ICCJ. Decizia nr. 4008/2011. Civil

Decizii civile ICCJ 2011

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 4008/2011

Dosar nr. 761/119/2009

Şedinţa publică din 13 mai 2011

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Tribunalul Covasna, secţia civilă, prin sentinţa nr. 244 din 18 martie 2010, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Primarul municipiului Sfântu Gheorghe, a admis, în parte, contestaţia formulată de reclamanţii G.M.A., G.C. şi G.R. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Sfântu Gheorghe, a anulat, în parte, dispoziţia de respingere a notificării nr. 1048 din 22 aprilie 2009 emisă de Primarul municipiului Sfântu Gheorghe, numai cu referire la soluţia adoptată cu privire la terenul intravilan în suprafaţă de 1470 m.p., reprezentând număr top înscris iniţial în CF Simeria, trecut în proprietatea Statului Român, în baza Decretului nr. 408/1972, şi înscris în favoarea acestuia în CF.

A obligat pe pârâtul Primarului municipiului Sfântu Gheorghe să acorde reclamanţilor, în calitate de persoane îndreptăţite, măsuri reparatorii prin echivalent, în sensul compensării terenului mai sus identificat, nerestituibil în natură, cu un alt teren de aceeaşi categorie şi suprafaţă, aflat în domeniul privat al municipiului Sfântu Gheorghe, respectiv din corpul de proprietate evidenţiat în CF Sfantu Gheorghe, de îndată după finalizarea schimbării categoriei de folosinţă a acestui corp de proprietate din păşune în teren de construcţii.

S-a menţinut dispoziţia atacată în ceea ce priveşte soluţia de respingere a notificării pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent referitor la terenul în suprafaţă de 1362 m.p., reprezentând număr top înscris în CF Simeria, trecut în proprietatea Statului Român, în baza Legii 58/1974.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia contestată, s-a respins notificarea formulată de reclamanţi, prin care aceştia au solicitat restituirea în natură sau atribuirea unui alt teren intravilan, în suprafaţa totală de 3085 m.p., pe raza municipiului Sfântu Gheorghe, din terenurile intravilane disponibile, pentru terenul cu aceeaşi suprafaţă, trecut în proprietatea statului, fără despăgubiri, situat în municipiul Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, înscris în CF Simeria.

Notificarea a fost respinsă cu motivarea ca reclamanţii nu au depus actele care le-au fost solicitate, respectiv pentru că o parte a imobilului nu cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 58/1974.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa a respins-o, constatând, din coroborarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că primarul justifică această legitimare, în calitate de emitent al dispoziţiei contestate, şi nu unitatea administrativ teritorială, deoarece, în situaţia admiterii contestaţiei, cel obligat să execute hotărârea judecătorească este primarul, cu alte cuvinte, acesta trebuie să procedeze la emiterea unei alte dispoziţii în modalitatea impusă de instanţă.

Pe fond, imobilul cu gradină, în suprafaţă de 1470 m.p., a fost expropriat prin Decretul nr. 408/1972, în dauna reclamanţilor, cu toate că, în extrasul de CF de la fila 14 din dosar, se menţionează că cei expropriaţi sunt proprietarii tabulari G.N. şi G.E., în fapt, aceştia fiind decedaţi la data exproprierii, primul în anul 1971 şi cea de-a doua în anul 1965, iar imobilul având suprafaţa iniţială de 1615 m.p., rectificată la 1362 m.p., a trecut în proprietatea Statului Român în baza Legii nr. 58/1974, cu ocazia înstrăinării clădirilor de pe acest teren, de către proprietarii de atunci, reclamanţii G.M.A., G.C. şi G.R. către cumpărătorii R.G. şi R.M., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 29 mai 2009, de către fostul notariat de Stat al judeţului Covasna.

Exproprierea s-a făcut în vederea construirii unui ansamblu de locuinţe în municipiul Sfântu Gheorghe, în tabelul persoanelor expropriate figurând, în mod eronat, G.E., însă, în mod corect, în acel tabel au fost înscrişi reclamanţii G.M.A. şi G.C., în realitate, expropriată fiind şi reclamanta G.R.

