ICCJ. Decizia nr. 4015/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4015/2011
Dosar nr.1646/119/2009
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 102 din 10 februarie 2010, Tribunalul Covasna a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul S.J., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 507 din 20 august 1975 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 413/1975, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, iar pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. acesta să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a reţinut în considerentele sentinţei că la data de 27 iunie 1975 reclamantul a fost chemat la încorporare şi, supus examenelor medicale şi găsit apt pentru serviciul militar, comisia a hotărât încorporarea acestuia, repartizându-l la U.M. Ploieşti, însă, luând cunoştinţă de această hotărâre, inculpatul a declarat că se opune categoric încorporării, refuzând să se prezinte la unitatea la care a fost repartizat, deoarece practică o altă religie, iar convingerile sale, bazate pe această credinţă nu-i permit satisfacerea stagiului militar, de asemenea reţinându-se că şi în cadrul procesului penal inculpatul a declarat – pe lângă recunoaşterea faptei – că refuză în continuare să se prezinte la încorporare.
Se reţine că astfel cum rezultă din adresa din 29 iunie 1998 emisă de Ministerul Justiţiei, Direcţia Generală a Penitenciarelor, reclamantul a executat în mod efectiv în penitenciar 1 an şi 10 luni, fiind eliberat la data de 12 mai 1977, potrivit Decretului nr. 115/1977.
Ulterior, după aproape opt luni, reclamantul a fost din nou chemat la încorporare pentru data de 05 ianuarie 1978, acesta refuzând de asemenea să se prezinte la unitatea la care a fost repartizat şi arătând în faţa autorităţilor că este adept al altei credinţe, ale cărei precepte îi interzic să depună jurământul militar, să îmbrace haina militară şi să se instruiască cu arma, astfel cum s-a reţinut în considerentele sentinţei penale nr. 47 din 02 februarie 1978 pronunţată de Tribunalul Miliar Cluj prin care reclamantul a fost pentru a doua oară condamnat la pedeapsa închisorii - de această dată pe o durată de trei ani pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., interzicându-i-se, de asemenea, şi drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Instanţa a reţinut că această a doua pedeapsă a fost integral executată de către reclamant, astfel cum rezultă din adresa mai sus arătată, fiind arestat la data de 02 februarie 1978 şi eliberat la data de 01 februarie 1981.
Analizând în speţă caracterul faptei săvârşite de reclamant de a refuza să se prezinte la încorporare, instanţa a avut în vedere în conformitate cu criteriul adoptat de Legea nr. 221/2009 scopul urmărit de acesta prin săvârşirea faptei, scop care rezultă chiar din cuprinsul celor două hotărâri judecătoreşti de condamnare, respectiv acela de a-şi apăra credinţa, declarată prin apartenenţa la alt cult religios, respectiv de a acţiona în conformitate cu convingerea sa religioasă, convingere ce îl oprea să depună jurământ militar, să îmbrace uniforma militară şi să se instruiască cu arma şi, în esenţă, să facă orice ar fi de natură a răni o altă persoană.
În consecinţă, instanţa a reţinut că scopul faptei săvârşite de reclamant a fost acela de apărare a convingerii sale religioase, libertatea conştiinţei şi libertatea exercitării cultului religios fiind garantate chiar de Constituţia din 1965, în vigoare la acel moment, fapta având în esenţă drept scop respectarea unui drept fundamental, respectiv dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie garantat şi de art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, instanţa a constatat că în speţă condamnările la care a fost supus reclamantul, prin raportare la scopul faptei acestuia – respectarea dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie se subscriu celor calificate drept condamnări politice de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 rap. la art. 1 alin. (1) lit. e) din OUG nr. 214/2009.
