ICCJ. Decizia nr. 4290/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4290/2011
Dosar nr. 1930/119/2009
Şedinţa publică din 23 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Covasna, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 257 din 10 martie 2010, a admis acţiunea formulată de reclamantul A.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi pe cale de consecinţă: a constatat că reclamantul a suferit măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile Legii nr. 221/2009 şi pârâtul a fost obligat la plata sumei de 50.000 Euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, în favoarea reclamantului cu titlu de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Covasna, sub nr. 1930/119/2009, reclamantul A.A. a solicitat instanţei să îi acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009, având în vedere faptul că a fost suspus unor măsuri administrative abuzive, cu caracter politic, în înţelesul prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 2217/2009.
În motivare, reclamantul a arătat că a avut stabilit domiciliul obligatoriu în perioada 20 aprilie 1952 şi 4 august 1963 în baza Deciziei nr. 239/1952 emisă de M.A.I. şi a beneficiat de drepturi băneşti potrivit Decretului nr. 118/1993, dar prejudiciul moral cauzat de aceste măsuri nu a fost acoperit de pârât.
Prin Decizia Curţii de apel Braşov nr. 615 din 30 septembrie 2009 s-a constat că reclamantul A.A. a avut stabilit domiciliul obligatoriu în perioada 20 aprilie 1952 şi 04 august 1963 în baza Deciziei nr. 239/1952 emisă de M.A.I. şi a beneficiat de drepturi băneşti potrivit Decretului-lege nr. 118/1993.
Potrivit Deciziei nr. 2361 din 25 octombrie 2007 emisă de Comisia pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, reclamantului A.A. i-a fost acordată calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă în condiţiile O.U.G. nr. 214/1999.
În baza prevederilor Legii nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reclamantul a solicitat să se constate că a suferit măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 euro în favoarea reclamantului cu titlul de despăgubiri morale.
Legea nr. 221/2009 pe care se întemeiază reclamantul stipulează următoarele:
„Art. 3. Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;”
„Art. 5. (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare;
(4) Prezenta lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4, precum şi persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătoreşti pentru săvârşirea de infracţiuni la care face referire prezenta lege şi care au obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiţia să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c).”
Prin urmare susţinerile pârâtului conform cărora reclamantul beneficiind de prevederile Decretului-lege nr. 118/1993 şi O.U.G. nr. 214/1999 nu mai poate formula cerere în baza Legii 221/2009 sunt nefondate, legiuitorul român prevăzând în mod expres posibilitatea de a fi cumulate beneficiile acordate de toate aceste acte normative .
În cerere reclamantul susţine că existenţa faptei ilicite a statului român constă în luarea măsurii abuzive şi cu caracter politic de strămutare a reclamantului din localitatea Mangalia în loc. Râşnov şi stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Râşnov.
Prin Decizia nr. 1052/2008 a D.G.M.P.S. Covasna, dată în baza sentinţei civile nr. 433/2008 a Tribunalului Covasna şi a Deciziei civile nr. 615/2008 a Curţii de Apel Braşov s-a stabilit caracterul politic al măsurii strămutării şi stabilirii domiciliului forţat în localitatea Râşnov, reţinându-se în considerentele hotărârii judecătoreşti că măsura a fost dispusă datorită faptului că reclamantul făcea parte dintr-o categorie socială ce nu se încadra în ideologia comunistă a vremii.
Martorii audiaţi în cază, T.M. şi H.B. au confirmat că la sosirea în Râşnov reclamantul şi familia sa au fost nevoiţi să locuiască în condiţii improprii intr-o singură cameră 5 persoane, deşi aceştia avuseseră bunurile necesare traiului în Mangalia, bunuri ce le-au fost confiscate de comunişti cu ocazia strămutării . Mai mult, copil fiind, reclamantul nu a putut participa la activităţile extraşcolare organizate în Râşnov, iar membrii familiei sale au fost supravegheaţi de organele de miliţie, fiind obligaţi să se prezinte lunar la sediul miliţiei pentru a dovedi faptul că nu au părăsit localitatea.
Reclamantul a susţinut faptul că a făcut parte din comunitatea de aromâni din localitatea Mangalia ce s-a opus naţionalizării şi colectivizării făcute de statul comunist, ceea ce a dus la luarea măsurii confiscării averilor familiilor din comunitatea aromână în anul 1952 şi strămutării acestora în Râşnov, Hălchiu sau Sighişoara. O parte din membrii comunităţii au fost arestaţi, iar cei rămaşi în libertate au avut domicilii forţate până în anul 1963 într-o comunitate preponderent săsească, ce acea valori socio-culturale diferite de cele ale aromânilor.