Scopul exproprierii a fost realizat în sensul că terenul de 1470 m.p., trecut în proprietatea statului, a fost transcris în CF Simeria, după care, aşa cum rezultă din istoricul acestei cărţi funciare, a fost ocupat de construcţii, fiind indicate mai multe blocuri pe acea parcelă.

Din copiile actelor de stare civilă şi din certificatul de moştenitor eliberat de fostul Notariat de Stat al judeţului Covasna, rezultă că G.E. este bunica paternă a reclamanţilor G.M.A. şi G.C., G.N. este tatăl lor, care şi-a moştenit mama, iar acesta, la rândul lui, a fost moştenit de cei doi fii şi de G.R., soţia supravieţuitoare, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu fiind unul provenit din moştenirea legală.

Înscrisurile existente la dosarul de faţă, cât şi cele depuse de reclamanţi de-a lungul timpului, pentru soluţionarea notificării lor, erau suficiente pentru ca aceştia să obţină soluţionarea mai grabnică a notificării, în mod nejustificat solicitându-se acestora diferite acte, legalizate sau nu, respectiv corecturi ale numelor antecesorilor, fiind evident că în această zonă a ţării numele maghiar de M. înseamnă N., iar E. este acelaşi lucru cu E.

Pentru grădina expropriată,, de 1470 m.p., nu există dovada plăţii vreunei despăgubiri, reclamanţii învederând în diversele memorii adresate Primăriei municipiului Sfântu Gheorghe că, dacă se va dovedi că s-a încasat vreo sumă de bani, atunci sunt de acord să o restituie.

Exproprierea efectuată prin Decretul nr. 408/1972 şi-a atins finalitatea, a fost una solicitată de interesele acelor vremuri, dovadă fiind blocurile care ocupă terenul reclamanţilor, însă patrimoniul lor a avut de suferit prin faptul că nu a fost urmată de o justă despăgubire, pe care chiar şi Constituţia socialistă din anul 1965 o prevedea prin art. 12, conform căruia „terenurile şi construcţiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri.”

Prin urmare, exproprierea grădinii de 1470 m.p. a dat naştere unei preluări abuzive, în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 10/2001, fiind vorba de un imobil trecut în proprietatea statului fără respectarea dispoziţiilor constituţionale, care garantau plata de despăgubiri în cazul unei exproprieri.

În ceea ce priveşte terenul de 1362 m.p., înscris iniţial în CF Simeria, acesta a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, odată cu vânzarea, de către reclamanţi, a construcţiilor care se găseau pe teren către dobânditorii R.G. şi R.M.

La momentul vânzării, în anul 1989, potrivit contractului, construcţiile erau reprezentate de o casă din lemn, o bucătărie de vară, garaj şi coteţe, preţul vânzării fiind de 100.000 lei.

Conform înscrierilor din CF Simeria, în anul 1992, cumpărătorii R. au demolat construcţiile din lemn, notând în locul acestora o casă de locuit cu parter şi doua etaje, având în total 8 camere.

Prima instanţă a considerat că preţul de 100.000 lei, încasat de către reclamanţi odată cu vânzarea din anul 1989, cuprindea în mod indubitabil şi contravaloarea terenului de 1362 m.p., fiind greu de crezut că dobânditorii au achitat acest preţ numai pentru construcţiile din lemn, garaj şi coteţe.

Ca atare, terenul aferent construcţiilor înstrăinate, în suprafaţă de 1362 m.p., a trecut în proprietatea statului, în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, nu în dauna vânzătorilor, ci în dauna cumpărătorilor, în sensul că, deşi aceştia au achitat un preţ care reflecta inclusiv valoarea terenului, în fapt, nu au dobândit proprietatea asupra acestui teren, ci au primit o parte din teren în folosinţă, în condiţiile Legii nr. 4/1973.