Reţinând că cele două condamnări suferite de reclamantul S.J. au caracter politic, în sensul vizat de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 rap. la art. 1 alin. (1) lit. e) din OUG nr. 214/2009, instanţa de fond a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, iar în conformitate cu art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 s-a constatat caracterul politic al condamnărilor suferite de reclamantul S.J. prin sentinţa penala nr. 507 din 20 august 1975 şi prin sentinţa penală nr. 47 din 02 februarie 1978, ambele ale Tribunalului Militar Cluj.
În ceea ce priveşte cel de al doilea capăt de cerere, instanţa a avut în vedere că potrivit disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 – „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, (…) poate solicita instanţei de judecată, (…) obligarea statului la: (…) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
Prin prisma acestei dispoziţii legale şi faţă de situaţia de fapt reţinută, luând de asemenea în considerare faptul că reclamantul nu a beneficiat anterior de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, astfel cum rezultă din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4667 din 11 decembrie 2008, instanţa a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 50.000 euro către reclamant, cu titlu de daune morale, sumă apreciată de instanţă ca reprezentând o despăgubire rezonabilă şi în măsură să ofere o reparaţie acestuia pentru suferinţa morală la care a fost supus în timpul perioadei de detenţie, luând în considerare, de asemenea, durata efectivă de 4 ani şi 10 luni cât reclamantul s-a aflat în închisoare, existenţa prejudiciului moral şi legătura de cauzalitate între condamnare şi suferinţele morale rezultând evident în cauză din toate probele administrate.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Covasna, solicitând admiterea apelului şi respingerea acţiunii.
Critică sentinţa pentru aplicarea şi interpretarea greşită a Legii nr. 221/2009.
Se arată în motivele de apel că instanţa de fond în mod eronat a reţinut că scopul infracţiunii analizate este acela prevăzut de art. 2 din OUG nr. 214/1999.
Fapta reclamantului a fost încadrată juridic potrivit C. pen. din anul 1968 în dispoziţiile art. 354 C. pen. (infracţiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare).
Aceste fapte erau şi sunt reglementate în Titlul X C. pen. „Infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării", Capitolul I – „Infacţiuni militare", respectiv Capitolul III – „Infracţiuni săvârşite de civili".
Prin urmare, obiectul juridic al acestor infracţiuni a fost şi este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării, valoare fundamentală care, la rândul său, are mai multe componente cu caracter de valori sociale, precum: forţele armate ale ţării, privite în existenţa lor fizică, în puterea lor de luptă; ordinea şi disciplina militară; comportarea militarilor pe câmpul de luptă; unitatea morală a populaţiei; atitudinea loială şi devotată faţă de obligaţiile privind apărarea ţării.
Nu se poate considera deci că scopul represiv şi sancţionator al acestor reglementări, cuprinse în art. 354 C. pen. a fost determinat strict de orânduirea comunistă şi mai ales de raţiuni politice.
Soluţia instanţei este nemotivată în ceea ce priveşte şi petitul 2, deoarece din modul de redactare al sentinţei nu reiese care sunt criteriile pe care instanţa le-a avut la stabilirea daunelor solicitate.
Prin Decizia civilă nr. 81/Ap din 18 iulie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Covasna pe care a schimbat-o în tot, în sensul că, a respins acţiunea formulată de reclamantul S.J. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Covasna, fără cheltuieli de judecată pentru reclamant.
Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, instanţa de apel a constatat că apelul declarat este fondat, reţinând următoarele:
Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, însă enumeră în conţinutul său condamnările care au de drept un conţinut politic.
Condamnarea apelantului-reclamant, ca urmare a sustragerii de la încorporare nu are un caracter politic şi nu se circumscrie situaţiilor strict enumerate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Fapta apelantului, care din motive de conştiinţă a refuzat satisfacerea serviciului militar obligatoriu determinat de apartenenţa la o organizaţie religioasă a fost încadrată juridic în dispoziţiile art. 354 C. pen.
Întrucât instituirea obligaţiei de exercitare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii fără discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste şi, ca atare, nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic.