Prin luarea acestei măsuri statul comunist a distrus comunitatea de aromâni din Mangalia şi acesta nu s-a mai refăcut ulterior datorită măsurilor de privaţiune şi interdicţii dispuse faţă de membrii acestei comunităţi.
Prejudiciul moral este acela care nu se exprimă printr-o pierdere în bani, întrucât aduce atingere unui drept extrapatrimonial şi nu patrimoniului. Prejudiciul moral a vizat atingerea adusă intereselor persoanelor, concretizate în suferinţe psihice şi fizice resimţite de victimă şi tulburările psihologice încercate de acesta.
Compensaţia bănească poate avea ca scop readucerea victimei în situaţia anterioară sau poate avea un titlu de pedeapsă pentru comportamentul ofensator, acesta din urmă putând tinde la o despăgubire reală pentru prejudiciul cauzat sau doar o compensare nominală, atunci când întinderea despăgubirii nu poate fi cert stabilită, acesta având scopul de a indica că un drept a fost încălcat.
În cadrul răspunderii civile nepatrimoniale prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile prin ele însele a fi evaluate în bani, adesea dificil de perceput, ceea ce face dificilă şi repararea lor.
În consecinţă instanţa a avut în vedere ca sumele de bani acordate cu titlu de daune morale să aibă efecte compensatorii, dar să nu constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor, iar sumele de bani acordate să poată fi calificate drept despăgubiri.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a influenţat evoluţia practicii judecătoreşti în sistemul de drept românesc după cum urmează: în cazurile relativ minore, Curtea a statuat că hotărârea de constatare judiciară a violării unui drept al omului constituie, în sine, o satisfacţie suficientă pentru prejudiciul moral încercat de către cel vătămat; în celelalte cazuri, fixarea reparaţiei, indemnizarea daunelor, se face cu luarea în considerare a gravităţii violării, accentul fiind pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
Prin adoptarea Legii nr. 221/2009, Statul Român a încercat a efectua o reparaţie a prejudiciilor materiale şi morale cauzate persoanelor enumerate în textul legii oferindu-le acestor persoane posibilitatea de a beneficia şi de prevederile Decretului-lege nr. 118/1993 şi O.U.G. nr. 214/1999 în încercarea de a repara, pe cât mai este astăzi posibil, abuzurile săvârşite de statul comunist.
Suma solicitată de reclamant, potrivit criteriilor mai sus arătate şi raportat la efectele devastatoare constatate de instanţă, în ce priveşte măsurile cu caracter politic dispuse faţă de reclamant, este rezonabilă. În ceea ce priveşte cuantumul sumelor menţionate în adresa Casei Judeţene de Pensii Covasna, acordate cu titlul de daune materiale de către Statul Român, acestea au fost avute în vedere de instanţă, dar nu a modificat cuantumul despăgubirii ce a fost acordată cu titlul de daune morale prin prezenta sentinţă.
Instanţa a avut în vedere gravitatea situaţiei ce depinde de atitudinea sentimentală a victimei raportată la viaţa familială şi personală, iar fixarea sumei corespunzătoare acesteia nu poate avea pretenţia unei desăvârşite baze obiective. Cât timp legiuitorul român nu a fixat în mod forfetar despăgubirile ce se pot acorda, lăsând instanţelor judecătoreşti sarcina determinării cuantumul despăgubirilor respective, cuvenite cu titlul de daune morale, instanţa a apreciat că reparaţia pentru condiţiile de viaţă deosebit de grele ce i-au fost impuse reclamantului de dictatura comunistă este justă şi integrală prin acordarea sumei solicitate de reclamant.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 73 din 10 iunie 2010, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, împotriva sentinţei civile nr. 257 din 19 martie 2010 a Tribunalului Covasna, pe care a păstrat-o.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor masuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990 si O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale si materiale suferite în timpul regimul politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative. Legea din 2009 are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi.
Acordarea de despăgubiri morale, daca reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 si O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent. Prin art. 1 si art. 3 din Legea nr. 221/2009, se definesc doua categorii de masuri abuzive luate de regimul politic comunist si care pot fi reparate, si anume condamnările cu caracter politic, definite prin enumerare si trimitere expresa la infracţiunile în baza cărora a fost pronunţată condamnarea si masurile administrative cu caracter politic. Acestea din urma care sunt definite ca măsuri administrative având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de legiuitor, pe de o parte, iar pe de altă parte, alte masuri administrative, dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic.
