ICCJ. Decizia nr. 4205/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4205/2011
Dosar nr. 1988/121/2010
Şedinţa publică din 19 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 1988/121/2010 la Tribunalul Galaţi, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.C.M., în temeiul dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, să se dispună restrângerea exercitării dreptului acesteia la libera circulaţie în Italia.
În motivarea acţiunii a arătat că la data de 17 februarie 2010, pârâtul a fost expulzat din Italia, în baza decretului Prefectului Provinciei Treviso, datorită comportamentului pe care l-a avut pe perioada şederii în ţară.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 şi HG nr. 1347/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 786 din 09 aprilie 2010, Tribunalul Galaţi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, în contradictoriu cu pârâtul C.C.M.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor.
Esenţa acestei libertăţi, constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat.
Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie.
Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie în spaţiul comunitar.
Baza legală a liberei circulaţii a persoanelor este art. 14 (7A) din Tratatul de la Roma, ce stabileşte piaţa internă, acesta incluzând libera circulaţie a persoanelor, art. 18 (8A) din acelaşi tratat ce statuează dreptul cetăţenilor Uniunii de a circula şi de a rezida liber pe teritoriul statelor membre, art. 61 (731) şi următoarele din Tratat, cuprinse sub Titlul nr. III A „Vize, azil, imigraţie şi alte politici legale de liberă circulaţie a persoanelor", precum şi art. 45 din Cartea Uniunii Europene privind drepturile fundamentale.
Având în vedere aceste reglementări şi dispoziţiile art. 39-42 privind libera circulaţie a persoanelor din Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi faptul că în decembrie 2000, prin documentul de poziţie trimis Comisiei Europene, România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar ce are la bază prevederile Tratatelor constitutive care guvernează libertatea de circulaţie a persoanelor, precum şi faptul că instanţa naţională are obligaţia să aplice dreptul comunitar şi să-i asigure efectul direct deplin, înlăturând chiar din oficiu orice normă contrară internă, s-a constatat că solicitarea de a se restrânge exercitarea dreptului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene a pârâtului este nefondată.
În aplicarea principiului preeminenţei dreptului naţional, s-a avut în vedere şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie.
La soluţionarea acţiunii civile de faţă s-a avut în vedere şi faptul că spre deosebire de reglementarea internă [art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005], art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE stabileşte expres şi limitative doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respective afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri, decât cel care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică, urmând ca aceasta să fie aplicată cu prioritate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date cu sediul în Bucureşti, sector 6, considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
- că la data de 17 februarie 2010 pârâtul a fost returnat din Italia în baza decretului Prefectului Provinciei Treviso, datorită comportamentului pe care l-a avut în această ţară;
- că în temeiul dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat;
- că dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei statului român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat şi care fac astfel parte din dreptul intern.
Prin Decizia nr. 208A/2010, Curtea de Apel Galaţi a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că HG nr. 1347/2007 cuprinde planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu.
Prin dispoziţiile obiectivului 2 lit. d) - invocat ca temei de drept al acţiunii de faţă, s-a prevăzut înaintarea de către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative Bucureşti - Direcţia Generală de Paşapoarte, sau după care, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor Bucureşti, către instanţe a „dosarului de îndepărtare", menţionându-se totodată în acest text că demersul trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Ori, potrivit art. 38 lit. b) din lege, se poate limita dreptul la circulaţie persoanei a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară, ar aduce atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
În speţă, deşi pârâtul a fost expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens, astfel că nu se poate reţine că comportamentul acestuia constituie o ameninţare pentru ordinea şi siguranţa publică.
În legislaţia primară, art. 18.1 T.C.E. prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte, prin art. 27, că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat.
Întrucât reclamanta nu a probat în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre clauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, criticând-o ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că sesizarea instanţei a avut loc în temeiul dispoziţiilor art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, raportat la dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, iar în cauză s-a făcut dovada că, prin comportamentul său, pârâtul a adus atingere ordinii publice şi siguranţei publice pe teritoriul Italiei. S-a susţinut că acest comportament rezultă din conţinutul decretului Prefectului Provinciei Treviso, şi care a avut în vedre şi dispoziţiile art. 28 din Directiva nr. 2004/38/CE.
Recursul nu este fondat.
De remarcat este că reţinerea instanţelor privind inexistenţa unui comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa ordinii şi siguranţei publice, constituie o chestiune de fapt, ce se bazează pe probele administrate şi analizate şi care nu mai poate constitui obiect de cenzură al instanţei de recurs, după abrogarea expresă a pct. 10 şi 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ.
O eventuală reevaluare a probelor şi a stării de fapt ar fi fost posibilă în condiţiile art. 305 C. proc. civ., dacă s-ar fi administrat proba cu înscrisuri noi, care să contrazică starea de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Raportat la starea de fapt reţinută privind inexistenţa unui comportament ce ar constitui o ameninţare la ordinea şi siguranţa publică, precum şi caracterul neproporţional al măsurii solicitate, instanţele au făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii.
Dispoziţiile art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 prevăd dreptul recurentei de a sesiza instanţa pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie, oferindu-i calitatea procesuală activă şi nu constituie o obligaţie de drept pentru instanţe de a încuviinţa aceste cereri fără a verifica celelalte condiţii impuse de lege.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 208/A din 11 august 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4199/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4165/2011. Civil → |
|---|