Condamnarea apelantului pentru infracţiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Condamnarea pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile lşi politice, deoarece în perioada respectivă Constituţia garanta atât libertatea conştiinţei, dar prevedea la art. 40 şi obligativitatea serviciului militar. Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu ţine de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenţie nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei (Johansen c. Norvegiei, 14 octombrie 1985).
Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la o organizaţie religioasă a concluzionat că art. 9 din Convenţie, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c. Armeniei, hotărârea din 27 octombrie 2009).
Prin urmare, condamnarea penală pronunţată pentru infracţiunea analizată nu are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, motiv pentru care apelul declarat a fost respins, menţinând sentinţa civilă atacată, ca temeinică şi legală.
Împotriva deciziei menţionate mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.J. pentru motive de nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul a arătat următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanţei să constate caracterul politic al condamnării penale dispuse prin sentinţa penală nr. 507 din 20 august 1975, pronunţată de către Tribunalul Militar Cluj şi să oblige Statul Român la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Printr-o analiză superficială a probatoriului administrat în cauză şi a dispoziţiilor legale incidente şi invocate, instanţa de apel s-a considerat lămurită, şi a soluţionat cauza având în vedere strict considerentele deciziei nr. 32/2009 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizie care vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990.
Având în vedere că Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările care au de drept un caracter politic, pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de la art. 2 alin. (1) din OG nr. 214/1999 pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, instanţei îi revine rolul de a constatata caracterul politic al condamnărilor în condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, în baza probelor administrate.
Decizia nr. 32/2009 invocată de instanţa de apel în motivarea deciziei de admiterea a apelului, vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 şi nu aplicarea Legii nr. 221/2009 potrivit căreia instanţa este ţinută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării, solicită să se constate că hotărârea apelată este nelegală.
Instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin prisma dispoziţiilor legale invocate prin acţiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la OUG nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept al acţiunii, caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile OUG nr. 214/1999.
Este irelevant dacă dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar, dacă legislaţia comunistă sau postcomunistă sancţiona penal săvârşirea unor astfel de fapte întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire expresă la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Cu alte cuvinte, în aprecierea caracterului politic al condamnării instanţa nu trebuie să analizeze conţinutul infracţiunii prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârşirea ei. Această concluzie se desprinde neechivoc din formularea textului de lege „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârşirea acestora, s-a urmărit unul din scopurile prev. de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999".
Prin dispoziţiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. În acest sens trebuie remarcat că acest din urma act normativ condiţiona măsurile reparatorii strict de opoziţia politică faţă de regimul comunist. Cu alte cuvinte, natura faptelor trebuia să fie strâns legată de regimul comunist situat în totală opoziţie cu valorile politice consacrate într-un stat democratic [art. 1 alin. (1) lit. a), b)].
Intenţia evidentă a legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă şi din expunerea de motive a actului normativ astfel: „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică şi produc în continuare efectele dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt şi astăzi prevăzute de legea penală şi nu sunt întrunite condiţiile pentru reabilitarea de drept.
Prin urmare există o categorie de persoane care s-au împotrivit făţiş regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate ameninţări la adresa sistemului totalitar, şi care nu au beneficiat până acum de o minimă reparaţie morală constând în ştergerea consecinţelor penale ale condamnărilor lor".
Schimbările preconizate de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere, potrivit expunerii de motive, următoarele: „ştergerea ope legis a tuturor consecinţelor condamnărilor cu caracter politic. Atingerea acestui obiectiv presupune calificarea drept condamnări cu caracter politic a tuturor condamnărilor referitoare la anumite categorii generale de infracţiuni, infracţiuni ce au fost utilizate cu predilecţie pentru a reprima opozanţii regimului totalitar comunist. Totodată, deoarece există cazuri în care condamnări pentru alte infracţiuni decât cele împotriva statului au mascat de fapt condamnări ale unor persoane, motivate de activităţile acestora s-a prevăzut şi posibilitatea calificării la cerere, de către instanţa de judecata a acestor condamnări drept condamnări cu caracter politic.