Modalitatea practica de reparare a prejudiciului este stabilita de legiuitor prin art. 5 din lege. Prin alin. (1) se stabileşte ca orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, se poate adresa instanţei de judecata. Litera a) din acest alineat prevede posibilitatea de a cere obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare iar litera b) stabileşte acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă a obţinut reparaţia în condiţiile legilor anterioare. Cadrul general de reglementare a drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din interpretarea logica si teleologica a prevederilor art. 5, priveşte toate persoanele, atât cele condamnate politic, cât si cele care au făcut obiectul unor masuri administrative politice în perioada de referinţă, care beneficiază de dreptul la despăgubiri morale şi/sau materiale. Atât condamnările, cât şi măsurile administrative au avut un caracter politic, sunt masuri abuzive ale regimului comunist, vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar si care au suferit prejudicii materiale si morale.
A distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale şi morale, ar însemna negarea raţiunii adoptării actului normativ si crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situaţii similare. Această interpretare rezultă şi din modul în care au fost redactate prevederile art. 1 alin. (2) lit. a) – j) si art. 3 lit. a) – f), care trimit, prin enumerare, la raţiunile politice care au stat la baza reglementarilor anumitor infracţiuni sau fapte fără caracter penal, condamnate sau sancţionate de regimul comunist, dar şi din dispoziţiile art. 4 alin. (1) si (2), care fac trimitere în egală măsură la dispoziţiile art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ca sistem de referinţă pentru tribunal în procedura de constatare a caracterului politic al condamnării penale sau al măsurii administrative.
Un argument în plus este acela că legile cu caracter reparatoriu anterioare, de care instanţa trebuie să ţină seama la stabilirea cuantumului masurilor reparatorii, acoperă întreaga paleta a masurilor cu caracter abuziv - condamnări politice sau masuri administrative asimilate acestora - iar legea actuala are un evident caracter de complinire, caz în care trebuie să fie aplicate aceleaşi reguli de raţionament juridic.
Concluzia este aceea că sunt îndreptăţite la repararea prejudiciului moral şi persoanele care au fost victima unor măsuri administrative cu caracter politic, care nu a fost reparat adecvat prin legea veche.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare şi de a munci forţat produce suferinţe pe plan moral, social şi profesional, astfel de măsuri lezează demnitatea si onoarea, dar şi libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege şi are drept consecinţe un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale. Întinderea acestei compensaţii se stabileşte pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanţei, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preţ al durerii, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.
Susţinerea apelantului-pârât în sensul că vârsta fragedă a reclamantului la data stabilirii domiciliului forţat, respectiv la data ridicării măsurii (2 ani, respectiv 13 ani) nu justifică acordarea despăgubirilor morale urmează a fi înlăturată de instanţă. S-a avut în vedere faptul că la această vârstă se formează personalitatea copilului, care percepe mai intens schimbările negative din mediul său, care îl pot marca pentru restul vieţii.
Astfel, la cuantificarea prejudiciului moral s-a avut în vedere şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială şi socială, fiind făcută pe deplin în cauză, dovada prejudiciilor cauzate personalităţii afective şi sociale a reclamantului.
Prima instanţă a reţinut corect starea de fapt şi de drept a cauzei dedusă judecăţii în baza materialului probator administrat, pronunţând o hotărâre legală şi admisibilă.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o ca fiind nelegală – invocând dispoziţiile art. 9 C. proc. civ. – deoarece:
- Instanţa de apel a interpretat greşit prevederile Legii nr. 221/2009, considerând că pot beneficia de despăgubiri morale şi personale faţă de care s-au dispus măsuri administrative.
Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
- Daunele morale fiind definitive ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
- Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că însăşi drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat, reprezintă măsuri cu caracter reparatori pentru care au fost persecutate din motive politice.
- Dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu caracter politic, şi anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească, astfel încât instanţa nu poate face distincţia şi nici aprecierea unei condamnări în sensul Legii nr. 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva reclamantului, aceasta având în vedere principiul de drept „uvi lex non distinguit, vec nos distinguere debenrus”.
- Suma de 50.000 Euro acordată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel, nu este justificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei celor ce se pretind prejudiciaţi.
- Raportat la împrejurările speţei o statuare în echitate care să asigure reparaţia morală şi nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Recursul nu este fondat.
Ca o apreciere de ordin general, pur teoretic, prejudiciile nepatrimoniale sunt imposibil de raportat, în adevăratul înţeles al cuvântului, prin mijloace băneşti, fiind la rigoare, incomensurabile, aspect necontestat de nicio parte.
Din principiu, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, tinzând la oferirea unui echivalent, care prin excelenţă poate fi pecuniar, de natură a oferii celui vătămat satisfacţii de ordin moral susceptibile a înlocuii valoarea de care a fost privat.
