
Regimul juridic al terenurilor preluate de stat în condiţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 este stabilit prin Legea nr. 18/1991 în favoarea dobânditorilor construcţiei, pentru care este prevăzut dreptul de a obţine titlu de proprietate, în ipoteza existenţei construcţiei.
Pârâtului cumpărător P.C. i s-a stabilit dreptul de proprietate pentru terenul aferent construcţiei cumpărate de la reclamant, în suprafaţă de 1.000 m.p., în procedura Legii nr. 18/1991, iar pentru diferenţa de 545 m.p., s-a dispus restituirea în natură a terenului în temeiul Legii nr. 10/2001 către intervenientele din prezenta cauză – prin Decizia nr. 1302 din 21 mai 2004 a Curţii de Apel Craiova, menţinută prin Decizia nr. 3573 din 03 iunie 20908 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, hotărâri opozabile reclamantului S.D. – intervenient în acel litigiu.
Prin urmare, îndreptăţirea intervenientelor la această diferenţă de teren în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a stabilit prin hotărâri judecătoreşti ce au putere de lucru judecat în speţă şi de care s-au prevalat, indicându-le expres în cererea lor de intervenţie.
Cât priveşte soluţia dată cererii de intervenţie – aceasta este corectă şi este o consecinţă firească a respingerii acţiunii, cererea de intervenţie fiind una accesorie, formulată în favoarea pârâţilor din cauză.
În acest caz nu se impunea ca intervenientele să facă dovada calităţii de moştenitoare ale vânzătorului U.M., iar pe de altă parte calitatea lor de persoane îndreptăţite, în accepţiunea Legii nr. 10/2001 a fost irevocabil stabilită prin hotărârile judecătoreşti mai sus arătate.
Cât priveşte tardivitatea notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, în anul 2005 aceasta a fost corect reţinută, întrucât Legea nr. 247/2005 nu a adus modificări Legii nr. 10/2001 sub aspectul prorogării termenelor de formulare a notificărilor.
Pe de altă parte, această chestiune nici nu are relevanţă de îndată ce prima instanţă nu s-a oprit doar asupra tardivităţii notificării, ci a analizat îndreptăţirea reclamantului la restituirea terenului cerut.
Apelul intervenientelor a fost admis întrucât apărătorul intervenientelor a solicitat cheltuielile de judecată, iar potrivit art. 274 C. proc. civ. se impunea admiterea cererii şi obligarea reclamantului, ca parte căzută în pretenţii, la plata onorariului de apărător, în sumă de 400 RON.
Împotriva hotărârii Curţii de apel, a declarat recurs reclamantul S.D. care, în motivarea cererii sale a arătat că suprafaţa de teren de 680 m.p. face parte din cei 1680 m.p., cumpăraţi prin actul de vânzare-cumpărare din 1977.
În anul 1978, recurentul a cedat Liceului N.T., situat în vecinătatea proprietăţii sale, suprafaţa de 680 m.p., iar diferenţa de 1.000 m.p. a fost vândută intimatului P.C.
Mai susţine recurentul că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al intimatului P.C. nu îi sunt opozabile.
Solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi apel şi admiterea acţiunii.
Examinând recursul sub aspect formal, din punctul de vedere al încadrării criticilor formulate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., chestiune asupra căreia a rămas în pronunţare în şedinţa publică din 13 mai 2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 302¹ alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În speţă, nu numai că recurentul nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care îşi întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.
Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurent constă, practic, într-o înşiruire de fapte şi afirmaţii care, nefiind structurate din punct de vedere juridic, sunt imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Cererea de recurs care a învestit Înalta Curte cuprinde numai afirmaţii fără nicio precizare de natură juridică a eventualelor greşeli pe care le conţine hotărârea recurată şi fără o minimă argumentare în drept a unor criticii de nelegalitate.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar reclamantul nu a formulat critici care să poată fi circumscrise acestui cadru legal, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul S.D. împotriva deciziei nr. 83 din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4011/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4007/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