Reclamanţii nu pot obţine un teren de aceeaşi categorie şi suprafaţă cu cel care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 29 mai 1989 şi nici alte măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât lor le-a fost plătit acest teren de către cumpărătorii R.G. şi M., din acest punct de vedere neexistând o încălcare a dreptului lor de proprietate, care purta asupra terenului în suprafaţa de 1362 mp.

În schimb, cumpărătorii R. sunt cei cărora statul le-a încălcat dreptul de proprietate prin preluare în baza Legii nr. 58/1974, aceştia fiind îndreptăţiţi la o reparaţie în natură, în favoarea lor fiind edictate prevederi de genul celor din art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Reclamanţii au susţinut şi dovedit că Municipiul Sfântu Gheorghe dispune de teren care poate servi scopului reparator urmărit de Legea nr. 10/2001, în urma demersurilor făcute de aceştia rezultând că, în domeniul privat al Municipiului, se găseşte un teren având actuala categorie de folosinţă păşune, fiind evidenţiat sub forma corpului de proprietate din CF Sfântu Gheorghe, situat pe partea stângă a străzii B., la ieşirea din municipiul Sfântu Gheorghe spre Şugaş Băi.

Din adresa din 31 martie 2009 a Primăriei municipiului Sfântu Gheorghe, reiese că acest teren este liber de construcţii, fiind în curs de a se schimba categoria de folosinţă în teren de construcţii, reclamanţii urmărind să obţină măsuri reparatorii prin echivalent, în modalitatea compensării cu un teren de suprafaţa celui expropriat, respectiv preluat în baza Legii nr. 58/1974.

Din înscrisurile aflate la dosar mai reiese că acest teren, situat pe partea stângă a străzii B., avut în vedere de reclamanţi, este parcelat, dar nu are încă numere cadastrale, existând o documentaţie tehnică întocmită de expertul L.V. şi aflată la O.C.P.I. Covasna.

Terenul în discuţie este afectat unui proiect iniţiat de primarul municipiului, proiect intitulat „Vino acasă!”, având ca scop împroprietărirea tinerilor care doresc să se întoarcă în Municipiul Sfântu Gheorghe pentru a-şi ridica locuinţe.

În consecinţă, deşi din poziţia adoptată de pârât rezultă că acesta nu dispune de terenuri care pot fi acordate în compensare şi cuprinse ca atare în tabelul prevăzut de art. 1 alin. (5) din Legea 10/2001, în fapt, se dovedeşte că asemenea terenuri există, însă, în loc să fie destinate aplicării Legii 10/2001, sunt cuprinse în alte proiecte.

Aşa fiind, pentru terenul expropriat reclamanţii trebuie să se bucure de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător dispoziţiilor art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, iar pentru terenul trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 58/1974, nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu un alt teren sau în modalitatea despăgubirilor.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâtul Primarul municipiului Sfântu Gheorghe, prin Decizia civilă nr. 94/Ap din 6 iulie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, fiind respinse excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a Primarului municipiului Sfântu Gheorghe şi apelul declarat de această parte şi admis apelul declarat de reclamanţi.

A fost schimbată, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a fost obligat pârâtul Primarul municipiului Sfântu Gheorghe să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv în compensare, o suprafaţă de teren din domeniul privat al municipiului Sfântu Gheorghe, din parcela cu nr. cadastral 9205 sau din corpul de proprietate evidenţiat în CF Sfântu Gheorghe, pentru terenul în suprafaţă de 1362 m.p., înscris în CF Simeria, preluat de stat în baza Legii nr. 58/1974.

S-a înlăturat din dispozitivul sentinţei dispoziţia de respingere a acordării măsurilor reparatorii pentru terenul preluat de stat în baza actului normativ sus-menţionat.

S-a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, Curtea a reţinut că terenul în suprafaţă de 1362 m.p. a fost preluat de stat în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1978, conform căruia „în caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973.”

Condiţia esenţială pentru preluarea valabilă a terenului în patrimoniul statului era plata despăgubirii stabilită conform Legii nr. 4/1973, concluzie dedusă nu numai din modul de formulare a textului, dar şi din interpretarea art. 32 din acelaşi act normativ, care sancţionează cu nulitatea orice înstrăinare făcută cu încălcarea prevederilor art. 30.