Un alt argument rezidă din conţinutul art. 2 din OUG nr. 214/1999 potrivit căruia «constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop (...) d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice sociale şi culturale".
Infracţiunea săvârşită de reclamant a vizat afirmarea respectiv recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte fapta sa penală a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental cu consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti care nu crea niciun fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacităţii de apărare a României. Această apreciere teoretică şi practică raportat la elementele constitutive ale infracţiunii nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a libertăţii religioase. Desigur alta ar fi fost situaţia dacă reclamantul nu se prezenta la încorporare pentru că nu înţelegea să participe la pregătirea militară fără ca această atitudine să fie justificată de exerciţiul unui drept fundamental recunoscut de Constituţie. Într-o atare situaţie, infracţiunea şi-ar fi păstrat caracterul de infracţiune de drept comun întrucât scopul acesteia nu ar fi urmărit respectarea unui drept fundamental şi astfel nu s-ar fi încadrat în prevederile legii şi scopul urmărit prin adoptarea acesteia.
Mai trebuie subliniat faptul că Legea nr. 221/2009 enumeră expres în art. 7, situaţiile în care persoanele condamnate, nu beneficiază de masurile instituite prin lege. Fapta de natura celei săvârşite de reclamant nu intră în aceste categorii.
Pentru toate considerentele arătate mai sus au fost admise toate cererile formulate în temeiul OG nr. 214/1999 de către persoane care se află în situaţii absolut identice, respectiv care au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare sau de neprezentare la încorporare pe motiv ca aparţineau altui cult religios.
Prin neacordarea cetăţenilor, care datorită convingerilor religioase nu doresc şi nu pot să presteze serviciul militar prin încorporare în unităţi militare, a posibilităţii de a presta acest serviciu în alte forme şi prin aplicarea faţă de aceştia a unor sancţiuni penale, s-a dat în fapt expresie politică regimului comunist de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natură ateistă, iar refuzul de a se subordona şi de a lucra în ziua de sâmbătă, refuz cauzat de convingerile religioase ale reclamantului, a echivalat cu oponenţa neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, de natura ateistă. În aceste împrejurări condamnările suportate de credincioşi ai diverselor culte religioase au un evident caracter politic.
Înalta Curte constată a fi nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul, descendenţii acesteia până la gradul II, inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de trei ani de la intrarea în vigoare a legii, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative.
Condamnarea cu caracter politic este definită de art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 221/2009.
Potrivit alin. (1), condamnarea cu caracter politic este definită ca fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de 06 martie 1945 sau după această dată, şi care a avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la 06 martie 1945.
Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute la alin. (2) al acestui articol, lit. a)-j).
Potrivit alin. (3) condamnarea cu caracter politic este şi condamnarea pronunţată în aceeaşi perioadă pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Caracterul politic al acestor condamnări se constată, de instanţa judecătorească.
Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă şi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să beneficieze de drepturile prevăzute la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi anume: să fi fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru una din faptele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi (3).
Înalta Curte constată că reclamantul, nu a suferit o condamnare cu caracter politic sau o altă condamnare al cărei caracter politic să se constate de instanţă pentru a putea beneficia de drepturile reglementate expres la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Reclamantul nu a fost condamnat pentru apartenenţa sa la un cult religios, ci pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare, faptă considerată infracţiune potrivit C. pen. Obligaţia de a satisface serviciului militar era reglementată ca o obligaţie constituţională, şi nu a fost impusă de regimul comunist ca o măsură de represiune faţă de persoanele care ar aparţine unui anumit cult religios cu intenţia de a aduce atingere libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie.
Sunt considerentele pentru care Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.J. împotriva deciziei nr. 81/Ap din 18 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4016/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4011/2011. Civil → |
|---|