Critica recurentului privind repararea echitabilă şi integrală a daunelor suferite, susţinând că, în raport de particularităţile speţei, instanţa de apel, cu nesocotirea criteriilor legale şi reţinând că această desdăunare nu se poate constitui într-un izvor de îmbogăţire fără just temei, în mod greşit a respins apelul şi a menţinut sentinţa instanţei de fond prin care recurentul a fost obligat la plata sumei de 50.000 Euro faţă de reclamant.
În fapt, instanţele de fond au stabilit că, existenţa faptei ilicite a Statului Român constă în luarea măsurii abuzive şi cu caracter politic de strămutare a reclamantului şi a familiei sale din localitatea Mangalia în localitatea Râşnov şi stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Râşnov.
Această măsură administrativă cu caracter politic, aşa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, a produs reclamantului un prejudiciu moral ce poate fi reparat de condiţiile acestui act normativ.
În acelaşi timp, s-a reţinut că subiecţii măsurii administrative din prezenta cauză au beneficiat de o indemnizaţie lunară, conform prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.
În drept, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 statul poate acorda despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare oricărei persoane care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi.
Teza a II-a din textul normativ menţionat prevede că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ţine seama de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 18/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor presupune luarea în considerare a unor elemente de apreciere, a unor criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum ar fi consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, măsuri în care au fost afectate familia şi situaţia profesională sau socială a victimei măsurii administrative.
În acest sens, practica a statuat cu valoare de principiu că sumele de bani acordate cu titlu de despăgubiri morale nu trebuie să constituie nici amenzi exagerate pentru autorii daunelor prevăzute şi nici veniturilor nejustificate pentru victimele daunelor.
În acest context al analizei, este important a se stabili dacă nemulţumirea părţilor privind cuantumul daunelor morale statornicit de instanţa de apel, se poate constitui într-o critică de nelegalitate asupra criteriilor avute în vedere de instanţe la stabilirea lui, aptă de a fi cenzurată de instanţa de recurs.
Ceea ce are competenţa să verifice instanţa de recurs este dacă, prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, legea a fost aplicată corect.
Or, dina ceastă perspectivă, se impută instanţei de apel şi ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, susţinându-se că nu a ţinut de principiul proporţionalităţii daunei şi al echităţii.
Legiuitorul nu a impus criterii stricte şi limitative, pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, astfel încât trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect.
Jurisprudenţa are, în această materie, puterea creatoare, fiind chemată să se pronunţe în condiţiile în care dispoziţiile legale nu oferă criterii obiective de cuantificare a daunelor.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea într-o altă localitate, lipsirea de bunuri personale şi condiţii decente de trai, obligarea de a munci forţat produce suferinţe pe plan moral, social şi profesional. Astfel de măsuri lezează demnitatea, libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege şi are drept consecinţe un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
În stabilirea întinderii acestei compensaţii, însă. un criteriu fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică şi o doză de aproximare, atât timp cât legea nu stabileşte etaloane precise.
Cu toate acestea, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje pentru atenuarea suferinţelor morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În termenii C.E.D.O., criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferite, cu efecte compensatorii, dar în aceeaşi măsură instanţa europeană a statuat că despăgubirile acordate să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Raportat la situaţia de fapt, instanţa de apel a considerat că suma de 50.000 Euro acordată reclamantului este justificată în raport cu prejudiciul moral suferit de familia sa, în condiţiile în care acesta a beneficiat de indemnizaţia lunară reglementată de Decretul-lege nr. 118/1990 şi de celelalte facilităţi acordate de acest act normativ.
Rezultă că, la cuantificarea daunelor morale, instanţa de apel a avut în vedere şi criteriul echităţii, în sensul de a i se asigura persoanei vătămate o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, fără însă ca despăgubirile acordate să reprezinte o amendă excesivă pentru autorul prejudiciului ori venituri nejustificate pentru victimă.
Pe de altă parte, din perspectiva criteriilor de evaluare a prejudiciului moral, hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea corectă a legii, deoarece se întemeiază pe criteriile stabilite de doctrină şi jurisprudenţă în materia cuantificării daunelor morale, dar şi pe criteriile legale, prevăzute în acest scop de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
În spiritul echităţii, instanţa de apel a menţinut cuantumul daunelor morale – stabilit de instanţa de fond – la suma de 50.000 Euro apreciind că suma reprezintă o despăgubire, păstrează un anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral încercat de victime.
Prin urmare, prin raportare la datele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că această sumă acordată în compensare reclamantului nu este nici excesivă şi nici insuficientă, instanţa de apel făcând o corectă aplicare şi interpretare a legii.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna împotriva Deciziei nr. 73/Ap din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4197/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4344/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