La dosar nu există nicio dovadă a plăţii despăgubirilor şi, mai mult, s-a depus actul nr. 1869 din 18 martie 2009 emis de Consiliul judeţean Covasna (fila 33 dosar apel), din care rezultă că nu există vreun document care să ateste suma despăgubirilor efectiv plătite.

Drept urmare, preluarea terenului s-a făcut în mod abuziv, imobilul înscriindu-se în categoria celor arătate în art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, impunându-se acordarea măsurilor reparatorii, şi care, în speţă, nu pot fi decât prin echivalent.

Prin Legea nr. 18/1991 (art. 36), legiuitorul a reglementat numai situaţia cumpărătorului construcţiei, căruia i-a dat posibilitatea atribuirii în proprietate a terenului preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, nu şi a vânzătorului.

De aceea, textul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care exclude de sub incidenţa acestui act normativ terenurile al căror regim este reglementat de Legea nr. 18/1991, trebuie interpretat în sensul rezolvării dreptului de proprietate faţă de cumpărător, ceea ce înseamnă că acordarea măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, pentru vânzător, nu este exclusă; mai mult, se impune în raport de caracterul de complinire faţă de alte acte normative reparatorii speciale anterioare, caracter ridicat la rang de principiu, subliniat în capitolul 1 punctul 1 lit. f) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

A fost înlăturată motivarea din sentinţă privind primirea preţului de către vânzător şi pentru teren, în lipsa oricărei probe, prezumţia instanţei neavând, astfel, niciun suport.

Întrucât terenul a fost atribuit cumpărătorului construcţiei, pentru reclamanţi, măsurile reparatorii nu pot fi decât prin echivalent.

În ce priveşte modalitatea de acordare, Curtea a stabilit atribuirea prin compensare a unei suprafeţe echivalente din parcela identificată în domeniul privat al Municipiului Sfântu Gheorghe, cu nr. cadastral X sau din corpul de proprietate evidenţiat în cărţile funciare Sfântu Gheorghe.

Atribuirea prin compensare, şi prin aceasta s-a răspuns şi motivului doi din apelul pârâtului, este posibilă, terenul fiind liber (fila 29 dosar apel), iar dacă pârâtul refuză, denotă rea credinţă, faţă de înscrisurile depuse la filele 26-29 din dosarul Tribunalului, din care rezultă existenţa terenului şi care poate, astfel, face obiect al măsurii reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 (art. 1, art. 26 alin. (1)).

Faţă de aceste considerente, soluţia primei instanţe în ce priveşte acordarea măsurilor reparatorii pentru suprafaţa de teren expropriată este legală şi a fost păstrată de instanţa de apel.

Apelul pârâtului a fost considerat nefondat.

Cu privire la primul motiv, aşa cum a reţinut şi Tribunalul, înscrisurile depuse la dosarul cauzei erau suficiente pentru soluţionarea favorabilă a notificării, făcându-se dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate al antecesoarei reclamanţilor.

În loc să procedeze la soluţionarea notificării în termenul legal, în mod abuziv, fără acoperire legală, pârâtul a „programat” dosarul reclamanţilor în ultimul trimestru al anului 2007 şi a emis dispoziţia abia în anul 2009, evident, în prejudiciul notificatorilor, deşi înscrisurile depuse erau suficiente pentru soluţionarea favorabilă a cererii lor.

Cu privire la motivul doi, Curtea l-a motivat deja în contextul apelului reclamanţilor.

În raport de considerentele expuse, în baza art. 296 C. proc. civ., apelul pârâtului a fost respins ca nefondat, iar al reclamanţilor admis, cu consecinţa schimbării măsurii reparatorii prin echivalent, sub forma compensării şi pentru terenul preluat de stat în baza Legii nr. 58/1974, păstrându-se dispoziţiile privind terenul expropriat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Sfântu Gheorghe, criticând-o pentru următoarele motive:

1. În ceea ce priveşte aspectul reţinut de instanţă în legătură cu inexistenţa dovezilor privind plata vreunei despăgubiri către reclamanţii-intimaţi cu ocazia preluării terenului în baza Legii nr. 58/1974, art. 23.1. lit. h) şi art. 23.4. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 reglementează clar şi fără echivoc calea procedurală care trebuie urmată în situaţiile în care actele doveditoare existente la dosar nu sunt îndestulătoare.

O simplă adeverinţă eliberată de Consiliul judeţean Covasna privind inexistenţa vreunui document care să ateste suma despăgubirilor efectiv plătite nu este suficientă, asemenea acte doveditoare putând exista şi la instituţia Arhivelor Naţionale ori la Direcţia Finanţelor Municipale, negaţiile primite de la aceste instituţii putând constitui, la rândul lor, dovezi îndestulătoare. Potrivit art. 23.4 din Normele metodologice, „în cazuri deosebite se pot solicita şi declaraţii notariale date de persoane în viaţă, care atestă anumite situaţii în legătură cu imobilul notificat şi care pot contribui la fundamentarea deciziei”.

Având în vedere existenţa reglementărilor legale în materia soluţionării notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001, inclusiv a actelor doveditoare, nici instanţele judecătoreşti nu pot deroga de la aceste prevederi, fiind obligate să solicite toate actele doveditoare - aşa cum sunt prevăzute de lege şi de normă.

2. Referitor la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, instanţa de apel nu a ţinut seama de pct. 1.7. din Norme, în sensul că entitatea obligată la restituire poate să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deţine şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită.

Întrucât Municipiul Sfântu Gheorghe nu deţine bunuri disponibile şi/sau, după caz, servicii care ar putea fi acordate în compensare, poate propune doar acordarea de despăgubiri.

În nicio reglementare legală nu se prevede obligativitatea unităţii deţinătoare a imobilului expropriat să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, în sensul compensării terenului expropriat cu un alt teren de aceeaşi categorie şi aceeaşi suprafaţă.

În ce priveşte terenul situat pe partea stângă a străzii B., acesta are PUZ aprobat, având o afectaţiune diferită, nefiind destinat aplicării Legii nr. 10/2001.

3. Referitor la terenul preluat de stat în baza Legii nr. 58/1974, art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 a instituit măsuri reparatorii pentru dobânditorii construcţiei, în sensul recunoaşterii dreptului de proprietate asupra terenurilor care iniţial le fuseseră atribuite în folosinţă.

În acelaşi timp, prin art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a statuat că nu intră sub incidenţa respectivului act normativ terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Ca atare, textul de lege sus-menţionat, precum şi pct. 1.4. lit. c) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 exclud în mod neechivoc posibilitatea acordării de despăgubiri pentru imobilele-terenuri preluate în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

În acest sens invocă Decizia nr. 3864/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Recurentul pârât a solicitat admiterea căii de atac şi menţinerea dispoziţiei de respingere a notificării, nr. 1048 din 22 aprilie 2009, emise de Primarul municipiului Sfântu Gheorghe.

Intimaţii reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat, precum şi înscrisuri, încuviinţate de instanţă în condiţiile art. 305 C. proc. civ.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 314 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

1. Susţinerea referitoare la inexistenţa dovezilor suficiente pentru a se putea reţine că nu au fost încasate despăgubiri cu ocazia preluării imobilelor în litigiu nu poate fi analizată deoarece pune în discuţie probatoriul administrat în cauză, sub acest aspect.

Or, actuala structură a recursului nu mai permite reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Deşi recurentul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 23.1. lit. h) şi 23.4. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în realitate, acesta supune dezbaterii valoarea probatorie a unui înscris, respectiv adresa emisă de Consiliul judeţean Covasna privind inexistenţa unor documente din care să rezulte încasarea despăgubirilor pentru imobilele în litigiu, susţinere care, după cum deja s-a arătat, nu mai poate fi verificată de prezenta instanţă.

Textele de lege sus-menţionate se referă la faptul că declaraţiile notariale date de persoana ce se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 reprezintă „acte doveditoare” în sensul art. 23 din această lege, respectiv că, „în cazuri deosebite” se pot solicita asemenea declaraţii de la persoane aflate în viaţă în legătură cu anumite aspecte privind imobilul notificat, ce pot fundamenta decizia de soluţionare a notificării.

Dispoziţiile legale arătate nu limitează însă dovedirea unui anumit aspect de fapt doar la depunerea unor declaraţii notariale, cum încearcă să susţină recurentul.

Prin urmare, cum instanţa de apel a reţinut, în fapt, în raport de probele administrate, că nu au fost încasate despăgubiri pentru imobilul trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974, această chestiune nu mai poate fi rediscutată şi schimbată în prezenta cale de atac.

2. În ceea ce priveşte cerinţa ca bunul acordat în compensare, de către unitatea deţinătoare, să fie disponibil, susţinerile recurentului sunt corecte, art. 1.7. din Norme, dar şi însăşi legea (art. 1 alin. (5)), făcând referire la acest caracter al bunului, ca acesta să poată forma obiect al compensării, ca măsură reparatorie în echivalent.

Cât priveşte obligaţia unităţii de a acorda bunuri în compensare, această obligaţie subzistă în cazul în care există bunuri disponibile, deoarece această formă de reparaţie în echivalent este prioritară în raport de acordarea despăgubirilor în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prevalenţa compensării rezultă nu numai din interpretarea literală a textelor de lege ce prevăd formele de reparaţie în echivalent (art. 1 alin. (2), art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001), aceste dispoziţii plasând compensarea, ca măsură reparatorie prin echivalent, anterior reparaţiei sub forma despăgubirilor, dar şi din însuşi scopul actului normativ, care, pe cât posibil, tinde la o reparaţie integrală a prejudiciului creat fostului proprietar prin preluarea imobilului aflat în proprietatea sa. Or, este de necontestat că acordarea unui bun în materialitatea sa, egal ca valoare şi, eventual, caracteristici, cu cel preluat de stat, imposibil de restituit în natură, reprezintă o formă de reparaţie mult mai eficientă decât acordarea despăgubirilor în temeiul legii speciale de stabilire şi plată a acestora, care presupune parcurgerea unei noi proceduri după emiterea deciziei sau dispoziţiei cu propunere de despăgubiri, procedură reglementată în titlul VII.

Pe de altă parte, cum s-a arătat deja, bunul acordat în compensare trebuie să fie disponibil, în condiţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 1.7. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Din această perspectivă, situaţia de fapt nu a fost suficient stabilită, de instanţa de apel, pentru a se putea verifica dacă imobilul/imobilele acordate în compensare sunt disponibile în sensul dispoziţiilor legale evidenţiate mai sus şi dacă, astfel, pot forma obiect al formei de reparaţie în echivalent stabilită de Curte.

Mai întâi, întocmai ca şi prima instanţă, a cărei soluţie a confirmat-o în ceea ce priveşte forma de reparaţie pentru terenul expropriat, Curtea de Apel a dispus ca pârâtul să acorde în compensare, pentru terenul preluat în temeiul Legii nr. 58/1974 şi imposibil de restituit în natură, un teren din domeniul privat al Municipiului Sfântu Gheorghe, evidenţiat în CF ori din parcela cu număr cadastral 9205.

Or, dispoziţia instanţei, astfel cum este menţionată în dispozitivul deciziei recurate (întocmai ca şi cea a primei instanţe), nu individualizează suficient terenul/parcelele de teren atribuite în compensare.

În plus, conform relaţiilor de la fila 68 şi respectiv, 27 dosar fond, rezultă că terenul de pe partea stângă a străzii B., la ieşirea din Sfântu Gheorghe, spre Şugaş Băi, unde ar trebui să fie acordat teren în compensare, potrivit dispoziţiilor instanţelor anterioare, are categoria de folosinţă „păşune” şi este afectat unui proiect destinat construcţiilor de locuinţe pentru tineri, potrivit planului urbanistic zonal aprobat, după cum a susţinut pârâtul pe parcursul procesului, inclusiv în recurs.

Prima instanţă a dispus acordarea unui teren în compensare, în zona amintită, în aceeaşi suprafaţă şi de aceeaşi natură (teren pentru construcţii) cu cel expropriat, după schimbarea categoriei de folosinţă a terenului respectiv, din păşune în teren pentru construcţii.

Pentru terenul preluat în baza Legii nr. 58/1974, instanţa de apel a dispus atribuirea de teren în compensare în aceeaşi zonă, în consecinţă, un teren cu destinaţia actuală de păşune.

Ambele instanţe nu au avut în vedere faptul că iniţierea unor demersuri în sensul schimbării categoriei de folosinţă a unui teren, din păşune în teren pentru construcţii, nu asigură certitudinea finalizării lor, astfel încât este posibil ca hotărârile judecătoreşti pronunţate să nu poată fi executate niciodată.

De asemenea, nu au verificat în ce măsură zona în care au dispus acordarea de terenuri în compensare este afectată unui plan de investiţii de interes public, în speţă, construcţiei de locuinţe pentru tineri, caz în care terenul nu mai poate fi considerat „disponibil” în sensul legii.

În plus, cum s-a arătat în precedent, nu este suficient ca instanţa să indice zona în care consideră că un teren poate fi acordat în compensare, astfel cum au procedat instanţele anterioare în prezentul dosar, fiind necesar ca terenul să fie individualizat în mod concret şi complet, nu numai din perspectiva evidenţelor de CF, ci şi în materialitatea lui (suprafaţă, vecinătăţi, categorie de folosinţă), pentru a se putea verifica în ce măsură terenul respectiv corespunde cel puţin valoric (instanţele anterioare au condiţionat şi o echivalenţă a categoriilor de folosinţă) cu terenul preluat de stat şi imposibil de restituit în natură. În acest fel, determinarea precisă a bunului ce face obiectul reparaţiei în echivalent este relevantă şi pentru prevenirea unor noi litigii în legătură cu o eventuală necorespundere între cele două terenuri (cel preluat de stat şi cel acordat în compensare).

În acest sens, trebuia dispusă efectuarea unei expertize de specialitate pentru individualizarea terenului acordat în compensare şi a stabilirii, în raport de toate elementele (categorie de folosinţă, valoare, ş.a.) a corespondenţei între terenurile preluate de stat şi terenul/parcelele de teren acordate în compensare.

Toate aceste chestiuni conturează o insuficientă stabilire a situaţiei de fapt în legătură cu imobilele acordate în compensare, şi, ca urmare, conduc la imposibilitatea stabilirii în ce măsură acestea reprezintă bunuri disponibile conform Legii nr. 10/2001, ceea ce va determina admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, Curtea va stabili în mod precis dacă poate fi acordat în compensare vreun teren din zona amintită în raport şi de destinaţia actuală a terenurilor respective şi de existenţa sau nu a vreunui proiect de investiţii publice aprobat în condiţiile legii.

În caz afirmativ, va proceda la individualizarea exactă a terenului/parcelelor de teren acordate în compensare (suprafaţă, laturi, vecinătăţi, evidenţe de CF, eventual nr. cadastral, dacă există), sens în care va proceda la încuviinţarea unei expertize de specialitate şi la completarea probatoriului cu orice alte dovezi pe care le consideră relevante.

În raport de toate aceste aspecte va verifica dacă forma de reparaţie în echivalent prin compensare este sau nu posibilă în cauză, dispunând în consecinţă.

3. Dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 în forma actuală (nu art. 35 alin. (3), cum din eroare a indicat recurentul) vizează situaţia dobânditorilor construcţiilor înstrăinate după intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 şi al căror drept de folosinţă asupra terenurilor aferente acestora, trecute în proprietate statului urmare a înstrăinării, în temeiul art. 30 din actul normativ indicat, devine drept de proprietate conform dispoziţiei enunţate din Legea fondului funciar.

Aceste terenuri ies de sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în condiţiile art. 8 din acest act normativ.

Totodată, potrivit art. 1.4. lit. c) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în cazul în care, ulterior înstrăinării, construcţiile au fost preluate de la dobânditor şi ulterior demolate, nemaiexistând în persoana acestuia dreptul/vocaţia de a obţine un titlu de proprietate pentru terenul aferent construcţiei cumpărate, regimul juridic al acestor terenuri rămâne supus Legii nr. 10/2001, în favoarea persoanei îndreptăţite, proprietar al terenului la data preluării.

Prin urmare, un teren preluat în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974 nu este exclus de plano de la incidenţa Legii nr. 10/2001, cum, în mod corect, a reţinut şi Curtea de Apel.

Această instanţă nu a efectuat însă verificări în legătură cu situaţia actuală a acestui teren şi a existenţei sau nu a unor construcţii, chiar noi, edificate pe această suprafaţă, pentru a decide, în condiţiile art. 1.4. lit. c) din Norme, în ce măsură reclamanţii sunt sau nu îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru terenul în discuţie, în baza Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă, fără să se raporteze la nicio probă administrată în cauză, Curtea a reţinut că terenul preluat în temeiul Legii nr. 58/1974 a fost atribuit în proprietate deţinătorilor construcţiei, ajungând, astfel, la concluzia eronată că, pentru acest considerent, urmare a imposibilităţii atribuirii în natură, reclamanţilor li s-ar cuveni măsuri reparatorii prin echivalent conform Legii nr. 10/2001.

Or, într-un asemenea caz, în care s-ar fi procedat la atribuirea terenului în proprietate deţinătorilor construcţiilor existente pe acesta, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, terenul nu mai poate face obiect al reparaţiei în temeiul Legii nr. 10/2001, în favoarea proprietarilor de la data preluării, după cum rezultă fără echivoc din dispoziţiile art. 1.4. lit. c) din H.G. nr. 250/2007, anterior menţionate.

Şi dacă nu s-ar fi emis titlu de proprietate conform art. 36 alin. (3) din Legea fondului funciar, în favoarea deţinătorilor construcţiei, trebuia verificată în persoana acestora „vocaţia” la constituirea dreptului de proprietate potrivit textului de lege sus-menţionat şi dacă aceasta există, terenul nu mai poate forma obiect de reparaţie în favoarea foştilor proprietari de la data preluării, după cum reiese din acelaşi text de lege.

Cu alte cuvinte, dacă există un drept al deţinătorilor construcţiei la obţinerea titlului de proprietate asupra terenului atribuit în folosinţă sau, cel puţin, vocaţia la obţinerea titlului, consecinţa este că vechii proprietari nu au dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, iar nu că aceştia ar putea beneficia de o reparaţie în echivalent, cum, în mod greşit, a considerat Curtea de Apel.

Prin urmare, şi sub aspectul situaţiei juridice a terenului preluat în temeiul Legii nr. 58/1974, aceasta nu a fost pe deplin stabilită de Curte, ceea ce face imposibilă verificarea aplicării dispoziţiilor legale incidente în materie pentru terenul de 1362 m.p.

Alături de insuficienta determinare a situaţiei terenurilor din zona unde s-a dispus atribuirea de terenuri în compensare, precum şi absenţa individualizării lor, neefectuarea verificărilor în legătură cu situaţia construcţiilor (dacă există sau nu asemenea edificii) şi terenului preluat în temeiul Legii nr. 58/1974 (dacă a fost atribuit în proprietate cumpărătorilor R. sau dacă aceştia au vocaţie la emiterea titlului de proprietate pentru acest teren conform Legii nr. 18/1991) determină admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, care urmează să procedeze la toate aceste verificări, în scopul stabilirii corecte şi complete a situaţiei de fapt şi a aplicării corespunzătoare a dispoziţiilor legale incidente în materie.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi 314 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtului şi va casa decizia atacată, urmând să trimită cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, care va suplimenta probatoriul şi va verifica aspectele relevate mai sus în sensul celor amintite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Sfântu Gheorghe împotriva Deciziei nr. 94/Ap din 6 iulie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 3235/2011. Civil. Hotarâre care sa tina loc...  ICCJ. Decizia nr. 4055/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4008/2011. Civil